Ada Petre: „Canada miroase a foc de lemne și cafea, combinate cu ger”

Când s-a mutat în Canada cu familia, cu șase ani în urmă, aerul României devenise irespirabil, la propriu și la figurat. Ada ne vorbește despre nordul profund, uneori, dureros de proasăt.

Canadienii zâmbesc mult, câteodată, din complezență. Verile fierbinți sunt mai greu de îndurat decât iernile înghețate. Sportul e mai prețuit decât școala. Iar Sărbătoarea Recunoștinței e mai importantă decât Crăciunul. Ada Petre, despre Canada cea extrem de mare și incredibil de frumoasă.

Când și în ce context te-ai stabilit în Canada?

Suntem în Canada din Septembrie 2014. Cu puțin timp înainte să plecăm, Rusia invadase neoficial Ucraina și anexase pe tăcute Crimeea. În România, Victor Ponta se autosărbătorea pe stadionul Național și se pregătea să devină președintele României. Ni se părea că nu există speranță de mai bine, așa că am ales să ne facem bagajele și să o luăm de la capăt.

Cum ați ales această țară și zona în care v-ați mutat?

Soțul meu era deja cetățean canadian. Am ales să venim aici, pentru că el se întorcea la un loc de munca deja cunoscut, într-o echipă care deja îl cunoștea și îi aprecia calitățile profesionale. A fost important ca măcar unul dintre noi să aibă de la început o slujbă, pentru că nu am plecat cu foarte mulți bani și când ai copii nu îți poți permite să te arunci în necunoscut.

Cum arăta viața ta în România, înainte de a vă muta?

Lucram la Radio România, aveam deja 17 ani de carieră, îmi iubeam meseria cu pasiune. Eram în mijlocul evenimentelor și știam mereu ce urmează să se întâmple cu câteva minute înaintea celorlalți. Am avut mereu cel puțin două slujbe sau un post permanent și câteva colaborări. Trăiam pe repede înainte, un pic în disonanță cu mersul lucrurilor.

De ce v-ați hotărât să părăsiți România?

Am plecat din România pentru ca fetele noastre să poată avea un start mai bun decât le puteam oferi la București. Ne era clar că după terminarea liceului ar fi plecat oricum din țară, poate pentru că principiile la care familia noastră aderă nu se mai aliniau cu tendințele majoritare în societate. Eram fericiți în bula noastră, însă bula noastră era minoritară. N-am vrut ca ele să plece din țară singure, așa că am ales să le oferim o copilărie în altă parte.

Cum v-ați adaptat aici? Cât de lină a fost tranziția?

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez la noul meu oraș. Vorbesc despre orașul meu și nu despre noua mea țară, pentru că noi trăim într-o comunitate foarte diversă, iar vecinii noștri seamănă puțin spre deloc cu ce știam eu despre America din filme. E un oraș în care canadienii albi nu-s foarte vizibili, iar cei de alte culori trăiesc fiecare în bula lui etnică și rar își deschid ușa, cu greu poți lega prietenii. Nu este imposibil, desigur, eu vorbesc strict despre contextul meu. Nu a fost o tranziție lină, în parte din cauza distanțelor, și pe de altă parte pentru că atunci când duci o viață construită în jurul știrilor și evenimentelor, așa cum a fost viața mea, e greu să nu mai știi dinainte ce urmează să se întâmple, să nu mai poți deschide toate ușile așa cum erai obișnuit, să nu mai ai accesul pe care îl aveai înainte, la oameni, la instituții, la evenimente. Încă mi-e greu.

Ce îți place cel mai mult aici? Ai un loc de suflet, un colțișor în care să revii?

