Cristina Tudor: „Uităm că suntem, înainte de toate, oameni”

Cristina Tudor, actriță și inițiatoarea proiectului Generații – Moștenirea tăcută, vorbește despre rolul catalizator și vindecător al comunicării între familii și oameni de vârste diferite. Recomandat părinţilor, bunicilor şi tinerilor.

Interviu de Adriana Moscu

Totul a pornit de la poveștile pe care scenarista Cristina Tudor le-a auzit în propria sa familie. Am vorbit cu ea despre cum, atunci când suntem dispuși să ascultăm, putem înțelege nu doar generațiile care ne preced, ci și pe noi înșine. Și putem vorbi, în sfârșit, aceeași limbă. Ne putem ierta, ne putem iubi. Putem merge mai departe. Împreună. 

Cum s-a născut acest spectacol, Generații – Moștenirea tăcută? De la ce a pornit totul?

Spectacolul este inspirat din povești de la mine din familie, aflate de la părinți, bunici și alți membri ai familiei. M-au impresionat nu numai poveștile, în sine, cât și capacitatea pe care o are acest proces de comunicare de a crea legături emoționale puternice între generații, un sentiment inerent de înțelegere și apartenență la ceva ce transcende individul.

Ce își propune acest spectacol? 

Spectacolul este transpunerea scenică a unor fragmente esențializate din viețile acestor personaje. Sunt întâmplările care pe mine m-au mișcat, care m-au intrigat, care m-au făcut să-mi pun întrebări și în urma cărora am rămas, dacă nu cu niște lecții, atunci cu noi moduri de a aprecia anumite situații. Prin spectacol încurajăm publicul să pună întrebări (literalmente, chiar: după fiecare reprezentație am susținut sesiuni de întrebări și răspunsuri cu publicul), să se bucure de dramatismul propriilor trăiri (oricât de mici sau trecătoare ar fi), să realizeze că atât experiențele lor, cât și ale familiei/comunității lor sunt valoroase și lasă urme pe care ei le trăiesc fără să-și dea seama. Este un îndemn la întoarcerea spre acea atmosferă din copilărie, când, la masă, sau înainte de culcare cineva spunea o poveste, iar noi eram cu adevărat împreună.

Ați încheiat deja caravana de reprezentații în țară. Îmi poți face o mică trecere în revistă? Cum a fost primit? Ce întâmplări/povești te-au marcat de-a lungul acestei luni în care ați călătorit cu spectacolul și ați creat și participat la întâlniri interactive?

Am încheiat acest turneu și acum ne îndreptăm toate forțele spre noi oportunități de a juca acest spectacol. Întreaga experiență a fost minunată, iar răspunsul publicului, copleșitor. Am călătorit din București la Giurgiu, apoi la Constanța și Babadag, iar mai apoi la Iași și Pașcani. Ideea a fost de a duce spectacolul atât în orașe mari, cât și în spații unde oferta culturală nu este atât de variată.

Pe mine m-au impresionat dorința oamenilor de a ne susține, valul de căldură cu care am fost primiți și deschiderea publicului de a comunica în q&a-uri. Am avut toate locurile ocupate în București, oamenii nu au plecat nici atunci când a început ploaia (la Grădina cu Filme), sau când ne-au murit lavalierele (la MNȚR). La Giurgiu, Babadag și Pașcani, am avut un public numeros și atât de variat; ne-am bucurat să vedem oameni de toate vârstele și din toate părțile societății, întâmpinându-ne cu mult entuziasm. La Iași ne-a plouat iar, și mai rău decât la București, și publicul a rămas în curtea muzeului până când i-am invitat în interior pentru q&a, la care au venit și ne-au emoționat cu un feedback minunat.

Proiectul vostru cuprinde și ateliere de scriere intuitivă pentru adolescenți, storytelling și seri de lectură. Ce s-a întâmplat aici, mai exact?

La ateliere am invitat participanții să creeze ei înșiși procesul de transfer la care au fost martori în spectacol. Dacă pe scenă au văzut oameni punând întrebări și povestind, asta le-am cerut să facă la ateliere. Am avut cu noi un consilier școlar cu experiență îndelungată în lucrul cu adolescenți. Noi am făcut aceleași lucruri pe care le ceream participanților. Nu am vrut să-i abordăm dintr-o postură didactică, ci mai degrabă prin joc și intimitatea unei comunicări deschise. Am învățat de la ei în aceeași măsură în care ei au descoperit lucruri noi în timpul atelierelor. Am utilizat practici de încălzire din teatru și exerciții de spus povești și scris intuitiv.

