Iulia Dromereschi: „Jurnalismul narativ nu va muri decât odată cu moartea omenirii”

Iulia este unul dintre acei oameni despre care te gândești serios dacă nu cumva este un extraterestru. Iar asta pentru că, se știe, ce nu poți înțelege pe deplin te fascinează și te intrigă deopotrivă.

De exemplu, n-am reușit să număr câte limbi străine cunoaște la perfecție și pe care dintre ele le-a studiat, aprofundat, sau doar încercat. Spune că vorbește o engleză coectă și o franceză de stradă. Dar îmi spune că a trecut și prin maghiară, rusă, germană, finlandeză, bulgară, swahili (!). Lista completă o vei descoperi mai jos.

N-am reușit să înțeleg nici cum și-a făcut timp, de-a lungul anilor, pentru atâtea activități, idei, proiecte, specializări. O invidiez (benign) și admir, în același timp, atât pentru profesionalismul său, cât și pentru perseverență, energia ca de început de lume și umorul inteligent. 

Ceea ce urmează este un interviu-fluviu, dar și o destăinuire onestă și vie a unui om și nu întâmplător am păstrat acest text pentru ultima săptămână din an. Pentru că prea adesea meseria noastră, de jurnalist, este bagatelizată, luată în derâdere, prost remunerată, greșit înțeleasă, ignorată. Însă jurnalism nu înseamnă doar presă mainstream, tabloidizată, preluări și comunicate publicate cu copy/paste. Jurnalism înseamnă și ore întregi de muncă, investigații, documentări, aprofundări, tălmăciri, cuvinte bine ticluite, descoperiri, povești fascinante de la oameni asemenea. Unul dintre ei este chiar interlocutoarea mea, Iulia Dromereschi. 

Și pentru că de cuvânt se ocupă, îi dau Iuliei cuvântul.

Ce etimologie are numele tău, Dromereschi?

Pentru toate acele ocazii în care a fost pocit în fel și chip, îți dai seama că a mai apărut întrebarea. Am fost Domereschi (cel mai des), Dromerschi, dar și Dragomereschi – într-o vreme, colecționam abonamentele de transport în comun cu reducere pentru studenți, doar că sa văd ce trăsnăi mai completează. Așa am ținut-o până la master, când una dintre profe aproape a căzut de pe scaun: pe lângă mine, aveam o colegă Iaroslavschi și alta Glogovețan. Un vis.

Revenind, numele meu este disputat de polonezi și de cehi. Nu am avansat cu cercetarea suficient, dar știu precis că este unic, așadar oricine-l poartă e musai rudă cu mine. Îl am de la străbunicul patern, sau cel puțin până acolo a dus firul, și există în grafia Drumerețki, inclusiv pe monumentele funarare din cimitirul din Băiuț, comuna unde s-a născut tata și am crescut eu, în parte. Am aflat însă că în zonă au fost trimiși, la un moment dat, experți minieri din zona Cehoslovaciei, și de aceea m-am gândit că, poate, provine mai degrabă de acolo, și-ar fi o variantă care în cehă s-ar scrie „Dromerecki”. 

Ai făcut un liceu de artă, unde ai învățat să desenezi și să pictezi. Păi? 

N-am învățat tocmai să desenez și să pictez; asta știam. De aceea am și ajuns acolo, pentru că profesoara mea de desen din clasa a patra, care avea să-mi devină profesoară de istoria artei în gimnaziu și liceu, le-a spus alor mei că mă descurc foarte bine la crochiuri și că ar sugera să „mă dea acolo”. M-au dat, din clasa a cincea, și am petrecut opt ani în Liceul de Artă „Ștefan Luchian” din Botoșani. Patru ani de gimnaziu, în care am învățat, mai degrabă, principiile desenului și modelajului, dar și noțiuni de istoria artei, pe lângă orele din programa oricărui școlar. În liceu am dat admitere la Arhitectură (tocmai se înființase clasa-pilot în liceul nostru), unde am rezistat un semestru și m-am transferat înapoi la Arte. Am terminat Pictură monumentală și, într-adevăr, am un atestat care spune că sunt Pictor nivelul II.

Ce mai desenezi în zilele noastre și cum ai virat spre limbi străine?

Desenez rar. Mai mult când sunt plecată în proiecte internaționale pe facilitare grafică, pentru că acolo, deși nu plec fără laptop și fără muncă, am mai multă inspirație și schimb mediul. Acolo au apărut, de exemplu, toate logo-urile cu vulpica Vox, mascota asociației pe care am fondat-o. Sunt realizate de mine, ca schițe, și vectorizate & colorate de un co-fondator al asociației.

Am virat, cum zici, pentru că profesorul meu „de specialitate” s-a pensionat când am terminat gimnaziul. Era tare pe grafică (adică desen în tuș, cerneală, cu penița, așa-i ziceam specializării), și eu îmi doream să fac benzi desenate, așa c-am vrut să renunț. Dar apăruse vâlva cu arhitectura, și m-au convins ai mei. Bad choice. Am revenit la artă, dar, exceptând clasa a zecea, când am avut un boost cu sute de schițe cu fotbaliști și patinatori, nu mi-am mai dorit. Reorientarea n-a fost tocmai nefirească, pentru că scrisul și limbile străine erau deja cu mine, mereu.

De fapt, câte limbi cunoști? Și care a fost prima învățată? După cea maternă, evident.