Natura este fabuloasă. Canada este țara cu cei mai mulți copaci pe cap de locuitor. Norii și cerurile Canadei, culorile apelor și ale frunzelor, grija față de albine și animale, atenția pentru copii, spiritul Adevăratului Nord, simțul umorului și al generozității – astea îmi plac la Canada. Un colțișor în care să revin… încă îl caut. Canada e atât de mare și generoasă în frumuseți, că încă explorăm. N-am găsit un loc în care să vreau să revin în fiecare an ca să mă încarc. Dar sunt optimistă că până la urmă am să-l găsesc și cumva o să îl fac al meu.

Care crezi că e cel mai mare clișeu despre Canada?

Mulți oameni cred că în Canada e doar frig. Din păcate, verile canadiene sunt îngrozitor de fierbinți. De când suntem în Canada, am învățat să luăm în calcul și factorul vânt și pe cel de umiditate, atunci când ne pregătim să ieșim din casă. Frigul e teribil, într-adevăr, dar cu hainele potrivite nimic nu e imposibil. Cu umiditatea verilor îmi e foarte greu să mă obișnuiesc. Mă gândesc des și cu recunoștință la inventatorul aerului condiționat.

Dar lucrul pe care turiștii/outsiderii nu-l cunosc despre ea?

Ah, n-ar ajunge o viață să explic Canada celor ce n-au fost niciodată aici. E o stare de spirit mai degrabă.

True North: Miros de foc de lemne și de cafea combinat cu ger, gustul de cremă de vanilie și distanțele măsurate în gogoșele, zgomotul albului ochilor crăpându-se de frig, ca în desene animate, senzația pe care o ai în fiecare an după data de 7 august că vine toamna, o răcoare anume, secunda din august când te scufunzi într-un lac și simți umezeala de pe piele părăsindu-te și dizolvându-se în apa lacului, pasul în mâlul râului, pas care te afundă până la genunchi, plutitul printre nuferi, țipetele aproape extraterestre ale păsărilor de apă, seninul, felul în care soarele îți arde pielea la -35 de grade afară, diminețile în care te trezești într-o lume de acoperită de o pojghiță de gheață ce se întinde peste tot și toate, cele în care cerurile sunt gri dar ninge ca într-un glob de sticlă, privirea intimidantă a gâștelor canadiene – mai cunoscute și drept Găinile Cobra… totul învelit într-o panglică alb roșie cu frunze de arțar.

Generozitatea și politețea oamenilor, cele 11 weekenduri lungi, care fac tot anul de muncă mai ușor de dus. Sărbătoarea recunoștinței, sărbătoarea mea preferată aici, mai importantă decât Paștele sau Crăciunul ori Diwali sau Eid-ul, poate și pentru că e mai ușor să-ți amintești pentru cât de multe trebuie să fii recunoscător. Multitudinea de religii cărora ești liber să le aparții. Faptul că a crede în ceva e dezirabil, dar a nu crede în nimic încă e o opțiune.

Ce nu-ți place deloc la aici?

Aș putea să spun că detest falsa politețe pe care canadienii și-o asumă ca regulă de civilizație. Despre asta aș putea scrie o carte.

Povestește-ne puțin despre traiul tău aici, cum arată o zi din viața ta acum?

Din cauza pandemiei, zilele noastre sunt mult mai sărace decât de obicei. Și eu și soțul meu lucrăm de la opt la cinci. Copiii sunt în vacanță și n-au prea multe de făcut, pentru că încă suntem în stare de urgență. Orele care ne rămân după ziua de lucru sunt prețioase și încercăm să le umplem în așa fel încât fetele să nu resimtă anul 2020 ca pe un an oribil. Marțea punem filme în grădină, filme la care invităm pentru fiecare fată câte o prietenă. În week-end-uri dormim până târziu. Ieșim la plimbare cât de des putem, deși uneori la capătul zilei nu mai avem prea multă energie. Nu e nimic spectaculos. Cumpărăturile se fac mai mult online, mergem la magazin o dată pe săptămână pentru legume si fructe proaspete. Când reușim să ne organizăm, plecăm la un lac să înotăm și să scăpăm puțin de zgomotele orașului.