Participanții au fost nesperat de receptivi, expresivi, deschiși. Am întâlnit niște tineri cu un discurs coerent, matur pentru vârsta lor, preocupați de locul pe care îl ocupă în comunitatea lor și cu o viață interioară intensă. Am întâlnit adulți preocupați de copiii lor, care au preluat inițiativa și s-au înscris la ateliere împreună cu adolescenții. Am fost plăcut surprinși de intelectul și emoționați de apetența pentru creație a tinerilor din provincie, și după interacțiunea cu ei mă simt încrezătoare în viitor. La finalul fiecărui eveniment am distribuit chestionare de feedback participanților, pentru a evalua experiența, și am primit niște răspunsuri copleșitor de frumoase. 

Din observațiile tale, care sunt principalele probleme care despart generațiile? Dar punctele comune? Unde anume cad cu toții de acord? 

Sunt multe detalii, iar eu nu vreau să generalizez. Greșeala pe care am observat-o la mine și la cunoscuții mei este că uităm că toți suntem înainte de toate oameni (și tocmai am folosit un clișeu).

Și cred că motivul pentru care eșuăm să ne conectăm la trăirile celor din jur, este din cauză că, de fap, nu suntem conectați la propriile noastre trăiri; le trăim pasiv.

Nu dăm importanță privirii unei persoane dragi și a emoției pe care o stârnește aceasta, pentru că ritmul în care trăim ne-a forțat să credem că emoțiile noastre nu sunt valide. Viața noastră este plină de dramatism, chiar și atunci când suntem atât de avizi de strălucitor și șocant, că nu observăm spectaculosul propriilor experiențe. Dacă eu nu o să înțeleg că străbunica mea se emoționa și ea atunci când la colțul străzii apărea băiatul de care era îndrăgostită, așa cum eu mă emoționez când mă ia de mână cel de care îmi place mie, și dacă nu o să cădem de acord că emoțiile noastre (diferite dar esențialmente aceleași) sunt valide și merită împărtășite, nu vom putea comunica. 

Diferă relațiile dintre generații de la o regiune la alta a țării?

Ce m-au surprins plăcut pe mine a fost deschiderea și căldura în comunicarea dintre adulții și adolescenții din Babadag, Iași și Pașcani. Am întâlnit niște părinți care își susțin real copiii; niște familii care înțeleg că atât timp cât se acceptă cu bune și rele și se încurajează, vor trece peste greutăți cu ceva mai mare ușurință. Și majoritatea au avut greutăți de înfruntat.  Modul în care acei tineri se exprimă și preocupările lor sunt nuanțate și profunde.

La Constanța și la Giurgiu am avut doar tineri la ateliere, dar niște tineri profund conectați la comunitate, niște tineri care analizează procesul de comunicare cu ei înșiși și cu propriile rădăcini într-un mod în care generația mea a început să o facă abia după vârsta de 20 -22 de ani. Și mulți nici măcar nu aveau 16 împliniți. Am fost șocați de discursul și abilitatea de a pune în termeni palpabili niște concepte puțin zis abstracte despre familie, și nu numai, din partea unor oameni de 12 ani.

Mai pot generațiile diferite să vorbească aceeași limbă? Măcar din când în când? Și dacă da, când și cum anume, în viziunea ta?

Da, pot. Și cu ușurință chiar. Atunci când dispar orgoliile, dorința de a impune și dorința de a demonstra. Și acestea se evaporă în prezența jocului, a emoțiilor ce unesc, a empatiei și a conexiunii prin aceleași afinități. Când întreb doi oameni complet diferiți să-mi povestească despre prima amintire pe care o au din viața lor și elimin presiunea unui limbaj de lemn și îi ascult cu adevărat, fără să fac vreo diferență între faptul că au 6,12, 18 sau 50, nu numai că se vor deschide, dar se vor asculta între ei și vor empatiza. Comunicarea ar fi mult mai ușoară dacă nu ne-am lua pe noi în serios, ci subiectul, în sine.

Cum a decurs propria ta discuție cu familia? Ai reușit să vindeci răni, să primești răspunsuri? 