La patru ani, bunicul meu dinspre mamă m-a învățat să citesc în română și în rusă. Adică alfabetul. Și latin, și chirilic. Să fie. Alternativ, când petreceam perioade lungi la bunica din Maramureș, dinspre tată, se vorbea multă maghiară. Așa că am fost expusă la două limbi dificile pentru noi, în două contexte culturale foarte diferite. 

Dar prima limbă învățată „oficial” a fost franceza. Din grădiniță, bașca toate cântecele pe care mi le repeta mama pe drumurile cu mașina din Moldova în Maramureș și retur, ca să nu îmi fie rău. Aveam rău de mișcare și trebuia să fac ceva să-mi ocup timpul, să nu vomit. Cântam deci în franceză și în engleză și spuneam poezii și povești.

În gimnaziu și liceu am făcut franceză și germană. Tot asta am ajuns să folosesc și la prima facultate, și zic să folosesc fiindcă la Limbi Moderne Aplicate nu studiezi limba, așa cum zice și numele, ci o aplici. Criteriul de selecție la LMA în UBB era să cunoști ambele limbi din combinație la nivel C2. Nu știu dacă era cazul. Nu știu dacă a devenit nici după patru ani de facultate. Eu n-am excelat niciodată la limbile studiate, ci la cele dobândite, de drag. 

Engleza este marea mea iubire. Complet autodidactă am fost, de nevoie. În 1996, când a apărut internetul în Botoșani și aveam privilegiul rar de a-l accesa, fiindcă lucra tata în domeniu și mă lăsa o oră/săptămână la calculatorul conectat, pe Netscape Navigator ăla erau site-uri în engleză, mai ales. Așa că, dacă voiam, cu trecerea anilor, să vorbesc cu oameni pe forumuri dedicate literaturii Fantasy sau fotbalului (subiecte care nu interesau pe aproape nimeni din anturajul meu oricum redus), engleza era soluția. 

Când am decis că vreau „la limbi străine”, la LMA era primul an cu un concurs de dosare, dar, de backup, am dat și la Franceză-Finlandeză (Litere). Nu se dădea examen în finlandeză, firește, deci l-am dat la engleză. Pentru asta am făcut câteva ore de pregătire, înainte, căci mama se stresa că poate nu intră fata. A fost amuzant: la testarea de dinainte de pregătire, am luat 100% la Reading, la Comprehension, la Writing (cu o compunere de 12 pagini de caiet mic despre personajele lui Tolkien), dar 0 la Grammar. Engleza mea era dobândită, nu învățată. Știam să folosesc totul cvasi-corect în formulări, nu să conjug verbe scoase din context 😀

Și tot n-am studiat engleză. La master am ales Interpretariat de conferință, după ce intrasem și la Traducători-Terminologi. Am vrut o provocare. Am vrut și încă doi an, deși intrasem în sistemul Bologna și puteam face unul. A fost o alegere bună. Am renunțat la germană, căci nu mă descurcam la oral, și am ales engleza și franceza. 

Când s-au dat examenele finale, cu reprezentanți ai Comisiei Europene, am încercat și italiana. Fusesem la câteva sesiuni ale colegilor cu italiană și mă descurcasem bine. Ironia e c-am luat engleza și italiana, și nu franceza! Ți-am zis că nu îmi iese cu limbile învățate 🙂 Am luat și franceza în sesiunea următoare, dar interpretariatul n-a fost pentru mine. Am revenit la traduceri. Acum am o franceză „de nativă”, zic prietenii francezi sau francofoni. Dar e dobândită cu practică, pe stradă, nu din medii academice, zic eu. Acelea mi-au oferit însă regulile, pentru care sunt recunoscătoare.

Vorbesc engleză, franceză și germană, mă descurc în italiană și spaniolă. Traduc din acestea, dar și, mai rar, din neerlandeză, norvegiană și suedeză. A doua mea facultate aproape terminată a fost Litere: Norvegiană-Rusă, în UBB. Norvegiana o studiasem oricum facultativ și în prima facultate. La fel și suedeza. Am ajuns în anul III, dar nu am absolvit oficial, fiindcă aveam cinci restanțe la rusă și mă mutam din Cluj. Am renunțat. Niște lucruri au rămas.

Neerlandeză și portugheză am studiat câte un an, intensiv, la 6 ore pe săptămână, printr-un program al universității care s-a numit Limba D (A este materna, B și C sunt următoarele din care traduci, D ar fi o limbă extra). Am avut două încercări cu poloneza, tot intensiv, prin Institutul Polonez din Cluj. Am mai trecut prin chineză, japoneză (inclusiv într-un semestru de facultate la Finlandeză-Japoneză), coreeană (în aceeași combinație, un an mai târziu), finlandeză, spaniolă limba D (s-a desființat grupa), un facultativ de maghiară… Apoi am înființat ConvoClub @ Cluj și am avut șansa să „gust” și bulgară, arabă, ebraică sau chiar swahili.

Se spune că fiecare limbă învățată îți deschide un nou univers. Așa e? În câte universuri trăiești tu? Presupun că nu e niciunul paralel. 

Se spune și, pentru mine, zic că e și corect. Studiile arată că ne exprimăm diferit în fiecare limbă pe care o vorbim, din punct de vedere afectiv. Tind să fiu de acord. Eu sunt academică în engleză și nonșalantă în franceză. Vorbesc o engleză corectă și o franceză de stradă, și la fel le-am și predat, cât am predat. Dar minunile și starea de uimire și descoperire apar când intri mai profund în cultură, în orizonturile care-ți sunt facilitate de limba cu pricina. Nu m-aș sătura, dacă n-aș avea și treabă. În plus, mai trăiesc și în toate cărțile iubite, traduse, citite, și în niște universuri din filme și seriale, și în amintiri.

