Alla Proydenko: „ Am venit acasă de la maternitate și a doua zi a început războiul!”

Aceasta este povestea unei ucrainence de 33 de ani și a celor trei copii ai săi: un băiețel de 1 an și patru luni, o fetiță de 8 ani și mezina de numai două luni. 

Împreună cu soțul și cei trei copii, Alla a fost găzduită de Cristina State, o româncă cu suflet mare, așa cum au fost nenumărați alții, de mai bine de o lună încoace. 

Cristina și-a deschis casa, iar Alla și-a deschis inima și a acceptat să povestească pentru A List Magazine, la doar câteva zile după ce a ajuns în România și după ce a reușit să se mai liniștească, despre drama prin care trece ea și poporul său. 

În Ucraina, Alla Proydenko avea o mică afacere de familie. Era fotograf și makeup artist (îi poți urmări activitatea pe Instagram, pe conturile @fotostudio_od și @mybeauty_od). 

Terminația _od provine, cum, probabil, ai intuit, de la Odesa, orașul natal pe care a trebuit să-l părăsească în grabă la câteva zile de la începerea războiului, și să se mute la țară, unde ar fi trebuit, credea ea, ca ea și familia ei să fie mai în siguranță. Însă calvarul de-abia începuse. 

Cum te-a afectat acest război, personal?

Pot să vă spun că în Ucraina aveam de toate! Afacerea noastră, căminul nostru, o viață foarte fericită și așteptam nașterea celui de-al treilea copil! Am venit acasă de la spital și a doua zi a început războiul! A trebuit să lăsăm totul… și să plecăm.

Aceasta era viața noastră înainte de război… Aveam două studiouri și o viață pe deplin fericită.

Cum s-au desfășurat evenimentele de când a izbucnit războiul și până ați ajuns în România?

Ziua de 24 februarie a fost cel mai rău lucru care s-a întâmplat în viața noastră! Cu o zi înainte de război, m-am întors acasă de la spital cu al treilea copil. În prima dimineață de război am început să trăim într-un coșmar.

Sticla apartamentului nostru tremura și am înțeles că viața noastră obișnuită s-a terminat.

Eu și soțul meu suntem împreună de 17 ani. Suntem din familii sărace și tot ce am realizat în viață a fost prin noi înșine. Scopul nostru a fost să trăim bine și să oferim un viitor copiilor noștri. În Ucraina, avem propria noastră afacere – două studiouri, unul de foto și altul de beauty. 

Ce ai gândit când te-ai văzut cu un copil nou-născut și un război la fel, nou născut?

Mi-amintesc că în două zile, una după alta, am trăit două vieți diferite. Ce le-a făcut asemănătoare a fost că în ambele nopți nu am dormit. În prima de fericire că am ajuns acasă și că mi-am revăzut copiii, în cea de-a doua, din cauză că începuse războiul. Chiar și în a doua zi, încă mai speram că a fost un fel de neînțelegere, că acum se vor liniști lucrurile și se va termina. 

Totul era ca în ceață. Nu așa mi-am imaginat viața de după ce am revenit de la maternitate. I-am făcut o fotografie Anecikăi, la doar șapte zile. La o săptămână după o cezariană grea, nimic nu se vindecase încă. Dar nu mai simțeam durerea.

La câteva săptămâni după ce ne-am mutat la țară, ne-am întors în orașul nostru, Odesa, pentru a-i scoate fetiței certificatul de naștere. Am constat că programele de lucru ale instituțiilor nu funcționau nicăieri, a fost miraculos că am reușit până la urmă să scoatem actul. 

Cum ați luat decizia să părăsiți Odesa și să vă mutați la țară, într-o primă fază? 

Am hotărât ca va fi mai liniștit totul, și satul, și noi, dacă copiii sunt în siguranță. Însă am continuat să adrmim cu frică, de teamă că nu știam ce se va întâmpla peste noapte. Asta nu este deloc viață. 