Cum sunt primiți și priviți românii aici? Mai aveți prieteni români? V-ați făcut amici printre canadieni?

Românii sunt o comunitate destul de puțin vizibilă, pentru că nu suntem prea mulți și Canada e mare. Da, avem prieteni români, ne-am făcut și câțiva prieteni canadieni, dar viața socială în Canada nu prea seamănă cu ce aveam în România. Poate și pentru că suntem la altă vârstă acum ne e mai greu să legăm relații.

Aveți două fete. Cum e pentru un copil să fie crescut aici? Cum s-au adaptat?

Avem două fete. Mi s-a spus des că pentru copii e cel mai ușor, ei se adaptează cel mai repede, fiindcă-s mici și au mai puține regrete. Nu e complet adevărat, ruperea de țara natală și de prietenii lor nu a fost ușor de dus pentru niciuna.

Adolescenții din America de Nord nu au viețile fabuloase pe care ni le-a imaginat Hollywoodul. Sunt destul de singuratici și de retrași, absorbiți în console sau în Instagram. E greu să îți găsești un grup în care să te integrezi perfect, pentru că suntem diferiți și eterogeni ca societate. Copiii duc cu ei tot bagajul cultural de idei preconcepute despre ceilalți. Sunt încurajați să facă multă mișcare și să fie buni unii cu alții, dar școala nu e orientată atât de tare spre învățare academică, decât după ce ajungi la liceu, când ai de ales dacă vei urma clasele de meserii sau pe cele ce te duc spre universitate. Primii opt ani de școală sunt mai mult de socializare și familiarizare cu rolurile în societate, cu așa zisele social skills. Se pune mare accent pe toleranța și acceptarea tuturor aspectelor care ne despart, mai mult decât pe gramatică și matematică, pe estimări mai mult decât pe tabla înmulțirii, pe citit de dragul cititului, mai degrabă decât pe calitatea materialului tipărit. Se face și carte, dar nu musai.

Pentru părinții care vor neapărat să le deschidă copiilor drumul spre universitate, există multe cursuri în paralel cu școala, de matematică, de engleză, de științe, dar la acestea vezi mai degrabă copii din familii de imigranți, fie europeni, fie asiatici.

Nu toți canadienii vor să-și vadă copiii medici sau avocați, sunt mai degrabă preocupați să-i ducă la hockey, la patinoar, la înot, la fotbal, la basket, la aer în general, departe de ecrane.

Cum a trecut Canada prin pandemie? Care e situația acum?

A fost și este încă greu. Una dintre calitățile extraordinare ale traiului în Canada, care pentru mine a fost vitală, era predictibilitatea vieții, ciclicitatea cu care trebuia sa faci anumite gesturi pentru ca anul tău să curgă cum trebuie. Vrei să pleci în concediu în iulie sau august, faci rezervările cel târziu în februarie. Vrei să-ți duci copilul la înot în septembrie, îl înscrii în iunie. Vrei să iei o pauză de iarnă în martie și să dai o fugă undeva la soare, te ocupi în noiembrie și tot așa. Ei, asta nu mai există.

În martie, când Canada și-a închis granițele și centrele comunitare a început traiul ăsta limitat și imprevizibil, când nu știi dacă vei putea să ajungi în iunie la propria ta casă de vacanță, pentru că orașele sunt închise, și toate activitățile pentru copii sunt suspendate pe termen nelimitat, așa că trebuie să te descurci să le umpli cumva timpul.

E un an trist. Au murit foarte multe persoane în casele de bătrâni (peste 80% dintre cei decedați erau în categoria seniori), în condiții greu de imaginat atunci când trăiești în America de Nord. Faptul că armata a trebuit să intervină în aceste case de bătrâni, rămase fără personal din pricina contaminării în comunitate, a fost șocant. Raportul întocmit de armată despre condițiile în care acești oameni s-au stins a făcut valuri uriașe și cred că aceste valuri vor forța schimbări profunde în societate.

