Cele 4 stiluri de atașament

Sunt mai multe stiluri de atașament dezvoltate în urma felului în care părinții sau îngrijitorii noștri au interacționat cu noi în copilăria mică. Teoria atașamentului este o teorie puternică în psihologie care spune că iubim și ne purtăm în relații în funcție de cum ne-au iubit părinții noștri. Psihologul Bianca Poptean ne propune să aflăm care sunt stilurile de atașament, în cele ce urmează.

Îmi place teoria atașamentului pentru că e studiată, detaliată și rafinată de mai bine de 70 de ani și spune clar și fără echivoc că felul în care ne-au oferit atenție părinții noștri în copilăria mică ne-a impactat matrița relațională, adică felul în care dezvoltăm o relație cu noi înșine, cu cei din jur, dar și cu lumea în care trăim.

În funcție de interacțiunile pe care un copil le are cu îngrijitorii săi până în jur de un an și jumătate, 2 ani, se pot forma cele 4 stiluri de atașament. Atașamentul sigur sau securizant și atașamentul nesigur cu cele 3 subcategorii: atașament evitant, anxios sau dezorganizat.

E evident că o persoană nu se va încadra 100% într-o singură categorie de atașament. Specialiștii spun că este importantă autoanaliza pentru a identifica acele comportamente nesănătoase și pentru a înțelege la ce am putea avea nevoie să lucrăm pentru a ne îmbunătăți relațiile în general (fie că sunt cu părinții, cu colegii sau proprii copii), dar și cele din viața în cuplu.

Nevoile noastre fundamentale

Este în natura umană să căutăm contact, conexiune și să ne angajăm în relații, să căutăm dragoste, sprijin și confort în ceilalți. Psihologul Roy Baumeister spune că „nevoia de a aparține” este una dintre forțele principale care îi motivează pe oameni. Modul în care ne comportăm în relațiile de iubire, are de-a face cu felul în care ne-am format primele legături cu îngrijitorii noștri.

Dintr-o perspectivă evoluționistă, așa cum spunea și antropologul Sarah Hrdy, cultivarea unor relații puternice și menținerea acestora are atât avantaje de supraviețuire, cât și cele ale asigurării perpetuării speciei. Suntem programați genetic “să aparținem” unei comunități, unui trib, unui cuib, unui cuplu și, cu toții ne dorim apropiere și intimitate în viața noastră.

Mai mult, potrivit neurocercetătorului Daniel J. Siegel, ne naștem cu un sistem de atașament prestabilit în conexiunile noastre neuronale. Deci, practic, avem așteptarea ca un adult să ne împlinească nevoile la naștere: nevoia de a fi văzut (de a fi important), nevoia de a fi în siguranță și nevoia de a fi alinați, nevoia de conexiune profundă.

Pentru a-i fi împlinite aceste nevoi, bebelușul comunică prin plâns. Așadar plânsul nu este acel comportament prin care bebelușul “manipulează” sau arată că e răsfățat, cum mulți părinți și bunici din spațiul carpato-danubiano-pontic ar crede.

E important de știut că modul în care adulții din jurul lui răspund la plânsul copilului în primii doi ani de viață, cum îl privesc, cum îl ascultă și cum iau în brațe,  îl face pe acesta să “înțeleagă” că poate avea sau nu încredere în ceilalți, în sine și în viață, în general. În funcție de cât de mult îi sunt împlinite nevoile comunicate prin plâns, se dezvoltă cele 4 stiluri de atașament ce definesc cum ne purtăm în relațiile din viața noastră.

Atașamentul sigur

Copilul ale cărui nevoi enumerate mai sus au fost împlinite și ori de câte ori a plâns un adult a fost acolo, lângă el, se va transforma într-un un adult cu atașament sigur. Acesta este încrezător în propriile puteri, va lupta pentru drepturile lui, va fi rezilient, va ști să se conecteze cu ceilalți, nu va avea așteptări nerealiste și va avea relații armonioase. Copiii cu atașament sigur se transformă în adulți ce au încredere în ei și în ceilalți.

