Cristian Leonte o ia la întrebări pe soția lui, Paula Herlo

Cei doi reporteri PRO TV formează o echipă imbatabilă și pe ecranele televizoarelor, nu numai acasă. Cristian Leonte și Paula Hero, cei doi reputați și experimentați jurnaliști de la PRO TV, care lucrează împreună pentru cea mai bună emisiune de reportaje de investigație, „România, te iubesc!”, ne prezintă o discuție inedită între doi soți și doi profesioniști. A fost intervievată, de data aceasta, Paula Herlo, jurnalist „România, te iubesc!”, Știrile PRO TV. A consemnat Cristian Leonte, jurnalist „România, te iubesc!”, Știrile PRO TV.

Cristian Leonte: Cum a fost diferită primăvara aceasta față de altele? Războiul Rusiei împotriva Ucrainei ajunge pe tot felul de căi la toată lumea. Unii oameni sunt permanent la curent cu evenimentele, alții se țin departe, tu cum procedezi cu știrile despre război? Și în ce fel te-a afectat până acum războiul de la Est?

Paula Herlo: Primăvara asta a venit cu un război la granița cu Ucraina și a venit cu un puternic sentiment de nesiguranță. Poate că pentru prima dată nu îmi mai fac planuri pe termen lung. Și am învățat să prețuiesc mai mult liniștea în care trăim. Când eram mică, bunica mea avea, din când în când, când stăteam la povești, un soi de chiuit, spunea „Ui-iu-iu, amuș- amuș/Noi i-am dezarmat pe ruși!”. Ne spunea tot felul de povești cu ruși veniți în România, cumplite povești despre cruzimea de care dădeau dovadă, așa că războiul din Ucraina a aprins niște amintiri dureroase. Sunt atentă la ce se întâmplă acolo, sunt atentă pentru că sunt om de știri, nu mă țin departe pentru că vreau să înțeleg, vreau să înțeleg cât de mult suntem expuși acestui război, și vreau să mă pregătesc pentru ce va să vină. Din punct de vedere profesional, nu am schimbat foarte multe după începerea războiului. Am continuat să mergem pe teren și să facem anchetele despre corupția din România. Colegii noștri au fost implicați, Paul în Ucraina, Rareș la graniță (la rândul lui, Alex a însoțit în Ucraina un convoi umanitar). Eu am continuat un subiect pe care îl aveam în lucru dinainte de război, și am continuat cu subiecte similare.

C. L.: Cineva din familia ta a fost în al doilea război mondial? Cine spunea povești de pe front? Și cui – adulților, copiilor?
P. H.: Bunicul meu a luptat pe front. Era tare mândru de certificatul lui de veteran. Și mai mândru era de pensia lui de veteran. El a luptat în Al Doilea Război Mondial, și tot el ne spunea iernile povești de pe front. Și ce era foarte-foarte amuzant e că în toate poveștile bunicul meu era un super-erou, noi îl ascultam extrem de încântați de poveștile lui. Ce era frumos e că la un moment dat (asta se întâmpla mai ales în nopțile de iarnă, când nu mergeau la muncile câmpului) aceste povești erau întrerupte de un sunet de caval, pentru că bunicul meu cânta la caval. Așa că da, el a fost super-eroul meu de pe front.

C. L.: De fapt, cine spunea poveștile copilăriei tale? Și tu? Când ți-ai dat seama că știi să povestești, care era publicul tău?

P. H.: Bunicul era un mare povestitor, tata era un mare povestitor. Cu taică-meu îmi plăcea mult să stau la povești, pentru că avea și simțul umorului când povestea, deci ne făcea și să râdem! Nu știu dacă a existat un anume moment în care mi-am dat seama că știu să povestesc, cred că târziu, după ce am văzut că poveștile pe care le spun la Știrile PRO TV și la „România, te iubesc!” ajung la milioane de oameni, că sunt ascultate, că unii oameni îmi spuneau că auzeau vocea mea la televizor și se duceau în fața televizorului ca să vadă ce am mai pregătit. Așa că odată cu meseria mi-am dat seama că știu să povestesc.