 De la cine moștenești acest apetit pentru învățarea limbilor străine? 

Sunt singura lingvistă din familie și mereu mă amuză asta. Vin dintr-un lung periplu de tot soiul de ingineri ^^. Dar bănuiala cade asupra mamei, care spune mereu că, să fi fost alte vremuri, ar fi ales să studieze limbi străine, nu să facă Politehnica. Pe vremea ei, însă, nu prea existau opțiuni mai „bine văzute” decât Politehnica sau Medicina. Așa c-a rămas cu un vis pe care, probabil, i l-am multiplicat eu la un nivel nesperat 😀

E adevărat că trebuie să ai o ureche specială, ca la muzică, pentru a putea prinde cu ușurință o limbă străină? 

Foștilor mei cursanți le ziceam că nu. Eu sunt semi-afonă. Cânt de drag, dar sunt conștientă că o fac prost. Am fost înconjurată de muzică de mică, am muzicieni în familie, dar nu e pentru mine. Cred că, pentru mine, e vorba despre drag și despre perfecționism. Și despre o limbă formată, adică mușchii ei 😀 Cred că, pe cât o chinui mai tare cu diverse, pe atât devine mai abilă; ori, între poloneză, maghiară și chineză, cred că a mea este campioană mondială. Eu, de exemplu, pronunț foarte „nativ”. Asta fiindcă m-am educat că, pentru ceilalți, contează că le vorbești limba, nu cum le-o vorbești. Greșelile sunt ceva normal, și le fac toți nativii. Dar să vorbești corect articulat și credibil este pe placul oricui.

Îți vine la fel de ușor predarea, ca învățarea unei limbi?

Am predat în multe stiluri și deci nu am un singur răspuns. Am dat meditații pentru toate vârstele, am fost un soi de au pair în România (!) pentru doi puști pe jumătate greci, am predat cinci ani în companii, printr-o școală de limbi străine din Cluj, am predat prin conversație la ConvoClub, am predat limba română „pentru străini” voluntarilor EVS, dar și la școală, în mediul privat, unde am fost „profă de francă” trei luni, într-o instituție internațională. Uneori a mers brici, din prima, fiindcă omul sau grupul erau pe potriva stării mele. Alteori ne-am mișcat greu, însă am devenit prieteni și am foști cursanți care încă mă țin minte și îmi scriu. Pentru mine, cât de bine merge a depins mereu de interlocutor/i. De dinamică. De disponibilitate. Dacă am dat peste oameni curioși și dornici, și mie mi-a venit mai ușor să explic sau să exemplific. De multe ori, am învățat eu lucruri de la ei – nu neapărat lingvistice.

De ce traducător de cărți? Nu renta să lucrezi pentru o multinațională? 

Au. Am încercat și asta, în primul semestru de master, când am ocupat prestigiosul post de Junior Webmaster cu limba germană la o multinațională din Cluj și am lucrat part-time, patru ore pe zi, scriind texte pentru bannere și trimițând e-mailuri clienților, în germană. A funcționat câteva luni și am plecat, pentru că nu făceam față programului de la master și jobului, simultan. Dar prima mea traducere apăruse deja cu un an înainte. Pe atunci, am crezut că va fi vorba doar despre aceea. Lucram de mult, din al doilea an de facultate, însă nu în domeniul literar. La LMA nu învățam să traducem literatură, ci documente, studii de fezabilitate, manuale de utilizare etc. Asta am tradus, de fapt, mare parte din „carieră”. Sute și mii de pagini de studii pentru construirea magazinelor Lidl sau Kaufland, trimiteri către medici germani și austrieci, rapoarte financiare, transcrieri de audieri ale cătățenilor români din UK, manuale de medicină, instrucțiuni de montat bradul de Crăciun, paturi mecanizate pentru spitale, mașini, avioane, unelte, betoniere, fișe tehnice de secruitate, de care este nevoie pentru stabilirea toxicității substanțelor… ce vrei tu.

Doar că autonom. Și acum zic c-am fost una dintre pionierele PFA-ului în traduceri din țară, deși exagerez și mă alint. Nu mi-a plăcut munca de birou. Nu am funcționat bine într-o echipă mai mare de 4-5 persoane și nici într-un mediu în care mult timp se pierde între reprize de lucru.

La niște ani după Winnie a apărut asta. Dar deja tradusesem, dacă nu mă înșală memoria, două povestiri pentru almanahul Galileo, și tot în 2013 pare-se c-a apărut și traducerea mea după Oceanul lui Gaiman. Înainte, fusese Blackout, care a apărut însă mai târziu. În 2016 apărea deja Elantris.

Un traducător rescrie o carte de la zero. Sau nu? Cum vezi munca pe care o faci? Ce cauți în traducerile tale? Să fie cât mai aproape de original? Să sune cât mai firesc în limba în care traduci? E mai importantă traducerea sau adaptarea? Unde e vocea ta într-o traducere? Și, de fapt, traducătorul trebuie să fie recognoscibil sau cât mai puțin vizibil?

