Dana Govoreanu, atleta de la Mondiale

Nu este model. Dar pare. Are doar 18 ani și a reprezentat România în echipa națională la Campionatele Mondiale din Kenya. Dana Govoreanu iubește atletismul și a ales una dintre cele mai grele probe: 100 metri garduri.

V-ați gândit vreodată cum arată drumul unei campioane, de la copilărie până la marea performanță? Îi vedem cu toții pe marii sportivi în momentele de glorie, când ajung acolo sus și când totul pare perfect. Dar ce se întâmplă până acolo? Este greu? Pot oare mulți urma un asemenea drum?Am încercat să aflu aceste amănunte de la una dintre cele mai promițătoare și mai talentate atlete din România. Abia a trecut de 18 ani, este frumoasă foc, slabă, longilină iar oamenii, la prima vedere, sunt tentați să creadă că face modelling, nu atletism. La nici 18 ani, Dana Govoreanu făcea parte din echipa națională și concura pentru România la Campionatele Mondiale de la Nairobi, Kenya. Un nivel extrem de ridicat, la care nimeni nu s-ar fi așteptat în urmă cu doar câțiva ani.

Începuturi

Pentru că da, cu puțini ani în urmă, Dana era doar un copil zvăpăiat și plin de energie, dintr-un cartier mărginaș din Râmnicu Vâlcea și care într-o zi de vară s-a dus în parcul Zăvoi cu prietenii să participe la niște jocuri organizate acolo. Și așa a pus ochii pe ea o tânără antrenoare, care i-a remarcat imediat calitățile și potențialul. „Să mă apuc de atletism a fost o întâmplare. Ne-am distrat în ziua respectivă prin multe jocuri sportive, curse care de care mai solicitante. Iar apoi antrenoarea m-a chemat la un concurs ce se desfășura peste două zile, într-un parc… Am alergat acolo prima mea cursă de 400 de metri, nici măcar nu știam că asta face parte dintr-un sport numit atletism. Apoi am fost chemată  la antrenamentele din ziua următoare și așa am pășit pentru prima dată pe o pistă de atletism; nici nu înțelegeam ce e cu liniile albe ce formau un cerc pe tot stadionul, până când am înțeles tot ce se petrece acolo… Pot spune că din ziua aceea m-am îndrăgostit de acel loc și am simțit că acolo îmi este locul. Pe pista de atletism”, povestește Dana.

Și așa s-a apucat de treabă. Nu i-a fost ușor. Echipamentul era scump, familia ei avea venituri modeste, echipamentul pentru performanță se găsea greu…. Câteva veri la rând s-a înscris la Maratonul Olteniei, cea mai importantă competiție din zonă, cu o probă de alergare foarte lungă și care nu se potrivea deloc cu specialitatea ei. Dar câștiga mereu, trei sau patru ani la rând, iar premiul acela de câteva sute de lei însemna foarte mult pentru ea, putea să-și schimbe tenișii, sau să-și ia un șort nou…Și tot așa, Dana s-a luptat cu greutățile, cu lipsa condițiilor și a fondurilor necesare și ambiția ei a făcut o să nu cedeze și să-și fixeze obiective mari. Cum a fost acela de a obține rezultatul pentru calificarea la Campionatele Mondiale.

„Mi-am dorit foarte mult întâi să ajung pe podium, apoi în lotul național și când am auzit că este vorba de barem pentru Mondiale am zis clar că trebuie să-l fac și am și reușit! Datorită antrenoarei mele care a fost întodeauna și este alături de mine am reușit să ajungem până aici și bineînțeles vom urmări să ajungem cât mai sus posibil! Însă toate aceste experiențe au avut asupra mea o efect pozitiv, atât fizic cât și intelectual, am învățat ce înseamnă să ai un program, să mă organizez bine, să am o anume disciplină a vieții”, spune Dana.

În sus și în jos 

Dacă o întrebi despre copilărie, pe care a petrecut-o pe stadion și nu la distracție, ca multe fete de vârsta ei, Dana spune că iubea verile petrecute la țară cu prietenii și familia, zile întregi la joacă. „De mică am avut această înclinație spre sport și spiritul competiției, întodeauna mă întreceam și îmi doream sa câștig aproape în orice activitate, și nu mai zic de faptul că jocul meu preferat pe atunci se numea… Cursele”. Nume predestinat.

Dana nu și-a neglijat deloc școala. „Am încercat să fac față provocării dintre școală și performanță, mai ales în ultimul an liceal unde am avut de susținut examenul de bacalaureat, însă am trecut cu brio peste această etapă. Materia preferată? Pe lângă sport, materia ce mi-a atras atenția a fost limba română și mai exact înclinația mea a fost spre literatură.”

Evident că scurta carieră de până acum a Danei a avut și moment grele, de cumpănă. Dureri, accidentări… „Sunt sigură că orice sportiv a trecut prin astfel de momente, dar am ajuns la concluzia că sunt normale și fără ele nu poți ajunge unde-ți propui. Acum, dacă stau să mă gândesc la un moment greu care a fost mai recent, ar fi ultima accidentare pe care am întâmpinat-o în timpul unei curse la Campionatul Balcanic, ce m-a îndepărtat de pistă timp de două luni, însă am trecut si peste această situație si am revenit înapoi unde îmi este locul, pe pistă, cu forțe proaspete!”

Am întrebat-o pe Dana și ce ar fi făcut dacă nu era să fie sportul în viața ei. Sau ce face când nu face sport. „Dacă nu ar fi fost sport, probabil aș fi ales să urmez psihologia sau actoria… În timpul liber ies cu prietenii, călătoresc, uneori mai și gătesc, dar doar lucruri mai simple. Deconectarea vine atunci când sunt în vacanță, undeva în alt oraș.“

Când te uiți la ea cât vorbește de serios și cât de matur gândește, parcă nu-ți vine să crezi că ai în față o puștoaică de numai 18 ani. O întreb la final dacă are și defecte și o las să fugă la antrenament, pentru că programul este strict. Dar sigur vom mai avea ocazia să povestim despre ea. „Cred că mă definesc motivația și seriozitatea fără de care nu ai putea ajunge la nivelul dorit, iar defectul meu cred că este, uneori, perfecționismul, deoarece îmi doresc ca totul să fie impecabil în ceea ce fac, chiar dacă știu că uneori nu se poate.”

Text de Andrei Nourescu. 

Foto: arhiva personală. 

Articol publicat în revista A List Magazine (24).