”La distanță”, un film regizat de Dana Rogoz, realizat cu banii rămași moștenire de la tatăl ei

Dana Rogoz intră în competiția de scurtmetraj românesc de la cea de-a XX-a ediție a Festivalului Anonimul, din Delta Dunării (14-20 august), cu primul său proiect de acest fel pe care își pune semnătura de regizor, intitulat ”La distanță” (REMOTE). Dana Rogoz ne povestește cum a capătat contur scurtmetrajul ”La distanță”, realizat cu banii rămași moștenire de la tatăl ei, despre referințele din propria ei viață pe care le regăsim în film și despre planurile ei regizorale.

Dana, cum ai conceput acest prim scurtmetraj pe care îl semnezi? Care a fost drumul de la idee și până la pelicula finală?

În prima fază i-am dat timp ideii să crească în mintea mea. De multe ori am mai avut senzația că ”Uau, asta e o idee bună de scenariu de film”, iar după câteva zile sau săptămâni să mi se pară o prostioară. Așa că abia după vreo șase luni am deschis telefonul și, în drum spre viitoarea noastră casă din mediul rural, am scris primul draft al scenariului, care a fost în proporție de 95% și cel de la filmarea propriu-zisă. Dar asta se întâmpla acum 2 ani. La fix un an după îl filmam. Iar acum urmează să am premiera lui, în cadrul Festivalului Anonimul.

Doar că la început am scris acest scenariu fără să mă gândesc nicio secundă că eu îl voi și regiza. Nu am avut această proiecție cu mine pe scaunul regizorului 🙂 Mă gândeam că poate îl va regiza Radu… sau se putea foarte bine să rămână un scenariu într-un folder din calculatorul nostru și atât. Dar Radu m-a încurajat cel mai mult să fac acest pas și să îl și regizez. Apoi și alți oameni din industria filmului, pe care eu îi admir foarte tare, m-au încurajat în acest sens. Așa că, am scos din cont banii pe care îi aveam rămași de la tata, după moartea sa, am căutat și alți sponsori, am strâns bugetul și, alături de o echipă de filmare pe care nici în vis nu speram să o am, am început efectiv să construiesc acest scurtmetraj din rolul de regizor și scenarist.

Care a fost primul tău gând când ai aflat că scurtmetrajul a fost selecționat în cadrul celei de-a 20-a ediții a Festivalului Internațional de Film Independent Anonimul?

M-am bucurat foarte tare. După ce am încheiat montajul, m-am întrebat: ”Și acum ce urmează? Oare asta a fost? Oare o să ajungă să îl vadă lumea într-un cinema? Sau va rămâne pentru totdeauna pe un link, pentru familie și prieteni?”

Scurtmetrajul acesta reprezintă un drum nou pentru mine, o încercare de a mă exprima și altfel. Așa că am luat-o pas cu pas în acest proces. Am avut o idee, am scris scenariul, am luat decizia de a-l regiza, am căutat echipa, l-am filmat și l-am montat cu dorința de a transpune vizual povestea lui cât mai aproape de forma în care mi-o imaginasem. Dar nu m-am gândit mai departe de atât. Nu m-am gândit la festivaluri și care ar fi temele cele mai căutate. Cred că ar fi viciat procesul. Pe de altă parte, odată încheiat, ar fi o ipocrizie să spun că nu îmi doresc o viață a lui cât mai lungă posibil în fața publicului. Oricum viața unui scurtmetraj e mai ”scurtă” decât cea a unui lungmetraj. Dar ceea ce încerc să fac acum e să îmi conturez așteptări realiste și să mă bucur de fiecare respirație a lui. E minunat că are premiera în competiția oficială la Anonimul. E un soi de validare care mă onorează. E minunat că scurtmetrajul are deja un distribuitor francez, care îl reprezintă worldwide. E minunat că deja alte festivaluri și-au exprimat dorința de a-l avea în program. Uneori pare ireal și simplul fapt că pot citi ”Un film de Dana Rogoz” pe afișul lui.

Cum trăiește în mintea ta acest film, acum, că urmează să fie văzut de publicul larg. Îl vezi și-l revezi? Ce simți cu fiecare vizionare?