Cum au reacționat localnicii la restricții?

Canadienii sunt, în general, un popor disciplinat. Și când ies la proteste, pe pancartele lor ai să vezi și sloganuri de genul: „Sunt puțin supărat”. Au fost proteste și pe aici, și împotriva măștilor și pentru viețile canadienilor de culoare, nu ne-a ocolit niciun trend. Dar disciplina cu care au stat la cozi în fața magazinelor atunci când nu puteau intra decât 50 de persoane într-un magazin care în mod normal poate primi 1000, a fost absolut impresionantă. Felul în care s-au mobilizat să îi ajute pe cei în nevoie, de la oamenii străzii până la bătrânii singuri, a fost ceva privit ca un gest normal, de așteptat.

Se poartă măști, se plătește cu cardul, oamenii stau în bulele lor de 10 persoane. Restricțiile încă sunt în vigoare. Desigur, în ultima vreme, tinerii nu mai au stare și au lăsat un pic garda jos, dar faptul că de luni de zile reușim să păstrăm numărul de noi cazuri sub 500 e o realizare uriașă.

Ce m-a impresionat pe mine, ca fost spectator din rândul întâi al jocurilor politice, a fost pacea bruscă din primele luni de pandemie. În ani electorali, circul candidaților e la fel de colorat și de murdar și în Canada ca și în România. Nu se împart găleți de plastic și sticle de ulei însă se dezgroapă toți scheleții și se scot la aerisit toate desuurile din toate sertarele, indiferent de stindardul politic sub care se mărșăluiește. Când primul ministru al Canadei a ieșit public și a declarant stare de urgență, armele au tăcut vreme de câteva luni bune. Guvernarea canadiană s-a concentrat pe menținerea economiei în viață și pe împiedicarea falimentului cetățenilor. S-au aruncat miliarde de dolari în piață, au fost oferte ajutoare sociale celor ce și-au pierdut slujbele, oamenilor de afaceri li s-au oferit credite cu dobânzi mici și sprijin financiar pentru a plăti în continuare salariile angajaților, au fost înghețate exproprierile și evacuările celor ce nu își putea achita chiria sau ratele lunare. S-au făcut eforturi uriașe. Au fost și abuzuri de ambele părți, și din partea politicienilor care au recunoscut un prilej bun de a face un ban, și din partea cetățenilor cărora le-a convenit să stea degeaba câteva luni pe banii statului. Dar, una peste alta, Canada funcționează. S-au închis multe afaceri, multe magazine care vindeau nimicuri au tras obloanele, rata șomajului e azi în jur de 10%. Încă trăim și suntem recunoscători că nu suntem în situația vecinilor de la sud, unde este tragic ce se întâmplă.

Pe voi, personal, v-a afectat această situație?

Situația i-a afectat în primul rând pe copii, pentru că n-au mai mers la școală și nici nu se vor întoarce în septembrie. Mi se pare prea riscant, pentru că nu vorbim doar despre Coronavirus, ci și despre gripele obișnuite care nu seamănă cu nimic din ce știam eu în România despre gripe. Avem opțiunea să urmăm școala online și asta vom face, cel puțin până în decembrie. Eu am avut de lucru mai mult decât oricând, pentru că domeniul în care lucrez eu este mandat de legi al căror deadline pentru punerea în aplicare este 2021 și toate agențiile guvernamentale, toate companiile mari trebuie să se supună acestor legi. Compania mea are o echipă formată din peste 100 de oameni care lucrează online de dinainte de pandemie, pe două continente. Pentru noi nu s-a schimbat nimic, toate instumentele erau deja în funcțiune când lumea s-a trezit că nu mai poate merge la birou. Compania la care lucrează soțul meu a ales modelul o săptămână online, o săptămână la birou, în echipă restrânsă. Lor le-a scăzut numărul de comenzi și cu siguranță se va simți asta la profitul anual, dar nu au concediat oameni și nici nu am avut vreo secundă teama că s-ar putea ca vreunul dintre noi să rămână pe drumuri. Ceea ce în ziua de azi e un privilegiu.

