Anna Șișkievici, refugiată din Ucraina: „A trebuit să las totul în urmă: plantele care se vor usca, pictura mea neterminată, mâncarea din frigider. Planurile, aspirațiile, viitorul”

Aș fi putut spune că pe 24 februarie, viața Annei a încremenit. Dar aș greși. A fost ziua în care Anna a trebuit să o ia încă o dată de zero, să-și pună creierul și corpul în mișcare, să-și ascută toate simțurile pentru a-și salva viața. De data asta, nu doar într-un alt oraș, ci într-o altă țară: România. A lăsat în urmă casa, una dintre pisici, dar și pe fratele ei, medic, rămas în Ucraina, pentru a ajuta răniții. 

Anna, cum te-a afectat acest război personal?

M-a afectat încă de acum opt ani, când a trebuit să-mi părăsesc orașul natal, Luhansk. Acum, când în sfârșit îmi reconstruisem viața de la zero în Odesa, a trebuit să fug din nou. Mi-am pierdut jumătate din câștiguri și nu știu dacă voi mai avea casa și toate bunurile mele.

Ce ai făcut de când ai ajuns în România?

În primele două zile am luptat cu atacuri de panică și am plâns toată ziua. Apoi, când am început să dorm mai bine, fără alarme de raid aerian, și mi-am dat seama că corpul meu fizic era în siguranță deocamdată, am început să merg mult pe jos. Încă nu sunt familiarizată cu sistemul de transport în comun, așa că am mers peste tot pe jos. Apoi am avut norocul să mi se doneze un laptop, iar acum pot să lucrez, ceea ce fac în cea mai mare parte. De asemenea, încă încerc să văd orașul mai mult.

Cum ți s-au părut oamenii și atmosfera de aici?

Sunt copleșită de bunătatea românilor. Toți cei pe care i-am întâlnit au fost incredibil de grijulii și au ajutat atât de mult – fie că este vorba de o îmbrățișare caldă sau un pat confortabil pentru a dormi. Una peste alta, cred că românii și ucrainenii au o mentalitate foarte asemănătoare, nu îi văd ca niște necunoscuți, ca pe niște străini, ci doar sunt oameni care vorbesc o altă limbă. De asemenea, Bucureștiul îmi amintește mult de Kiev.

Unde locuiești acum? În ce condiții?

Prima dată când am ajuns mi s-a oferit o cameră. Fosta mea colegă de clasă de la școala primară, pe care nu am mai văzut-o de atunci, a luat legătura cu colegii și prietenii ei din România. O persoană m-a ajutat la granița ucraineană, o altă persoană m-a ajutat să ajung la Bucuresti, și, în fine, doi români mi-au dat adăpost. Apoi a trebuit să mă mut în următorul loc, într-un apartament al colegilor unuia dintre românii care m-au ajutat. Asta este o rețea de conexiuni imensă și incredibilă. 

În acest moment, fiecare conexiune, chiar și cea mai mică, este valoroasă și fiecare conexiune se simte ca o familie. 

Acum, eu și pisica mea Mysha (în traducere: „Șoarece”) locuim într-un apartament în București, cu gazdele noastre. Avem un living pentru noi înșine. Și pisica are tot locul, pentru că primește toată dragostea și răsfățurile de la toți pe care-i întâlnim. 

Sunt recunoscătoare că am un loc unde să mă simt în siguranță.

Cum te simți ca refugiată, ce fel de emoții aduce această poziție cu totul nouă?

Eram la graniță când m-a lovit toată situația. Noapte, cer negru fără stele, proiectoare reci strălucitoare, vânt înghețat, eu fiind singură cu rucsacul și pisica mea. Cumva, am nimerit în mijlocul unui grup de evacuare de români, așa că nimeni din jurul meu nu vorbea nicio limbă pe care o cunoșteam. 

Eram obosită, înfrigurată, flămândă, îngrijorată că pisicuța mea va îngheța și am plâns tot timpul în care așteptam feribotul. 

Atunci m-am gândit „Sunt o nenorocită de refugiată”. Nu m-am simțit niciodată atât de singură în viața mea. M-am simțit ca un spațiu gol, ca și cum nimănui nu-i pasă de viața mea. A fost dezumanizant. Din fericire, acum mă simt mult mai bine. Primesc sprijin de la noii prieteni pe care i-am întâlnit aici și încerc să cred că ar fi doar o vacanță. Sunt destul de sigură că voi reveni curând.

Oamenii trebuie să înțeleagă cât de îngrozitor este să te trezești într-o zi și să-ți lași toată viața în urmă… Cum era viața ta în Ucraina?

După ce a trebuit să părăsesc Luhanks acum opt ani, a trebuit să-mi încep viața de la zero. Am muncit foarte mult și la tot ce puteam să mă gândesc și să visez a fost o casă. Acum doi ani, am reușit în sfârșit să economisesc suficient pentru a-mi cumpăra propriul apartament, mic și vechi, dar era al meu. Casa mea. Un loc pe care nimeni nu mi l-ar putea lua, așa cum credeam. A trebuit să-mi părăsesc și a doua pisică și mi-e atât de dor de ea (este în custodie comună, cineva are grijă de ea, totuși). 

A trebuit să las totul în urmă, cele 150 de plante care se vor usca și vor muri, pictura mea neterminată, mâncarea din frigider. Planurile mele, aspirațiile mele, viitorul meu. 