Am noroc de niște părinți care toată viața mi-au spus povești. Fie de-ale lor, fie că-mi citeau înainte de culcare. Tata încă îmi citește când îl rog. Cercetarea pentru acest proiect a fost literalmente o întoarcere acasă. Dacă înainte aveam o comunicare deschisă cu ai mei, acum, știind poveștile despre străbunici, înțeleg ce valori și principii îi hrănesc. Și mă hrănesc și pe mine. Am înțeles de asemenea că preluăm tot din comunitatea care ne înconjoară, fie că vrem, fie că nu. Anumite tipare sunt benefice, altele nu. Dacă știm de unde vin, putem opta. Altminteri, ele se dezvoltă, fie că le cunoaștem, fie că nu.

Care sunt punctele forte şi care cele slabe ale noilor generaţii de artişti?

Uau, încă o întrebare mare. Asta-i muncă de teatrolog și n-ar fi o temă rea de disertație. Neavând cifre la dispoziție și nici spațiu să vorbesc despre istoria teatrului, voi vorbi despre experiența proprie. Îmi place preocuparea artiștilor de care m-am înconjurat (de toate vârstele!!!) pentru anduranță, sănătate fizică și mentală în practica meseriei, și înțelegerea că avem ritmuri și procese diferite și că asta e în regulă. Sunt oameni care nu operează cu termeni absoluți; se mențin curioși și deschiși, au integritate, nu afirmă că dețin adevărul suprem.

Sunt oameni care înțeleg că meseria asta e un maraton ce ține ani, nu un sprint în care trebuie să te autodistrugi ca să te numești artist. Iau meseria în serios, însă nu pe ei înșiși, pentru că știu să facă diferența între ființa profesională și ființa personală.

Și impun aceste limite cu demnitate, asumându-și vulnerabilitățile ca pe un izvor de potențial, nu ca pe slăbiciuni. Sunt oameni pe care nu îi vezi vreodată într-o ipostază pasivă și care au inițiativă, dar care știu când să se retragă, și care își asumă deschis greșelile. Ar fi redundant să enumăr și punctele slabe, căci se subînțeleg.

Care sunt temele care te atrag în munca ta? Ce probleme te interesează să expui?

Mă fascinează cât de spectaculoase sunt anumite momente peste care trecem fără să le dăm atenție. De obicei, sunt undeva, pe fundal, ca un zumzet. În cadrul acestui proiect am ales din acest zumzet să mă concentrez pe povești și experiențe din trecut. Căci bunica aceea care tot vrea să-ți povestească amintiri nu va fi acolo la nesfârșit. Îmi place frisonul interacțiunilor simple, însă reale dintre noi și cadrul în care acestea pot avea loc. Mă inspir din ele și apoi le transpun în scenă. 

În ce ipostază artistică și/sau creatoare te simți cel mai bine și ce înveți de la fiecare?

Mă folosesc de toate mijloacele mele de expresie în funcție de ce e mai ofertant și natural atunci când creez. Pentru acest proiect am scris, am jucat, m-am mișcat, am cântat. De cele mai multe ori, acestea se completează. Punctul de plecare variază. Poate că la un moment dat încep de la mișcare, altă dată de la scris. Altă dată de la altcineva, și sunt și eu un actor normal care este chemat într-o producție și colaborează cu regizorul, utilizând mijloacele necesare acelui proces creativ. În ipostazele prin care am trecut cu Generații – Moștenirea Tăcută, am învățat o tonă despre importanța comunicării – de a spune deschis ce am nevoie și de a pune întrebări.

Care sunt proiectele tale cele mai dragi? Și de ce?

Toateee! Îmi sunt dragi pentru că mă atașez de atmosfera ce se insinuează la lucru între niște oameni pe care eu îi admir enorm. Generații mi-este foarte drag pentru că este personal și foarte proaspăt. pretty Ugly – film de dans și modă regizat de Corina Andrian, în care am avut bucuria să performez (și care a fost proiectat la BIDFF luna aceasta) mi-e foarte drag, pentru că am lucrat într-un timp foarte scurt cu o echipă de oameni cu care am avut o interacțiune aproape simbiotică. Anul Nou, alt film făcut cu aceeași echipă, a fost proiectul prin care ne-am manifestat niște idei pe care le-am copt și împletit (la propriu) pe timpul carantinei din 2020. Și mai sunt multe. Amintesc She Made Me, film de dans creat alături de Corina Andrian, Somewhere in the Carpathians, un spectacol pe care îl am în lucru cu compania de teatru KIA Productions din Vancouver, și VIRGO, un spectacol-turneu cu care am umblat trei ani prin țară înainte să plec, alături de colegele mele din ArtGenerator Performance.

