Andrei Măjeri: „Teatrul e un catalizator”

După 26 de spectacole și zece ani de muncă, regizorul de teatru Andrei Măjeri vorbește cu sinceritate despre cele mai recente premiere, dar și despre căutările și țelurile sale artistice.

Interviu de Adina Rosetti. Foto: Cornel Brad.

„Arta este doar pentru cei curajoși”, spuneai într-un interviu. Tu de unde-ți iei curajul artistic și cât/ce ești dispus să riști?

Încerc să fiu curajos prin proiectele pe care le generez, să devin mai îndrăzneț odată cu procesele de lucru. Cred că teatrul ne provoacă să ne depășim limitele, să doborâm bariere, să traversăm granițe. Teatrul e un catalizator. În natură, la care revin obsesiv, găsesc cele mai potente paralele cu scena și cu posibilitățile mele de exprimare artistică. Grădina și plantele mă inspiră cel mai mult. Grădinăritul e cealaltă mare pasiune a mea.

„Cine l-a ucis pe tata?” (Teatrul Metropolis), vedeta sezonului teatral, cu toate spectacolele sold-out din primele minute, e un spectacol plin de teme grele și, mai ales, tabu. Care a fost miza ta inițială și cum te raportezi acum la acest succes?

Nu mă gândesc nici la a face o demonstrație a unui concept, nici să ating culmile succesului. Deși, nu de puține ori, spectacolele mele au fost primite excelent. În „Cine l-a ucis pe tata?”, mi-am dorit să vorbesc despre familie și boală, despre corpul apt și corpul bolnav, despre tați și fii, despre noi. Și am ajuns, de fapt, să vorbesc despre mine. Cât despre temele grele, cred că teatrul a fost mereu familiarizat cu moartea, cu iubirea și cu alteritatea.

„Zeițe de categorie B”, o docu-dramă la care ai lucrat cu 3 actrițe de provincie splendide, dar puțin cunoscute. Care a fost provocarea ta ca regizor, ca regizor-bărbat aș sublinia, și ce ai descoperit despre condiția femeii în teatru?

Cele trei actrițe (Ioana Dragoș Gajdo, Silvia Luca și Elena Ivanca) sunt vedete ale teatrelor din orașele lor. Desigur, breasla și publicul larg tind să catalogheze artiștii de teatru după vizibilitatea dată de televiziunea din Capitală, după prezența în seriale și reclame. Condiția femeii în teatru este una privilegiată în spectacolele mele. Aidoma un proiect asumat, declinat în mai multe spectacole cu distribuții integral feminine („Eroine”, „Moarte și reîncarnare într-un cowboy”, „Zeițe de categoria B”), cu scopul de a pune actrițe (mai ales de vârstă mijlocie) în prim plan. În „Zeițe de categoria B”, provocarea cea mare, dar pe undeva și reușita personală, a fost să stau în plan secund, să las în lumină autobiograficul și vulnerabilizarea acestor incredibile artiste. Astfel, conexiunea lor directă cu publicul e nemascată, ea ține de reprezentarea propriilor destine la cote înalte. Și e de ajuns. Cât despre „păcatul” de a fi un regizor-bărbat, prin ironiile trimise către mine în spectacol, cred că îmi spăl vina.

Cea mai recentă premieră, „Mesia” la Teatrul Evreiesc de Stat, deja un nou succes, ne poartă într-o altă epocă istorică. Ce te-a interesat și atras la textul lui Martin Sherman și cum ai folosit muzica pentru crearea acelui univers?

M-a interesat povestea cu sâmbure în realitate, cu ineditul și provocările ei. Îmi doream de ceva vreme să fac un spectacol despre oameni care cred (în ceva, în cineva) și nu sunt reprezentați scenic ca niște retrograzi. Voiam să fac o montare all-black și, de asemenea, un show care să o aibă în prim plan pe excelenta actriță Lorena Luchian. Muzica e mereu un partener de drum pentru mine, iar în „Mesia”, folclorul sefard m-a inspirat. Am găsit numeroase conexiuni între poveste și unele melodii potente scenic. Astfel, s-a țesut structura spectacolului, care mizează mai ales pe vocile Lorenei și a lui Vlad Corb, acompaniați de excelentul instrumentist Feras Sarmini (la politiki lyra) în actul secund. În toate spectacolele folosesc muzică cu text, lăsând melodiile netraduse, pentru o mai bună imersiune în teritoriul ficțiunii, dar și pentru a provoca spectatorii să caute playlist-ul, pe care nu puțini mi-l cer.