Pe 24 februarie trebuia să mă trezesc, să-mi iau cafeaua, să mă machiez, să-mi pun noua rochie de primăvară, să mă întâlnesc cu un prieten pentru a merge împreună la un magazin de artă și apoi să iau prânzul într-o cafenea și să desenăm împreună. Apoi, să mai lucrez un pic și să urmăresc noul sezon din The Walking Dead. Încă îmi doresc să fac toate astea în scurt timp. Eu cred în asta.

Ai noutăți din țară? Cum se descurcă cei lăsați în urmă – prietenii, rudele?

Citesc știri în fiecare secundă când nu lucrez sau nu fac un duș. Fratele meu este în Harkov, este medic și a refuzat să plece. Sunt foarte îngrijorată pentru el tot timpul. Clădirea lor de apartamente a încasat câteva lovituri cu rachete, dar este încă în picioare. Cumnata mea și nepoata mea au plecat dinHarkov și se află în vestul Ucrainei în acest moment. Și ei a trebuit să construiască totul de la zero, iar acum casa lor este aproape distrusă. Nepoata mea mai avea doar trei luni până la terminarea stagiului și la obținerea certificatului de medic. Nu știm ce se va întâmpla cu noi.

Cum te putem sprijini? Care sunt nevoile tale pentru moment? Cum acum?

Sunt retoucher (editor foto) și încă mai am parțial jobul meu ucrainean, dar s-ar putea să cadă în orice moment. Încerc să găsesc câțiva fotografi noi (în special pe plan internațional) cu care să lucrez. În acest moment am un loc de cazare, am economiile mele pentru a cumpăra mâncare. În câteva săptămâni, va trebui să găsesc un loc de cazare sau de închiriat pentru mine și familia mea, care mi se va alătura, iar asta va fi o problemă, dar până acum sunt bine. Cred că alți oameni au nevoie de mai mult sprijin decât mine.

Cum percepi acest război? Cum te raportezi la el?

Este un război pe care Rusia l-a început pentru ca Putin să-și îndeplinească dorințele imperialiste bolnave. Este susținut de majoritatea rușilor, spălați pe creier de propagandă sau la fel de bolnavi ca liderul lor. Vreau să înceteze războiul, dar numai cu victoria noastră.

Ce te-a impresionat cel mai mult de la începutul războiului?

Unitatea poporului nostru. Ucrainenii nu s-au simțit niciodată atât de uniți între ei și cu țara noastră. Nu am fost niciodată atât de mândri de poporul nostru, de armata noastră, de președintele nostru, de naționalitatea noastră.

Cine sunt cei mai vulnerabili oameni în fața războiului?

Cred că oamenii în vârstă. Copiii au pe cineva care să aibă grijă de ei, dar bătrânii, de cele mai multe ori, nu au. De obicei, au probleme mari cu mersul, nu pot merge în adăposturi, refuză să-și părăsească casele, nu pot începe viața din nou într-o altă țară, nu au ajutor pentru a obține mâncare și nici ajutor medical. Știu că mulți mor doar pentru că inimile lor nu au reușit să treacă peste acest stres. Au nevoie de ajutorul nostru.

Cum vezi viitorul țării voastre și sfârșitul acestui război?

Ucraina va fi un loc frumos și fericit. Vom reconstrui totul. Vom avea cel mai rapid progres din lume. Voi face tot ce pot pentru ca asta să se întâmple.

Ai prieteni în Rusia? Dacă da, cum este prezentat războiul acolo? Ce ti-au spus?

Am mulți prieteni în Rusia. Toți mi-au trimis mesaje arătându-și sprijinul pentru mine și Ucriana. În mass-media, tot ce arată ei este doar o minciună atroce. Din fericire, oamenii care știu să caute pe internet pot vedea adevărul. 

Unii dintre prietenii mei au fost la proteste, alții au fost arestați. În acest moment, în ziua 23 de război, o singură poveste pe Instagram cu cuvântul „război” te poate trimite la închisoare pentru 15 ani. 

Observ cum toți încep să devină tăcuți. Este întristător. Cel mai bun prieten al meu din Moscova mi-a spus mai devreme: „Mi-aș dori să fiu sub obuz cu tine, dar de partea binelui, decât în ​​siguranță în casa mea, dar de partea răului”.

Ce ai vrea să transmiți poporului rus, dacă te-ar putea auzi?

Nu cred că mai sunt multe de spus. Cei care au urechi, au auzit deja totul. Cei surzi nu o vor face niciodată.

Care sunt planurile tale?

Oamenii mă tot întreabă despre planurile mele, dar nu au nimic de spus. 

Știu la fel de multe despre viitorul meu precum știe un porumbel despre fizica cuantică. 

Nu am avut niciodată un plan „ce să fac când războiul lovește din nou”. Ceea ce știu sigur este că, atunci când va veni ziua victoriei, voi mai petrece doar o zi aici, la București, să sărbătoresc cu noii mei prieteni, iar apoi mă voi întoarce, în sfârșit, acasă.

Te gândești să te muți înapoi în Ucraina când acest război teribil se va încheia? Sau poate să te stabilești în altă țară?

M-am gândit să mă mut în Europa de Vest cu ceva timp înainte, dar nu acum. Tot ce vreau este să mă întorc înapoi, la casa mea.