Ce crezi că s-a făcut bine, ce se putea face chiar mai bine?

Cred că ar fi trebuit să fie restricționate călătoriile internaționale mai devreme. Cred că guvernul a făcut foarte bine că a impus carantina de două săptămâni turiștilor recuperați de pe vasele de croazieră care fuseseră în contact cu virusul. Mi s-a părut că nu la fel de strict au fost urmăriți pensionarii ce-și petrec iernile în Florida (li se spune snowbirds), care s-au întors în număr de zeci de mii în Canada cu puțin timp înainte să se închidă granițele. Cred că la contact tracing stăm încă destul de prost și mai cred că începutul anului școlar, cel puțin în Ontario, ar fi putut fi mai bine pregătit. M-am bucurat să văd că înainte ca școala să reînceapă după vacanța din martie, când toți copiii au fost forțați să treacă la învățământ la distanță, guvernul a asigurat accesul la internet și la tehnologie pentru toți elevii, indiferent de veniturile familiilor. A fost trimis un chestionar tuturor părinților, în care eram întrebați dacă există suficiente laptopuri sau tablete pentru toți copiii din familie și dacă avem acces la internet.

Calitatea orelor oferite de profesorii obligați să treacă la predatul online a fost altă poveste, nu foarte fericită. Însă nicio clipă nu mi s-a părut că autoritățile nu se străduiesc suficient să ajute populația să treacă prin pandemie. Au fost ajutoare sociale puse la dispoziție. Sigur, nu oricine se califica, și sistemele canadiene s-au prăbușit sub numărul mare de accesări, nici nu au fost verificați toți solicitanții și acum a început vânătoare abuzatorilor.

Ce mi s-a părut strigător la cer a fost faptul că a trebuit să trecem printr-o pandemie ca să aflăm că angajații din casele de bătrâni nu au contracte de muncă permanente și pentru a putea supraviețui trebuie să lucreze în mai multe locuri, pe un salariu nu tocmai generos, ceea ce a facilitat transmiterea și răspândirea virusului în aceste comunități. Mi se pare că a fost o ocazie fantastică de a discuta despre poziția în societate a celor ce au fost etichetați drept “lucrători indispendabili”. Îngrijitorii bătrânilor, vânzătorii din magazine, gunoierii, șoferii de pe transportul în comun, cei ce întrețin rețelele de electricitate și de apă – sunt oameni care câștigă puțin pentru munci vitale și care s-au simțit mai degrabă ușor de înlocuit decât indispensabili.

Cred că această pandemie a fost un bun prilej de reflecție și re-evaluare a multor aspecte, atât pe plan personal cât și social și de afaceri. Nu vreau să par fatalistă dar sunt convinsă că viețile noastre nu vor mai fi niciodată la fel.

Îți e dor de ceva sau de cineva din România? Dacă da, de ce sau de cine anume?

Mi-e dor de o mână de oameni și de iubirea vieții mele, radioul. Mi-e dor de câteva locuri pe care nu le-am văzut de multă vreme și nici nu știu când le voi mai putea revedea, cu siguranță, nu prea curând. Am fost în România în 2017 pentru o săptămână și am trecut așa, într-o fantastică vâjâială, peste tot pe unde mi se părea că trebuie să mai trec o dată. Când m-am reîntors după acea săptămână, am tras aer în piept și am putut să mă gândesc că lumea asta mare e neasemuit de frumoasă și merită văzută, experimentată, trăită, cât mai mult posibil. Din păcate, acum ne reîntoarcem spre interior. Spre interiorul provinciei în care trăim sub restricții, spre curtea din spate, spre ungherele sufletului. Și nu e neapărat ceva rău. E doar o etapă. Va trece și asta.

Foto: arhiva personală