În mare parte, da, se poate spune că rescriem. Reinterpretăm. Adaptăm. Suntem mediatori culturali, nu doar lingvistici, iar asta se întâmplă infinit mai des în traducerile literare decât în cele neliterare. Mai mult, eu traduc și film, și teatru, cu sau fără sincronizare de subtitrări. Am tradus liste de dialog pentru filme de festival, dar am și sincronizat subtitrări pentru evenimente superbe, precum festivalul SoNoRo sau FITS 2021 și 2022. Colaborarea mea cu FITS s-a extins și spre multe dintre inițiativele online pe care le-au avut cei de la secția germană a Teatrului „Radu Stanca” în pandemie, și mi-a fost dat să primesc texte care au necesitat multe giumbușlucuri de la ei: versuri (rămâne una dintre pasiunile mele puțin știute, versificarea în traducere), dialoguri absurde, monologuri și mai și! 

În fine, ce vreau să spun este că o traducere este un proces continuu, un organism viu, și între ea și original și public trebuie să existe o simbioză. Nu este doar un document pe care-l scrii, în care treci echivalențe morfologice și te gândești să sune bine, și să respecte „la sânge” ce-a vrut să spună autorul. Nu. Te gândești și cine va citi sau vă urmări ce ai tradus, te gândești și dacă vor înțelege referințele sau este cazul să introduci o notă de subsol sau să învârți explicația astfel încât să nu fie necesară nota, dar să se desprindă din context. Cât este de cunoscută cultura din care transporți informația spre cititori? Cine vorbește și ce ton folosește? Se potrivește personajului să folosească acest cuvânt? Și tot așa.

Vocea mea în traducere se simte dacă ajungi să „mă citești”. Am cuvinte favorite, pe care le vei vedea (dacă n-au fost înlocuite în redactare). Sunt omul lui „nițel” – e ca un trademark. Folosesc și altele, dar ăsta mi se pare simpatic și ușor de reținut. Am, în schimb, o reticență față de „nefiresc”, și o zic pentru că am avut recent o discuție foarte constructivă cu o redactoră pe tema asta. Îmi plac notele de subsol, fiindcă-mi place să îmi explic în primul rând mie niște aspecte pe care, poate, nu le cunoșteam; de altfel, este regula mea: dacă eu n-am auzit despre asta, pun notă de subsol. Rău nu poate să facă. Cât despre toate teoriile care circulă despre (in)vizibilitatea traducătorilor, din punctul meu de vedere ei ar trebui să fie vizibili la nivel de (auto-)promovare; să scrie și să vorbească despre ce fac și despre ce presupune munca lor. Să fie invitați peste tot când sunt și scriitorii – din punctul ăsta de vedere am avut mai multe oportunități, mai ales de când online-ul ne permite să ne conectăm mai bine și mai departe decât înainte. Eu am moderat discuții cu scriitoare „de-ale mele” la FestivalYA, organizat de Cărturești în parteneriat cu edituri care publică YA, sau la FILIT Iași, anul acesta, sau în cadrul întâlnirilor online propuse de Storia Books, și este un sentiment grozav să poți să stai de vorbă cu autoarea și cu publicul, deopotrivă.

Care sunt compromisurile pe care le faci când traduci și de la ce nu te abați niciodată?

Am acceptat, fără excepție, orice carte mi s-a oferit, în mare parte din curiozitate. Chiar dacă nu știam autorul sau autoarea, chiar dacă genul sau tema nu-mi erau neapărat confortabile, am acceptat, pentru că am simțit că așa învăț și pentru că mi-am dorit să ofer puțin din mine fiecărei cărți. Între timp, nu spun că am devenit selectivă; nu, mai departe mi-aș dori să spun „da” la orice provocare, însă aglomerarea din ultimii doi ani a venit, pe lângă toate celelalte, și cu senzația că nu mă mai concentrez suficient și nu acord destulă atenție fiecărei cărți în parte. A mai venit și cu un stres crescut exponențial din pricina schimbărilor, amânărilor, întârzierilor și flexibilității excesive, în mare parte generate de pandemie. Și cu multe probleme de sănătate. Așa că acest compromis va începe să se clatine, din 2022.

De la ce nu mă abat? Mi-a luat o vreme să înțeleg tot ce ține de latura juridică a drepturilor de autor și încă nu pot spune că sunt expertă. Departe de mine. M-a ajutat mult să discut cu alți oameni din breaslă (fie la întâlniri de networking, fie cu ocazia podcastului despre cărți și traducătorii lor, pe care intenționez să îl reiau în ianuarie 2022, după ce îmi aduc la termen toate predările), dar și să intru în ArtLit, Asociația Traducătorilor Literari din România. Încerc, așadar, să respect normele deontologice ale profesiei, și să-mi impun un standard de calitate de care să mă țin – lucru pentru care este crucial să am o relație bună cu redactorul sau redactorii.

Ai un ritual atunci când traduci? 

Nu. M-am obișnuit să traduc oricând și oriunde, cu zgomot de fundal, în aeroport, în tren, la mare, de sărbători, așa că ritualurile sunt eliminate din start. Ce nu reușesc este să stau doar cu textul și cu traducerea în față, fără să evadez pe site-uri, să comunic cu voluntarii sau colaboratorii, să mai arunc un ochi pe știri. Am o atenție distributivă care-mi este și prietenă, și neprietenă, și încă nu mi-am făcut timp să o educ.

Ce simți după fiecare carte tradusă? 