C. L.: E un haz general în mini- redacția „România, te iubesc!” când cineva din echipă vine de pe teren cu „marfă” proaspătă, și începe să spună cine și ce a văzut – și până urmă, o parte din energia aceea ajunge și în reportaje. Totuși, munca grea – documentarea – se face cu săptămâni înainte, iar pe teren o valorifici. Așadar, cum abordezi personajele din anchetele tale – autorități? Sunt mult prea puțin dispuse să răspundă direct, care este metoda ta față-în-față? (noi vedem versiunea prescurtată).

P. H.: Eu merg la punct ochit, punct lovit, îi întreb direct: „Cunoșteați firma care a lucrat la drum?” „Nu”, răspunde. „Păi, cum n-o cunoșteați?” „Păi n-o cunoșteam, de unde s-o cunosc?!” „Păi înainte să le dați contractul pentru drum le-ați atribuit, cu un an înainte, un contract mai mic. „A, cunoșteam patronul, administratorul, nu firma”, zice el… Cam ăsta e genul de dialog. Dacă îi văd că se se ascund sau fug, mă încăpățânez să revin de atâtea ori până îi găsesc. În relațiile mele cu autoritățile, întrebările mele sunt directe, nu îi iau niciodată pe ocolite. Asta e o tehnică pe care orice jurnalist o învață, o construiește în timp, nu cred că e nimic special, pur și simplu vine odată cu experința. Ai atât de multă informație, în cazul meu acumulată în peste 20 de ani de meserie, încât nu prea mai ai cum să fii păcălit.

C. L.: Unele personaje se opun întrebărilor, le ocolesc, le învăluie.
P. H.: Da, se poate învăța, cu antrenament se poate învăța cum să ocolești răspunsurile. Însă dacă ai în față un jurnalist care știe exact ce vrea să obțină de la acea autoritate, acel personaj, orice ar face, nu poate ocoli.

C. L.: Vorbind despre vocea ta, oamenii ți-au spus nu o dată că îi faci să plângă atunci când vorbești despre subiecte grele, apăsătoare. Și tu ai zis nu o dată că iei cu tine, pentru o vreme, dramele și necazurile personajelor. Cum îți place cel mai mult să te relaxezi? Și ce faci pentru asta?

P. H.: E foarte greu să nu duci cu tine problemele oamenilor cu care te întâlnești, mai ales că eu foarte multă vreme am făcut reportaje despre copii foarte bolnavi, despre oameni aflați
în suferință, și atunci da, pleci cu problemele lor, încerci să-i ajuți… Nu cred că am o rețetă care să mă ajute să scap de asta, dar mergem înainte! Cât despre relaxare – înainte îmi plăcea să fac shopping în magazine, acum îmi place să fac shopping online, și asta mă relaxează. Citesc, grădinăresc… Și cred că cea mai bună metodă de relaxare e să mă uit la copiii mei cum se joacă.
La copiii noștri!

C. L.: Să ne amintim că A List Magazine e o revistă de modă: ce piesă vestimentară porți cu plăcere? Gândește chic, nu funcțional, și dă-ne versiuni pentru vară și iarnă.

P. H.: Cel mai mult îmi place din garderoba mea o rochie semnată Ingrid Vlasov, din mătase, cea din colecția cu papagali imprimați, e foarte frumoasă. O port întotdeauna cu foarte mare plăcere. Cât despre iarnă, sezonul acesta mi-a plăcut să port reiați cu pulovăr de cașmir.

C. L.: Ai iubit vreodată o pereche de pantofi? Unde e acum acea pereche?
P. H.: Da, am iubit o pereche de pantofi, și o iubesc în continuare, și o am chiar acum în picioare. Este o pereche de pantofi pe care am cumpărat-o împreună cu tine, dintr-un magazin din New York, pantofi deschiși în spate, negri, cu toc din lemn, de la Chloé.