Nu l-am mai revăzut în ultima perioadă. Am făcut-o de sute de ori în perioada montajului oricum. Așa că îl voi revedea și eu, după o pauză, direct pe ecran mare, alături de publicul festivalului. Sunt foarte curioasă dacă sau cum mă va influența reacția publicului.

Găsim multe referințe din propria ta viață în film, de la zona rurală prezentată, la zona din București în care locuiește unul dintre personajele principale, la numele amintite în film, în discuția celor două prietene…

Cred că e normal să fie așa. Am scris pornind de la o situație care îmi e familiară. Radu și cu mine am căutat ani de zile o casă în zona Transilvaniei, așa că ne-am apropiat foarte mult de comunitățile nou create în satele noastre. De altfel, casa pe care noi o renovăm acum apare în scurtmetraj, fiind casa pe care personajul interpretat de Andreea Vasile și-ar dori să o cumpere. Am avut așadar repere foarte clare, palpabile, când am scris povestea. M-am sprijinit pe ele. Și am vrut ca aceste referințe să rămână în film, tocmai pentru că scurtmetrajul acesta vorbește și despre mine, această bucureșteancă crescută între blocuri, care idealizează viața la țară și toate schimbările ce o astfel de mutare le-ar putea aduce.

Ai abordat teme de actualitate, de la pandemie, la munca la distanță și mutarea orășenilor corporatiști în zone cu potențial turistic, dar nedezvoltate suficient. Totuși, vedem cum idealismul se lovește de crunta realitate…

Cred că avem cu toții nevoie de această idealizare, pentru a merge mai departe. Fie că vorbim de cei din mediul urban care se mută în mediul rural, fie că vorbim de sătenii care pleacă în Italia sau în Spania, absolut toți idealizează într-o mai mică sau mare măsură această schimbare. E necesară și etapa asta. Apoi urmează adaptarea și realizarea că integrarea într-o comunitate nouă nu se va face peste noapte. Că există obiceiuri la care nimeni nu vrea să renunțe, de fapt, că există limite, că există zone și situații care îți dorești mereu să rămână cumva “la distanță” de tine. Deși, în mod paradoxal, vrei să fii acceptat, să fii integrat în acest nou loc în care speri ca toate, dar absolut toate pe care ți le dorești se vor împlini. Așa cum și personajul Andreei speră că în satul ăla va rămâne și însărcinată, va avea și copii educați în sistem homeschooling, va mânca și sănătos doar din curtea casei, va fi înconjurată și de vecini cu care va putea avea relații solide… 

Noi, fiind acum în plină renovare a casei din Viscri, pot spune că am idealizat mult în prima fază procesul. Nu e vorba de ignoranță, ci mai degrabă o tendință de romanțare a vieții.

Cum ai ales distribuția filmului? Cu Mădălina Craiu ai jucat și în ”Mo”…

Am jucat atât cu Mădălina (în ”Mo”), cât și cu Andreea Vasile într-un lungmetraj cehesc. Cunoscându-le foarte bine, mi le-am putut imagina ușor în aceste roluri. La fel și cu restul distribuției. Nu am făcut un casting, pentru că nu era necesar. Îi cunoșteam pe toți suficient de bine, cât să știu că sunt potriviți în rolurile respective. Cu actrițele am repetat mai multe zile și am avut oricum timp de multe povești, care să ne aducă pe toate în tema scurtmetrajului.

Nu te-ai gândit sa joci tu însăți unul dintre rolurile principale din ”La distanță”?

Din momentul în care am luat hotărârea de a-l regiza, nu am avut niciodată dorința de a juca vreunul dintre roluri. Mi se pare foarte complicat să păstrezi măsura, să ai această detașare necesară, fiind și regizor și actor în același proiect.

Este ”La distanță” începutul unui nou drum pentru tine, acela de regizor, și oare te vom vedea la un moment și pe scaunul regizorului pentru un lungmetraj?

Nu am acest gând momentan. Nu știu ce va urma. Am în minte și alte povești, dar nu sunt încă la etapa în care le-aș pune pe hârtie.

Care sunt planurile tale următoare cu acest scurtmetraj?

Urmează alte festivaluri în tară și în străinătate, despre care voi vorbi la momentul potrivit. Dar din acest moment, lucrurile nu mai depind de mine, de planurile pe care eu le-aș putea face. Gata, are o soartă a lui. Sper să fie una cât mai norocoasă posibil.