Depinde foarte mult de carte. De starea în care sunt eu. De situația generală în economia termenelor și relațiilor cu editurile și cu alți colaboratori. Uite, când am predat o traducere relativ recentă, am avut lacrimi în ochi; pe parcurs, m-am simțit atât de reprezentată de personaje și mi-am imaginat atât de clar cui o voi putea dărui și cui recomanda, încât mi-a fost greu să mă despart de ea (cu toate că știu că urmează încă un volum). În alte dăți, m-am simțit ușurată, fiindcă răzbisem, că fusese o combinație lingvistică grea, sau un stil dificil, sau o scriitură complexă. De multe ori, însă, mă blochez, fiindcă eu trimit un document electronic, care va mai trece prin niște mâini și pe sub niște ochi și va mai dura până când va căpăta forma finală, fizică, de carte care poate fi ținută în mână. Atunci abia vine bucuria – și cea mai mare este când descopăr cartea într-o librărie, sau când o văd recomandată în grupurile de cititori online, sau când îmi scrie cineva să-mi spună că a citit-o.

Spune-mi cuvântul tău preferat din fiecare dintre limbile pe care le cunoști. 

Nu pot să gândesc în cuvinte 🙂 Asta e ca atunci când oamenii află că ești traducătoare și zic, ah, ce bine, spune-mi ceva în limba X. Sau îți scriu, în miez de noapte, cu: „zi și mie ce înseamnă cuvântul Z”. Și eu cer context. Nu poți să-mi ceri să îți traduc un cuvânt, decât dacă este singur pe un fundal. Dacă e ca atunci când mă suna tata, la facultate, în mijlocul cursului, și îmi spunea că i-a dat eroare computerul de bord al mașinii de fabricație germană și să-i spun ce zice. Tata nu vorbește germană, video call încă n-aveam, deci dă-i pe litere, s-c-h-l…, eu anticipând, șchiusăl? Tata mormăind, poate că da. Și o victorie indecisă și nesigură, după 10 minute de zis pe litere. Ei da, așa pot, să zicem, traduce un termen-cheie. 

Revenind la cuvinte preferate, nu am cum; și mai ales că încă le descopăr. Există cuvinte despre care firește că n-am idee și în română, și mă fascinează să le descopăr – și nu sunt toate de jargon sau regionalisme. 

Limba este un organism viu, e perfect adevărată afirmația asta. Crește, se dezvoltă, se zbate, se zvârcolește, iar crește.

Dar ca să nu las întrebarea complet fără răspuns, îmi plac cuvintele care încep cu th- în limba engleză: to thrust, throng, thief, therefore. În germană îmi place mult tot ce conține acel r rostogolit, tipic pronunției; cred că de la Rammstein mi se trage. De altfel, multe dintre piesele lor au titluri care conțin r-ul cu pricina. Și diftongul a umlaut+u [oi]. 

În franceză îmi plac cuvintele pe care le poți strânge în colțul gurii și expulza ca pe fumul de țigară; nazalele, cuvintele amplu vocalice: chouette, moulin, joujou. 

În spaniolă merge bine j-ul care se pronunță h (așa ca în jamon), în italiană îmi place ritmicitatea a orice s-ar rosti, dar favoritele mele sunt din zona cuvintelor cu terminație în -zzo, -zza, -zzi, -zze (ragazzo, pazza), iar în norvegiană și suedeză sună foarte fain tot ce are kj [ș:] – cum ar fi kjærlighet (dragoste), în norvegiană, respectiv -ska la final (svenska) în suedeză. Ne oprim aici?

Există cuvinte intraductibile? Dacă da, ce faci când dai peste ele?

Circula, într-o vreme, și o memă cu asta, nu? Tsundoku, Schadenfreude și altele asemenea. Se spunea că nici „dor” nu se traduce, cu toate că portughezul „saudade” ar fi relativ la fel. Sigur că există cuvinte intraductibile – și mai ales expresii. Expresii unde e foarte greu să îți dai seama inclusiv la ce se referă, darămite să le mai și traduci. Îți povesteam despre Garth Nix undeva, pe care l-am tradus cu „Librăria de investigații magice” (The Lefthanded Booksellers of London). În cartea lui, problema cea mai mare nu mi-au ridicat-o referințele la mitologia celtică sau elementele fantastice adaptate ori inventate de autor, ci traducerea jocurilor de cuvinte în cockney. Referința mea pentru cockney era, în continuare, My Fair Lady, și știam că se referă, în mare parte, la accent, dar odată cu Nix am descoperit că e mai mult decât atât, și cockney a fost, de fapt, inventat pentru a servi drept argou, și că are nenumărate întorsături de frază în care folosește un cuvânt care rimează cu acela pe care vrei de fapt să-l spui – ca să nu te înțeleagă poliția, în principiu. Sau oamenii din exterior. Acum să vezi cum traduci „milk and honey” când femeia care vorbește cockney în carte se referă la „money” 😀 

Ce mai fac este să întreb publicul/sun un prieten. Acum, nu îl sun. Îi scriu. Detest să vorbesc la telefon și dacă s-ar putea să nu o fac deloc, ar fi perfect. Îmi fac interviurile face to face sau pe zoom, niciodată telefonic. Deci îi scriu cuiva – mi s-a întâmplat frecvent, în ultimii doi ani, să traduc cărți cu multe referințe din cultura ebraică/mozaică. Transliterația e o problemă aici, pentru că noi avem sunete pe care le putem transpune, iar englezii, nu (de exemplu, ș). Dar și terminologia este de verificat, și mai ales dacă surprind corect ritualurile citate. Nu aș vrea să lezez vreodată pe cineva fiindcă nu am tradus corect cum se desfășoară Sederul, de exemplu. Iar acesta e caz fericit, fiindcă am pe cine să întreb. Când vine vorba despre referințe mai puțin întâlnite, e treabă de documentare intensivă.

