O iubire de o vară (povestea Crinei, spusă chiar de ea)

Unele povești durează o viață, altele se termină într-o vară. Dar chiar și pe acelea de o vară ți le poți aminti o viață.

Text de Crina Alexe.

Știți melodia aia pe care mulți și-o pun la status pe social media Wake me up when September ends, la început de vacanță? Este despre promisiunile cu care vin toate începuturile și despre dezamăgirile în care sunt împachetate toate finalurile, despre o vară trăită ca un vis și despre o trezire abruptă la realitate.

Bine, mai există și varianta Andrei Gogan, care e un pic în alt registru: „Oye, papi, drumul mi-e plin de culoare (Escucha me)/ Tu ai fost drogul meu în nopțile amare/ Dar de azi sunt dependentă doar de soare/ Ne vedem în septembrie”.

Fetițe dulci ca-n București

Așadar, escucha me! Am și eu o poveste cu o iubire de vară, începută nu pe malul mării, ci în mijlocul Bucureștiului, acolo unde l-am cunoscut pe cel mai sexy dintre polonezii în viață. Acum, nu trebuie să mă luați chiar în serios, pentru că – se știe – gusturile nu se discută, dar mie așa mi s-a părut toată noaptea cât am dansat nu cu el, ci uitându-mă la el. Eram pe o stradă închisă pentru un eveniment muzical și am apucat să aud, atunci când și-a comandat o băutură, că vorbește în engleză. Ceea ce m-a panicat peste măsură. Pentru că asta însemna că era străin și că, dacă-i pierdeam urma, era posibil să nu-l mai văd niciodată în viața asta. Norocul meu a venit pe la trei noaptea, când muzica s-a oprit brusc, o parte dintre lumini s-au stins, iar după un moment de rumoare, din boxe s-a auzit Gică Petrescu cu Fetițe dulci ca-n București… Toată lumea a început să râdă, să danseze și să fredoneze, mai puțin străinul meu înalt, care a privit uimit înspre prietenii lui (la fel de derutați și ei). Atunci m-am avântat prin mulțime, m-am ridicat pe vârfuri și i-am urlat în ureche: It’s a song about Romanian girls!

Se pare că i-am captat interesul, așa că m-a întrebat: „Really? What is this about?”. „It says that the sexiest girls in the world are those from Bucharest”. „Well, you are right, until yesterday I thought that the Polish girls are the sexiest in the world, but now I am about to change my mind. By the way, you are…”

Și așa a început totul.

Before Sunrise

Pentru că muzica era foarte tare și abia înțelegeam ce spune, l-am tras pe polonez din mulțime și am pornit în cea mai memorabilă (și matinală) explorare a Bucureștiului. Am ajuns până la Gara de Nord pe jos, într-o ceainărie deschisă non-stop, ne-am plimbat pe străduțele pline cu case dărăpănate din împrejurimi, iar zorii zilei ne-au prins sărutându-ne pe o bancă în Cișmigiu. Am vorbit câte-n lună și în stele, am aflat că venise cu prietenii săi în București pentru o petrecere a burlacilor (pentru că biletele de avion li s-au părut ieftine, iar pe internet scria că viața de noapte bucureșteană n-are egal în Europa) și urma să plece în acea seară. Singurul lui regret era că nu apucase să vadă „Ceaușescu‘s Palace”. Așa că l-am luat de mână și l-am dus în parcul Izvor. Tocmai când se apucase să facă poze, mi-a sunat telefonul. Era prietena mea, Arina, care mă întreba disperată unde am dispărut cu „străinul ăla” și de ce n-am mai dat niciun semn de viață în ultimele ore. I-am răspuns că străinul este polonez și că suntem în parcul Izvor. „Pierdere de vreme! Mai bine te duci acasă să dormi!”, a pufnit ea. Când am închis, „străinul” m-a întrebat: „Cine era? Ai râs tot timpul, dar n-am înțeles decât cuvântul «parc» din tot ce ai zis”. I-am răspuns că era prietena mea, cu care eram la festival și care mi-a spus că-mi irosesc timpul, pentru că n-avem niciun viitor împreună. „Your friend is right, there is no future for you with a Polish guy!”, a confirmat polonezul însuși.