Cum ți se pare lumea teatrului de la noi? Ce ți-ai dori să se schimbe/îmbunătățească? 

La noi în țară sunt niște oameni cu idei minunate și un curaj cum nu am văzut prin alte părți. Au un mod efervescent și antrenant de a vedea lumea. Ador familia care se creează în fiecare grup cu care lucrez aici. Avem o căldură și o ușurință de a comunica de care mi-e dor de fiecare dată când plec și care se reflectă în spectacole. 

Întorcându-ne la punctele tari și slabe ale artiștilor, căci teatrul se face cu oameni, și nu vreau să repet, aș adăuga tiradei mele de mai sus că anumite moduri de a lucra ar trebui să se modifice încă din școală. Este o discuție foarte stufoasă. Sunt niște atitudini la care, dacă am lucra, ne-ar fi mult mai ușor. Și nu doar celor din breasla noastră.

Dar pentru tine, personal, ce înseamnă teatrul? Ce ar trebui și ce n-ar trebui să fie teatrul în zilele noastre?

Pentru mine în momentul ăsta (căci și eu îmi schimb perspectiva) teatrul este focul din comunitate, în jurul căruia oamenii se adună să povestească, să danseze, să se îndrăgostească, să fie, pur și simplu, alături. La teatru mergem cu plăcere pentru că vedem pe scenă oameni care, la fel ca noi, iubesc, încearcă, eșuează, găsesc soluții, sunt vulnerabili, minunați, plini de defecte, spectaculoși. Ne căutăm, de fapt, pe noi, chiar și atunci când vedem un basm. Teatrul ne arată că nu suntem singuri, și prin umanitatea aceasta pe care o scoate la rampă și prin empatie, anulează toate barierele dintre noi.

Nu-mi place să operez cu termenul trebuie. V-aș invita să ne deschidem către ceea ce teatrul ar putea fi. Este atât de mult dinamism și potențial în ideile noastre. 

Tu cum faci să fii convingătoare pe scenă? 

Este profesia mea. Ani de studiu, muncă, antrenament continuu, iar cu fiecare spectacol, încrederea că ceea ce am de spus este relevant și necesar. 

Cum ai trecut prin pandemie? Ce ai făcut și ce te-a învățat?

Am trecut creând. M-am încăpățânat să nu mă opresc din a fi vie. Am împletit masca de ritual din filmul Anul Nou și astfel mi-am drenat emoțiile. Filmul a fost proiectat într-un circuit internațional de festivaluri. Am scris scenariul acesta și încă vreo trei pe lângă. Am participat la masterclass-uri de actorie și dans. Am învățat să cânt la caval.

Am învățat că arta și noi, artiștii, suntem mai necesari ca oricând taman în momente din astea, în care umanitatea e încercată.

Pentru că, prin ceea ce facem, îi reconectăm pe cei din jur la ei înșiși și la ceilalți.

Ai studiat și în străinătate. Ce te-a determinat să te întorci? 

Acest proiect. Am simțit nevoia să-l fac acasă. Desigur, vom călători cu el și peste hotare, întrucât memoria și emoțiile sunt un limbaj universal.

Te simți un artist universal sau consideri că nu-ți poți face meseria confortabil decât acasă?

Primesc des întrebarea aceasta și pe cea de dinainte. Dacă mă aflu într-un spațiu, nu înseamnă că asta anulează posibilitatea de a lucra în alte locuri după aceea, și dacă plec, asta nu anulează posibilitatea de a reveni. Mie îmi place să lucrez cu oameni care mă inspiră. Și mă duc după ei, acolo unde se află. Acum au fost acasă. 

Ce urmează pentru tine în următoare perioadă? 

Planificarea următoarelor reprezentații ale spectacolului Generații – Moștenirea Tăcută. Continuarea colaborării mele cu Corina Andrian pe film și arte performative. Și apoi, voi trece la montarea unei idei la care deja lucrez de vreo doi ani. 

Fotografii din arhiva personală.