C. L.: Ania este foarte chic, adoră rochiile și ținutele frumoase. Vladimir își alege la rândul lui cu multă grijă ținute care îl reprezintă. Sigur de la tine au învățat. Cred mult de tot că avem datoria să fim extra-atenți la noi, ca părinți, să avem grijă de noi, să trăim curat, să fim sinceri, dar și puternici,
să ne îngrijim în primul rând de noi, că uite ce învață copilul. Ce eforturi ai făcut special, conștient, dedicate educatiei implicite a copiilor? La ce ai renunțat când au apărut ei?

P. H.: Nu le pot numi eforturi, dar mi-am dorit ca ei să primească o educație bună. Să fim atenți cum vorbim între noi în casă, să le insuflăm sistemul nostru de valori, și dacă mă uit acum la ei, ne-a cam ieșit (zâmbește). Sunt amândoi foarte sinceri, sunt empatici… Cât despre faptul că amândoi sunt atenți cum își aleg ținutele, eu nu le-am vorbit niciodată direct despre asta. Cred că au văzut o preocupare la mine. Despre Ania pot să spun că are un simț estetic foarte puternic. Își alege singură hainele, iar eu – care sunt destul de cusurgioaică – nu am nimic să-i reproșez. Când au apărut ei am renunțat la întâlnirile de seară cu fetele de la „Dăruiește viață”, cu Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu – ăsta e primul lucru ce-mi vine în minte, pentru că obișnuiam să ne întâlnim seara și să punem țara la cale. N-am mai făcut asta. De când au apărut ei n-am mai plecat în deplasări lungi de serviciu – foarte rar am plecat, cred, 6 zile, în rest încerc să fac deplasări scurte. Am renunțat la niște rutine pe care le aveam, de exemplu îmi plăcea să mă trezesc foarte devreme dimineața și să stau în curte și să privesc aspersoarele sau să grădinăresc la ora 6 dimineața, sau 7, la cât mă trezeam. Acum nu mai am timp, dar ce am primit la schimb e mult mai valoros.

C. L.: Ce ai câștigat, pentru persoana ta, și păstrezi și acum?
P. H.: Pentru persoana mea, de când au venit copiii am câștigat foarte multă dragoste. Nu am crezut nicodată că poți iubi pe cineva atât de mult, iar la rândul meu simt din partea lor un val de dragoste infinit și continuu.

C. L.: Anul acesta unde mergem în vacanță? Și unde fugim fără copii?
P. H.: Aș vrea să mergem în Grecia, dar îți amintesc că nu am rezervat nimic, deci probabil că nu o să mergem nicăieri dacă nu ne ocupăm rapid. Iar fără copii aș vrea să mergem la Florența, pentru că eu cred că outlet-ul ăla e tot acolo și se întreabă oamenii ăia când mai vin. Cred că-s și puțin supărați…

C. L.: E ceva ce ai vrea să faci acum, la vârsta aceasta, în această etapă a carierei?
P. H.: Mi-ar plăcea ca meseria mea să aibă impact în domeniul educației. Mă tot gândesc la un proiect care să aducă o schimbare în sistem, și când spun asta mă gândesc la trainingul profesorilor. Dacă mă gândesc la ceva legat de meseria mea și mi-ar plăcea să fac, e legat de educație.

C. L.: Ce știu oamenii mai puțin despre tine e că ești nu doar pasionată de modă, ci și mereu la curent. Știi colecții, ani, capsule și designeri. Ai fost în atelierele creatorilor – ce vezi tu acolo? La ce te uiți, ce întrebi, care e bucuria ta într-un atelier de modă?
P. H.: Când ajung în atelierul unui designer – și acum sunt foarte bucuroasă că urmează să mă întâlnesc cu Maria Lucia Hohan, cu care ne tot amenințăm de ceva vreme că bem o cafea, și urmează să bem o cafea! – în atelierul ei o să mă duc prima dată la materiale. Na, formația de textilistă nu dispare… Mă uit la materiale, mă uit la tipare, mă uit la toată povestea din spatele unei rochii, din spatele unei haine. În ani, mi-am dat seama că pentru mine cel mai important aspect la îmbrăcăminte e legat de materialul din care e făcută.