Din câte cărți ai citit în original, pe care o recomanzi spre a fi citită în limba în care a fost scrisă?

În general, dacă o persoană cunoaște o limbă, recomand să citească oricum în limba cu pricina. Acum, depinde și de scop, dacă-i vine ușor lectura e perfect, dar dacă știe limba și totuși nu-i face plăcere, tot ar fi mai bine să o citească în traducere. 

Profesional, însă, aș recomanda lectura în original din două motive foarte diferite: primul, plăcerea limbii – și aici includ aproape orice carte tradusă de mine din engleză, fiindcă am mai spus că rămâne marea mea iubire; de exemplu, Tana French sau V. E. Schwab sau Garth Nix sunt doar câțiva autori traduși de mine despre care-mi pare că ar suna excepțional în original, deși sunt mult mai mulți. 

Al doilea, acuratețea. Eu traduc din limba germană, și foarte rar din limbi nordice, și uneori compar originalul cu traducerea în engleză sau în franceză. Ai fi surprinsă de câte schimbări există! E o întreagă poveste cu traducerile spre engleză, și eu încă o descopăr, și sunt convinsă că oamenii din industria editorială știu chiar mai bine despre ce vorbesc, însă adesea engleza tinde să adapteze mult conținutul, așa că, dacă dorești acuratețe, ori citești originalul, ori citești în română, dar să te asiguri că s-a tradus din limba originală. Firește, nu este o situație generală; doar că se întâlnesc cazuri, și pentru mine e un fenomen interesant.

Cartea ta preferată din cele traduse? Dar cartea ta preferată citită? Și de ce?  

Păstrând proporțiile, e ca și cum m-ai întreba pe care dintre copii îl iubesc mai mult. Încerc să vin, totuși, cu o listă, fiindcă și eu apreciez răspunsurile concrete și nu pe cele în doi peri. Mi-a fost foarte dragă prima carte a unei duologii scrise de Laini Taylor, publicată la noi sub titlul de „Visul își alege visătorul” (Strange the Dreamer). Taylor are o calitate a scrisului despre care zic eu că aș recunoaște-o oriunde; parcă mușcam și gustam din ce scrisese, când lucram la carte. Mi-a dat prilejul de a găsi lirism într-o scriere epică, ca niciodată înainte, și mi-a oferit o provocare pe fiecare pagină, ca să găsesc o cale de a răsuci și eu la fel de meșteșugit cuvintele. Am înnebunit internetul cu „Misterul ulmului” (The Wych Elm), carte a Tanei French care m-a izbit în tot ce aveam mai instabil și mi-a provocat multe emoții viscerale. M-am enervat cumplit din cauza personajelor, însă intriga a rămas atât de priceput țesută, încât i-am iertat absența fiorilor la care, parțial, mă așteptam. „Castelul din nori” (Wolkenschloss), o traducere după Kerstin Gier, mi se pare foarte ușor trecută cu vederea, cu toate că eu m-am distrat mult lucrând la ea și că Gier „a rupt” când s-a lansat prima dată, cu Trilogia Sentimentelor. Mai pomenesc și despre „Incredibilul jurnal secret al lui Leonardo” (L’incredibile diario segreto di Leonardo), scrisă și ilustrată de Maria Gianola, generatoare de distracție serioasă la cluburile de lectură pentru copii, dar și de „Mai departe” (Forward), cartea autobiografică a fostei fotbaliste americane Abby Wambach, pe care o recomand oricui are curiozitatea de a înțelege multele provocări pe care le-a cunoscut fotbalul feminin peste tot în lume.

Ești fondatoare AIVI – Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune. Cum a luat naștere această organizație și ce faceți acolo? 

AIVI există, oficial, din 2016, dar o parte dintre programele care au devenit ulterior ale sale le-am pornit eu în 2012. Am început la Cluj, cu Schimb de Cărți, o franciză preluată de la București, unde inițiativa a avut-o bookblog.ro (blog cu care colaborez de prin 2010, dacă bine țin minte). Organizam Schimbul împreună cu Diana, care le scrisese și ea celor de la bookblog, și are în sine o poveste luuungă evenimentul. În 2014, eu am pornit Clubul de Carte Cluj, iar la prima întâlnire au participat… nouă oameni. Mă uit acum în urmă și constat că SdC se mai desfășoară, din ce știu eu, doar în Cluj – iar noi l-am preluat și l-am dus mai departe, creând o aplicație pentru înregistrarea cărților, apoi un sistem pe care colegii mei rămași în Cluj l-au implementat, și acum plănuim sub ce formă să îl reluăm, fiindcă în pandemie a fost singurul care nu a funcționat. Și CdC a crescut de la an la an, cu multe experimente, cu o librărie independentă din Cluj (BookStory) care ne-a găzduit, apoi cu trecerea în online – după care cele două cluburi lunare s-au transformat în opt. 

În fine, reluând, undeva în 2015 mi-am dat seama că am nevoie de structură pentru a putea avansa, și am depus actele pentru înființarea asociației.

Ce facem acum? Principalul nostru program este AIVImedia.hub, unde strângem adolescenți și tineri din țară și îi sprijinim în documentarea și scrierea materialelor despre comunitatea lor, dar și despre viața culturală și socială, pentru care creăm ateliere online și offline, aducem invitați din zonele media, comunicare, PR, încercăm să strângem fonduri și să scriem propuneri de finanțare prin microgranturi, astfel încât ei să devină jurnaliști voluntari și să își vadă munca publicată pe platforma noastră (mhub.aiviong.ro). 