Știi imediat că ai de-a face cu un adult cu un atașament sigur dacă acesta are o imagine pozitivă despre sine, despre ceilalți și își percepe pozitiv copilăria!

Atașamentul evitant

Cele 4 stiluri de atașament au apărut în urma unui experiment numit “situația nefamiliară” ce consta în a lăsa singur un bebeluș de un an și jumătate, doi, într- o cameră cu jucării și în a-i fi analizat comportamentul la întoarcerea mamei sale. Dacă bebelușii cu atașament sigur, la întoarcerea mamei, veneau la mamă, se conectau cu ea, apoi pleacau din nou să exploreze, cercetătorii au observat o categorie de bebeluși care nici măcar nu-și băgau mama în seamă când aceasta revenea în cameră. Studiile au arătat că, de fapt, acești copii, deși păreau cei mai cuminți și echilibrați emoțional, erau, de fapt, cei mai stresați. Psihologii care au creat și dezvoltat experimentul, dar și teoria atașamentului, au înțeles că bebelușii au dezvoltat acest mecansim de apărare în urma faptului că îngrijitorii nu le-au împlinit nevoile. Și, pentru că nu puteau crede că mama/alt îngrijitor nu știa sau nu putea să aibă grijă de ei, mecanismul de apărare care s-a dezvoltat a fost acela că ei nu merită să fie îngrijiți și, prin urmare, sunt nevoiți să se descurce singuri, să devină independenți. Cum vă sună acest lucru?

Din punctul meu de vedere aici, între un an și jumătate și doi ani, apare cauza primordială a lipsei propriei valorizări, a stimei de sine scăzute, a neîncrederii în sine și în ceilalți, momentul principal al disocierii de emoții, de corp și transformarea într-o persoană care asociază relațiile cu suferința.

Atașamentul anxios

Acest tip de atașament se creează atunci când figura principală de atașament a fost inconsecventă ( fie a răspuns nevoilor bebelușului, fie nu a fost acolo pentru el) sau a venit cu frică și anxietate către cel mic, fiindu-i frică să nu facă ceva greșit sau să nu-i facă rău. Datorită neuronilor oglindă, bebelușul “a absorbit” frica celui care l-a crescut, devenind și el anxios.

În cazul “situației nefamiliare”, un astfel de bebeluș merge la mamă când aceasta se întoarce în camera cu jucării, dar își dorește și să se joace. Însă se observă că e stresat. Copilul cu acest tipar de atașament este acel gen de copil care cere ajutorul și când nu are nevoie de el, este perceput ca fiind nesigur pe el, deși este capabil, un copil ce se transformă într-un adult fără încredere în propriile forțe, dependent de ceilalți și extrem de anxios că cei din jur îl vor părăsi.

Atașamentul dezorganizat

În cazul acestui stil de atașament, neurocercetătorul Daniel J. Siegel vorbește despre un paradox biologic ce are loc în creierul copilului. Acest tipar apare atunci când în familia copilului există violență domestică, cel mic este neglijat sau unul dintre părinți este dependent de substanțe. Ceea ce se întâmplă este că, într-o situație de criză sau amenințare, copilul vrea să se apere de sursa terorii (părintele) și caută alinare la figura de atașament (același părinte). Prin urmare părintele este și sursă de teroare și ar trebui să fie cel care își alină copilul în starea de amenințare.

În “situația nefamiliară”, bebelușul are un comportament ciudat: vrea să meargă spre îngrijitor, și totuși îl evită., fiindu-i frică. Un astfel de copil rămâne și în copilărie, apoi și ca adult, cu un comportament ciudat: nu are deloc încredere în sine și în oameni, are un sabotor puternic și crede că nu merită să fie iubit.

Citește și materialul următor să afli ce presupune fiecare stil de atașament și să încerci să afli care este cel care te definește!

Bianca Poptean este psiholog clinician, psihoterapeut integrativ în formare, consilier de dezvoltare personală, speaker TEDx. O găsiți pe www.yourtherapist.ro sau pe canalele de social media.