Am făcut prima baie a fetiței la aproape trei săptămâni de la naștere. În a doua zi după externarea din maternitate, viața s-a prăbușit, totul s-a schimbat. 

Cel mai rău lucru a fost să observăm că totul în jur se adapta la noua situație militară cumplită. A fost ca atunci când a izbucnit coronavirusul în 2020, când totul a înghețat. Ne era imposibil să închidem știrile și să trăim în așteptarea bombelor. Aici, în Odesa, nu s-a întâmplat niciodată Nimic. acest război ne-a schimbat psihicul tuturor.

Odesa mea natală, nu mi-aș fi putut niciodată imagina că o voi vedea astfel. Pe zi ce trecea, situația se înrăutățea și în Nikolaev, îmi era groază să-mi imaginez ce se va întâmpla în continuare.

Pe-atunci ne-am hotărât să plecăm. Era încă liniște față de alte regiuni, dar o rachetă putea oricând să cadă peste noi. 

Probabil fiecare are propriul prag personal al fricii! Unii se pot adapta rapid la situația actuală și nu acordă atenție alarmelor sau altor lucruri, alții pur și simplu nu citesc știrile, își văd mai departe de treabă. 

Noi urmăream știrile după-amiaza și încercam să nu intrăm în panică, să ne liniștim, să sperăm că nu se va întâmpla nimic rău.

Apoi, într-o zi, soțul meu a mers la benzinărie și în acel moment a avut loc o mare explozie. Pereții apartamentului tremurau. Am stat până seara. Toate rudele noastre plecaseră deja din țară sau părăsiseră orașul. Începuse să ne cuprindă primul val de panică.

Războiul a intrat atât de brusc în viața noastră… Departe de oraș era mai liniștit, mai ales pentru copii. Nu se auzeau sirene, aveam senzația de libertate . Și tot mai speram că câteva zile coșmarul se va termina. Dar cu fiecare zi ce trecea, totul se înrăutățea. Mai ales când rușii au început să meargă prin sate, să bombardeze mașini civile.

Dupa o săptămână de război, rafturile magazinelor din sat s-au golit și am început să uscăm biscuiți, pentru orice eventualitate.

Bunicii noștri spuneau mereu: „Copii, cel mai rău lucru în viață este războiul, restul sunt prostii!”. Nu am dat niciodată importanță acestor cuvinte!

Două săptămâni au zburat ca o zi. Totul era primitiv: citeam, ne uitam la știri, ne culcam, ne trezeam, citeam știrile, adormeam.

După două săptămâni de război, a devenit clar că satul este mai periculos decât orașul.

Pe 9 martie, la două săptămâni de la începerea războiului, ai împlinit 33 de ani…

Cei 33 de ani ai mei… nu m-aș fi putut gândi vreodată că cineva de sus ar putea decide că este posibil să distrugi planurile, visurile, destinele umane.

Cu 14 zile în urmă, visam ca primăvara aceasta să cos câteva zeci de rochii noi la studio, să încep să construiesc o casă și toate celelalte lucruri care ofereau un sens vieții noastre. De ziua mea, niciun plan nu mai stătea în picioare. Fără studiouri, fără casă și aproape fără lucruri. Tot ce am câștigat pentru bunăstarea copiilor a fost aruncat la gunoi. Acum nu mai avem nimic, doar o incertitudine totală cu privire la ce se va întâmpla în continuare. 

De altfel, cel mai rău lucru deja s-a întâmplat – viața reală a devenit un coșmar din care vreau să mă trezesc curând. Acum mai am un singur vis, unul comun, pentru toți: să se termine războiul și să ne întoarcem înapoi, pe strada noastă, la casa noastră. Iar noi și copiii să fim din nou în siguranță acasă. 

Suntem șocați că a avut loc un asemenea război al popoarelor fraterne! Nu ne așteptam ca Rusia să se dovedească a fi un inamic teribil!