C. L.: Când eram mic, știam că e foarte bine să te faci medic sau inginer, erau slujbe de top. Tu ce știai despre meserii când erai mică? Și ce meserii crezi că vor avea Ania și Vladimir?
P. H.: Am tot oscilat între vânzătoare, doctoriță, învățătoare. Nu știam mare lucru, pe vremea aceea copiii își doreau să ajungă ce li se părea lor de succes. Mie, de exemplu, mi se părea de succes să bat în casa de marcat o pâine, un iaurt și o șarlotă, și la final să apăs butonul ăla, „cling!”, și să bag cashul acolo, pe diverse compartimente. Îmi plăcea foarte mult cum erau organizați banii, sute la sute, cincizeci de lei la cincizeci de lei și așa mai departe.
Pe Ania o văd foarte-foarte creativă. Cred că se va duce în zona creativă, muzică, teatru… Asta deși ea îmi tot spune că vrea să se facă plăcintăreasă sau doctoriță de animale. Dar la cum
o văd eu pe ea, cred că își va cultiva latura artistică. Vladimir va fi un studios, într-unul din domeniile care îl vor pasiona. Cred că îi va plăcea zona de cercetare și descoperire. Cel puțin așa îl văd acum.

C. L.: Așa legată cum ești de amintirile din gospodăria bunicilor dintr-un sat de pe dealurile Buzăului, ai adus în familia noastră, mai întâi prin minunata bucătăreasă care e mama ta, apoi cu propriile tale mâini, gusturi din bucătăria bunicii tale. Hai să punem pe hârtie câteva bucate iubite transmise acum deja către a patra generație – micii noștri pofticioși.
P. H.: Cea mai gustoasă ciorbă am mâncat-o făcută de bunica mea. Făcea tot felul de ciorbe și am învățat de la ea să fac ciorbe, borșuri, iar copiilor noștri le plac foarte mult. Pe primul loc în casa noastră sunt ciorbele acrite cu borș – sau, cum le spui tu, borșurile. Pe locul doi este acea mâncare de cartofi pe care buninca mea o făcea din câteva ingrediente – cred că patru: ulei, ceapă, bulion, cartofi (și apă). Era cea mai gustoasă din lume, și văd că le place și copiilor noștri, deci continui să o fac după aceeași rețetă. Sarmalele le plac, dar de asta se ocupă mama.
Nu am reușit să fac sarmale, dar le fac ardei umpluți și le plac foarte mult. Toate păstrate din bucătăria bunicii.

C. L.: Când ai știut că ți-ai ales bine drumul?
P. H.: În acel moment când m-am așezat pe o bancă de catifea în Lincoln Theatre din New York, unde s-a ținut ceremonia de decernare a premiilor Emmy în 2008. Stăteam pe acea
bancă de catifea, cu trofeul în mână, și mă uitam la toți acei oameni care se perindau prin fața mea, și pentru câteva zeci de secunde m-am gândit cum uite, o fată crescută pe dealurile Buzăului a reușit să câștige, cu echipa ei, cel mai important trofeu de televiziune din lume.

PE SCURT…

SPF – ce valoare?

SPF 50.

Înot sau snowboard?

Înot.

Șofer sau pasageră?

Pasageră.

Poezie sau teatru?

Teatru.

Serial? Dr. House. Annie Lennox sau…? Annie Lennox sau Sting sau, mai
nou descoperiții Nothing But Thieves și Elbow.

Foto: PRO TV

Acest interviu a apărut în numărul 23 A List Magazine, ediția print