În paralel, desfășurăm cluburile de carte, trimitem un newsletter cărticesc și mai facem multe proiecte mici, despre care însă voi povesti mai detaliat aparte.

Povestește-mi despre câteva dintre proiectele desfășurate, dar și despre tinerii pe care îi formezi.

Timp de cinci ani, între 2014 și 2018, am coordonat ConvoClub @ Cluj, un program creat de mine ca formă de rebeliune, inițial. 

Nu eram OK cu faptul că-n multe instituții limbile străine nu se predau cu focus pe conversație, pe situații de zi cu zi, pe comunicare. Se insista enorm pe gramatică, și nu zic că nu e bună, însă gramatica îți oferă structură, nu și practica limbii. 

Și am creat Convo, care de la niște întâlniri în cafenele, unde povesteam pe subiecte alese aleatoriu cu participanții, în franceză sau engleză sau germană, s-a transformat într-un program complex, cu moderatori (cum am numit trainerii) internaționali și români vorbitori la nivel conversațional ridicat pregătiți lunar de mine, cu planificări, gestiune de spațiu, timp, raportări etc. Am ajuns să oferim 25 de limbi străine, am fost primii care au avut conversație în limba bulgară sau în swahili (!) în Cluj, și totul a funcționat pe bază de voluntariat. Am primit apoi studenți în practică, timp de trei ani la rând, dacă-mi amintesc bine, am legat multe prietenii, am început seri de board games cu jocuri în limbile de la cluburi, seri de film cu pelicule în limbile de la cluburi, am găsit un sediu și am introdus taxe modice de participare ca să plătim chiria și utilitățile – în fine. It was a blast. 

Am și povești deosebite de viață de la Convo: în iulie am fost la o nuntă dintre o fostă participantă la swahili și fostul moderator al clubului, care este originar din Kenya, o nuntă kenyano-română care a avut loc într-un local cu proprietar maghiar de lângă Cluj. E ce am visat, e interculturalitate, e amestec și înțelegere și toleranță și e ce ar trebui să aducă experiențele interculturale în viața noastră.

La cererea intensă a publicului, în 2022 aș dori să repornesc Convo, dar online. Gândesc încă programul, nu e nimic lansat, însă cu siguranță ceva trebuie să se întâmple.

În afară de media.hub, despre care am mai povestit, am mai organizat AIVI BuddyBuilding, în care voluntarii clujeni au vizitat elevii mentorați de la un liceu din Botoșani, elevii au vizitat voluntarii, și la final au scris proiecte pentru comunitate – și acesta va fi reluat, a fost un pilot în 2017 care a mers foarte bine. Am creat un Picționar, cu o finanțare de la Fondul pentru Democrație, un dicționar ilustrat de termeni civici și politici desenați și colorați de adolescenți din 5-6 județe din țară. Am făcut două ediții (a câte opt, respectiv nouă cluburi) de Politicoteca, un club de lectură care se încheie pe 29 decembrie, iar locul său va fi luat de Distopioteca. Am început clubul de carte #clandestin, unde invit, dacă acceptă, și autorii, și au fost în conversație cu cititorii Simona Antonescu sau Andrei Dosa. Împreună cu colega mea, cealaltă Iulia, Iulia care a rămas la Cluj, scriem și trimitem bilunar un newsletter cărticesc, cu recomandări de carte, newsletter pe care, mai recent, l-am deschis și voluntarilor care vor să se implice.

Am scos PoveȘtiri de București, o serie de materiale online și trei ziare print despre inițiative mișto din trei cartiere bucureștene (Berceni, Drumul Taberei, Militari). Am scris online și am scos gazeta fizică, de 40 de pagini, a festivalului de teatru REACTIV, la prima sa ediție, de lângă Târgu Neamț. 

Am câștigat o finanțare de la ProVobis și am reușit să organizăm ateliere de documentare pe teren și ateliere de jurnalism în Alexandria (în parteneriat cu ideo ideis), în Râmnicu Vâlcea (în parteneriat cu FCV și AIDE), în Curtea de Argeș (în parteneriat cu GHEPart) și în București, dar și un atelier de PhotoVoice online, pe tema locuirii, pentru județul Suceava.

Despre tineri? Nu-i formez eu, sau noi. Ne formează ei. Cred că e cel mai mare câștig al meu, abilitatea de a putea comunica, în mare parte, cu orice vârstă. 

Cred că e un avantaj imens să simți că știi ce se întâmplă în lumea lor, chiar dacă mai ai accese de boomer.

Ce te fascinează la elevii tăi? 

Surprizele pe care mi le fac. Cât de implicați și de serioși pot să fie, dacă le place în ce se bagă. Cât de mișto gândesc niște lucruri pe care eu nu știu să le văd decât într-un fel. Ce sugestii dau, cum vin cu idei, cu propuneri, cu recomandări. Cât de mult își doresc, de fapt, să comunice și să aparțină, doar că fiecare în felul său, fără a li se impune ceva „corect”. 

Ce înveți tu de la ei? 

Canale de comunicare. Cum să pui un link în stories pe Instagram. Ce liste de lectură au sau nu la școală, la limba română. Ce se mănâncă bun în orașul Focșani. Care sunt locurile preferate de ieșit în Alexandria. Unde poți să mergi să bei o cafea cinstită în Botoșani. Că nu există posibilitatea de a-ți lua bilet de tren din gară în Curtea de Argeș. Că în localitățile rurale din județul Suceava nu sunt librării. Lista este absolut inexhaustibilă și sunt atât de norocoasă că îi am! 