Ce îți lipsește cel mai mult din viața voastră pe timp de pace?

Pentru noul an, visul nostru se împlinise – am cumpărat un teren lângă mare pentru a ne construi casa. Dar războiul ne-a stricat aceste planuri.

Întotdeauna le-am cumpărat copiilor jucării de calitate, haine frumoase, mergeau la diferite clase în școli scumpe. Acum, fasciștii ruși ne-au luat toate acestea – posibilitatea unei vieți fericite! 

Cum ai simțit atmosfera și oamenii de aici, din România? 

Am venit într-o țară străină ca oameni fără adăpost, am luat cu noi doar actele, haine pentru copii și niște economii pe care reușisem să le strângem. A fost înfricoșător să plecăm, dar scopul nostru principal era să salvăm viețile copiilor!

Am fost surprinsă de cum am fost primiți în România! Am scris pe chat-urile pus la dispoziție de voluntari, m-au sunat imediat și au început să ne întrebe unde suntem și de ce avem nevoie, de la mâncare, până la haine pentru copii.

Suntem foarte modești și timizi, așa că am renunțat la multe lucruri. Principala noastră problemă a fost să găsim cazare. Și așa, mulțumită Cristinei, ne-am instalat mai întâi într-un hotel, apoi ne-am mutat într-un apartament cu două camere și ni s-a pus la dispoziție tot ce era necesar.

Ce ai făcut când ai ajuns în România?

Chiar zilele trecute am vorbit cu Cristina, pentru că vreau să încep cât mai curând să muncesc, să fac ședințe foto de familie și makeup, exact ce făceam în Ucraina. M-am întâlnit și cu o prietenă avocată de-ale Cristinei, care ne ajută să aplicăm pentru statut de refugiat.

Ne rugăm ca războiul să se termine curând, dar înțelegem că poate să nu fie atât curând pe cât ne-am dori. Acum, căutăm un loc de muncă temporar în București, pentru că nu știm când ne putem întoarce acasă în Ucraina sau dacă ne vom putea întoarce vreodată acasă.

Am fost primiți cu atâta căldură în România! Acum suntem aici și ne simțim confortabil și în siguranță. Mulțumim Cristinei și altor fete care au ajutat refugiații ucraineni să se stabilească. 

Cum te simți ca refugiată, ce fel de emoții aduce această poziție cu totul nouă?

Probabil că mulți dintre cei care tocmai au părăsit Ucraina și se plimbă pe străzile diferitelor orașe europene sunt puțin geloși pe alte țări. Și se gândesc: „Ei, bine, nu sunt în război, au casele lor, centre comerciale etc. Nimeni nu bombardează clădirile. Viața este în deplină desfășurare, așa cum era și a noastră, exact în același spirit. Nu este o invidie pornită din răutate. Valorile noastre tocmai s-au schimbat și acum înțelegem că fericirea înseamnă doar să fii acasă în patria ta și în deplină siguranță.

Inițial nu am plănuit să plec în străinătate, chiar dacă aproape toate rudele și cunoscuții mei au plecat din prima zi. Dar uitându-mă la știri în fiecare zi, era imposibil să stau nemișcată, cu 100% încredere că nu ne va afecta! Mai ales când ai trei copii, te uiți la ei și te temi, nu știi ce se va întâmpla mâine, ce va fi la noaptea. Din păcate, acesta este războiul.

Cum percepi acest război? Cum te raportezi la el?

Străbunicul meu a murit în război în 1941. A luptat pentru Uniunea Sovietică împotriva românilor și a germanilor. Este un paradox, dar acum România îmi salvează copiii de un dușman mai rău decât fasciștii germani din 1941. 

Rușii sunt mai răi decât fasciștii.

Știu că timpul va trece și tot ce se întâmplă acum va rămâne o perioadă cumplită de încercări în viața noastră. Trebuie doar să așteptăm.

Fotografii din arhiva personală.