Acum, nu că mă gândeam că o să mă mărit purtând o rochie albă într-o catedrală din centrul Varșoviei și o să mă înrudesc peste noapte cu Sobieski, Iablonovski și Potoski, dar replica asta parcă prea m-a trezit brusc la realitate. Așa că i-am spus că e momentul să mă duc acasă și că stația de metrou e aproape. Marcin, căci așa îl chema, nu era tocmai pregătit să ne despărțim și m-a întrebat dacă n-ar fi o stație și mai departe, de unde să pot lua metroul. Am mers pe jos pe la Universitate și pe drum mi-a spus că întâlnirea noastră seamănă cu povestea din Before Sunrise, filmul cu Ethan Hawke și Julie Delpy. Când am coborât la metrou, mi-a zis: „Poate că într-o zi o să fim ca personajele din filmul ăsta. Tu o să ajungi o scriitoare celebră și o să scrii o carte despre orele astea pe care le-am petrecut împreună, iar eu o să vin la lansare și o să-ți cer un autograf! Și așa o să ne reîntâlnim!”.

„Before Sunrise with an Eastern-European touch!”, am completat eu și am intrat în metrou, fără să mă uit înapoi. Marcin nu-mi ceruse nici numărul de telefon, nici adresa de mail, nici profilul de Facebook, nu-mi știa nici măcar numele de familie.

Pink Martini

Ca orice astfel de poveste, și aceasta mi-a rămas în minte fix până luni dimineață, când le-am povestit colegelor mele de redacție despre polonezul sexy și înalt, pe care-l întâlnisem în Centrul Vechi și pe care n-aveam să-l mai văd niciodată în viață. Cea mai romantică dintre ele m-a sfătuit să mă interesez la hotelul unde știam că fusese cazat în legătură cu numele lui de familie. Dar ce rost avea?! There is no future with a Polish guy! E drept că sâmbăta următoare am fost la un concert Pink Martini și, atunci când solista Storm Large a cântat Până când nu te iubeam, încercând să pronunțe cât mai bine în românește „dorule”, primul meu gând a fost la Marcin. Dar vara era abia la început și știam că vacanța la mare și festivalurile la care îmi luasem bilete încă din iarnă vor funcționa ca un antidot eficient la orice fel de dor. În plus, pe principiul „cui pe cui se scoate” și „are balta pește”, mă consolam că sigur mai aveau să urmeze și alte întâlniri, cel puțin la fel de memorabile.

Doar că, două săptămâni mai târziu, m-am trezit cu un e-mail în inboxul de la serviciu al cărui subiect era „Greetings from Warsaw”. N-am câștigat în viața mea la loto, n-am primit niciodată o veste atât de neașteptată, așa că n-aveam pic de antrenament în gestionarea unor astfel de momente. Știu doar că am sărit de pe scaun și am început să strig prin open space ca o apucată: „Oh, my God! Oh, my God! Fetelor, mi-a scris polonezul!”.

După cum aveam să aflu, grădina internetului fiind mare, Marcin începuse să răscolească prin ea, în căutarea Crinei din București. Știa că lucrez la o revistă de modă, așa că a căutat pe Google „Crina” plus numele revistelor pe care le găsise în România. A avut noroc din prima, ba chiar a găsit și o adresă de mail. Adică cea la care îmi scrisese. În mail îmi spunea că, de când a plecat se gândește la mine, că îi e teamă că s-a lăsat vrăjit de „a stupid Hollywood movie plot”, că mă înțelege dacă nu o să-i răspund, pentru că, uneori, lipsa unui răspuns este chiar răspunsul, dar că, dacă totuși decid să-i răspund, va veni la București pe 12 iunie. Doamne, Dumnezeule, câte zile mai sunt până pe 12 iunie?!

The Sound of Silence

A urmat una dintre cele mai romantice veri din viața mea. Cu siguranță, cea mai poloneză dintre toate. Săptămânile zburau, așteptând weekend-urile prelungite, pe care le petreceam când în București, când la Varșovia. Pe vremea aceea, conceptul de muncă la distanță părea de-a dreptul SF, așa că „furam” o zi în plus, pe care o lipeam de weekend și număram orele pe care le petreceam departe unul de celălalt. Uneori, mă întreb când mai apucam să muncim, pentru că părea că tot timpul ne scriam mesaje sau vorbeam la telefon. Până când… mesajele au început să se rărească, agenda lui Marcin a început să se aglomereze, biletele de avion au început să coste brusc prea mult. Când am aflat că Red Hot Chilli Peppers vor cânta la Varșovia, i-am scris lui Marcin entuziasmată că avem program peste o lună. „I am not exactly a fan. And I will be out of town that weekend. But I can help you with the accomodation, if you need”.

Unele povești durează o viață, altele se termină într-o vară. N-am ajuns o autoare de bestseller-uri și n-am scris niciun roman. Dar dacă articolul ăsta se pune, Marcin, să știi că am spus până la urmă povestea noastră! Și pot oricând să-ți dau un autograf! Greetings from Bucharest!

Foto: hepta.ro. (Julie Delpy și Ethan Hawke în „Before Sunrise”, 1995).

Articol publicat în revista A List Magazine (31).