Care este povestea scrisă de ei care te-a impresionat cel mai mult? 

Mi-e greu să aleg. Mai puțin decât cărțile, și acestea sunt copiii mei. Adoptivi. Așa cum sunt cei și cele care le scriu. 

Mă bucură enorm când voluntarii aleg să își asculte bunicii și bunicile și vin cu întâmplări de-ale lor. Când aleg să își expună cultura sau limba și propun să scrie despre tradițiile proprii acestora. Când zic, am un model în viață, și se duc și-i iau interviu și facem un portret. 

Când au curajul să contacteze un autor român și să-i propună un interviu pe zoom, sau fizic, după cum se poate. Când facem un parteneriat cu un teatru și merg la spectacole și scriu despre ele și vor mai mult. Fiecare material publicat pe media.hub este o poveste care merită citită. 

Și pentru că tot suntem aici, mai are jurnalismul viitor, în opinia ta? Și dacă da, cum ți-l imaginezi tu? (Recunosc, eu sunt sceptică.)

Cred că depinde foarte mult ce înțelegem prin viitor și ce fel de jurnalism ne imaginăm. Pentru mine, categoriile sunt multe și distincte, și de dragul clarității voi exclude din start tot ce înseamnă agenție de știri sau conținut prelucrat după sau preluat din comunicate de presă. 

Să vorbesc deci despre jurnalismul care este definit de munca de teren sau de cercetare și documentare, urmată de un proces de creație, rafinat, la modul ideal, de mai multe perechi de ochi și mai multe minți. Jurnalismul slow burn, longform, narativ, sau cum se mai definește într-o epocă în care terminologia se schimbă de la o zi la alta. Despre acesta eu cred că nu va muri decât odată cu moartea omenirii. 

Pentru că avem nevoie de povești, și pentru că și jurnaliștii, și scriitorii, și traducătorii, și ilustratorii sau creatorii de conținut, plus formele de feminin ale tuturor celor de mai sus, sunt povestași și povestașe. Sunt oameni care spun povești. Ori de povești nu ne vom sătura niciodată, așa că o formă sau alta a lor va dăinui.

Predai jurnalism la Rubik School. Ce fel de școală este asta și ce se întâmplă acolo? 

Rubik este o comunitate de învățare, online și offline, căreia eu m-am alăturat în primăvara 2021. Țin într-adevăr un curs de jurnalism pentru puștii de 8-12 ani, care ajunge, în ianuarie 2022, la al treilea modul. Este unul dintre multele cursuri și activități pe care le oferă Rubik și pentru mine e o provocare permanentă, pentru că e prima oară când lucrez cu vârsta asta altceva decât limbi străine, și pentru că eu țin cursul online, unde e un mediu extrem de propice mie și modului meu de interacțiune, dar cu vârste mai mari. Totuși, am reușit, după primul modul, să creăm un prototip de newsletter, la finalul celui de-al doilea vom avea un articol de blog, iar pentru anul viitor mă gândesc să trecem la ziarul Rubik – dar asta va trebui discutat cu întreaga comunitate, pentru că este un proiect mai amplu.

Ești înscrisă și la un master. Ce studiezi și de ce?

Este al cincilea la care mă înscriu, ce-i drept ^^. Pe primul, despre care am și pomenit, l-am absolvit în 2010. De atunci, am mai încercat Jurnalism sportiv la Cluj (din păcate, s-a desființat, sau am renunțat, sau ambele deodată), Studii irlandeze (pe care-mi doream să le termin, dar m-am mutat la București și încă nu studiam online, așa că am renunțat și la acela), Studii latino-americane (în București, la care am renunțat după o săptămână) – și acum sunt în anul II la Antropologie, la SNSPA. M-a ajutat mult „școala online”, ce-i drept, altfel nu mă vedeam bătând de 3-4 ori pe săptămână distanța de la Piața Reșița la Bulevardul Expoziției & beyond. Mi s-a părut că se potrivește cu subiectele pe care-mi place să le documentez și că îmi poate da o direcție în cercetare fără a o îngroșa excesiv. Eu nu sunt genul „academic”. Detest să scriu lucrări științifice. Dar îmi plac poveștile, ori cred că masterul ăsta este printre cele care-ți permite să cauți și să spui povești.

Ce pui la cale pentru următorul an? 

Aș vrea să fac un pas în spate. Să mă concentrez mai mult pe documentarea subiectelor și pe cronicile restante pentru blogurile și hub-urile de presă pentru care scriu sau cu care colaborez, să mă apuc în sfârșit să îmi fac site-ul profesional, să contribui și cu materiale la media.hub și nu doar la coordonare, ateliere, editare, comunicare ș.c.l. Să traduc mai puțin și mai pe îndelete. Să încep să spun „nu”, fiindcă se împlinesc niște ani de la prima traducere literară publicată și cred că deja vine momentul „rezidențiatului”, acel moment în care mă specializez, în care lumea mă știe drept „aia care traduce din suedeză despre purceluși”, de exemplu. 

Visez la un echilibru restabilit într-o viață personală și familială extinsă oricum haotică, fiindcă nu sunt singura workaholică dintre cei dragi și fiindcă toți suntem apăsați de pandemie și de multe alte griji. Mi-aș mai dori să nu se mai anuleze călătoriile pe care le-am rezervat deja; sunt mici city breaks la mici evenimente, însă după un 2020 în care s-a anulat totul, mi-aș dori să nu se repete istoria.