„Medea’s Boys” de la Apollo 111 și-a încheiat călătoria după 6 ani și nenumărate reprezentații. Cum e să te desparți de un spectacol?

A fost unul dintre spectacolele mele cele mai iubite, poate cel care m-a pus realmente pe harta teatrală românească. S-a bucurat de un parcurs superb, cu premii, festivaluri (chiar și dincolo de graniță) și numai seri sold-out. Am decis împreună cu cei șase actori să încheiem sus, prin ceea ce noi am numit o „dernieră”. A fost un periplu emoționant și puternic. Revelator. A fost. Cine știe, sub o altă formă, cândva, aidoma unei eterne reîntoarceri…

Tu ești și dramaturg, ai câștigat concursul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, iar piesa ta a fost publicată într-un volum colectiv lansat recent în cadrul Festivalului Național de Teatru. Ce cauți în scris, ce te inspiră? Ce rol are scrisul în viața ta?

Scrisul e fratele mai mic al regiei. Ca autor dramatic exprim resturi creative, pe care prin regie nu le pot atinge. E un alt mod de a povesti, de a mă povesti. Ador să merg în scris departe de mine, în lumi pe care le descopăr prin ample documentări. Scriu docu-ficțiune teatrală, un soi de realism magic mixat cu multă cruzime și un strop de umor. În „God of the Gaps”, piesa câștigătoare a primei ediții a Concursului de Dramaturgie inițiat de Uniunea Scriitorilor, am imaginat șapte monoloage ale unor supraviețuitori ai războiului din fosta Iugoslavie, cu parcursurile lor post-traumatice. Piesa prezintă multiple perspective asupra războiului între frați, Ea s-a transforma în spectacolul „Piese de rezistență”.

Multe dintre spectacolele tale au în distribuție actori tineri, chiar ai spus că-ți dorești să creezi o platformă de exprimare pentru tânăra generație…

E important să generezi contexte creative, platforme de exprimare pentru colegii mai tineri. Când te îndrepți spre „osificatul centru”, să dai șanse altora de a pătrunde în hora teatrală poate deveni un țel artistic. A da mai departe e unul dintre dezideratele mele artistice și umane. În plus, teatrul se datează foarte repede, infuzia de nou nu poate fi decât bună. Prefer o mai mare instabilitate tehnică, dar cu mai mult curaj, decât un meșteșug bine susținut, dar nedublat de relevanță. Imperfecțiunea e ea însăși un instrument bun pentru artele spectacolului, în paradoxala căutare după elemente de „viu”. Am o memorie ciudată, rețin mai degrabă repetițiile și procesul de lucru decât spectacolele gata făcute. Sunt interesat de tot ceea ce e nou, periculos de nou.

Dar ești atras și de tragedia antică, chiar ai tradus o piesă din limba latină. De ce crezi că rezistă încă tragedia antică, ce mai spune ea omului contemporan?

Traducerea Eroinelor (Eroidelor) lui Ovidiu mi-a revelat lumi ale cuvântului și ale unui vizual adesea ignorat. Mitologia mă încarcă, dar mă și tulbură. Găsesc în tragedii o relevanță tematică de care dau tot mai greu pe alte teritorii ale literaturii dramatice. Omul de azi e esențialmente același cu cel din timpurile lui Eschil. Marile „patimi” sunt similare, relațiile de familie și căutările spirituale, dar și twist-urile politice își găsesc cu ușurință paralele în contemporan. Revin obsesiv la aceste rădăcini ale teatrului european, scormonind după o sevă cum nu e alta. Tragediile sunt asemenea măslinilor bătrâni care dau încă roade, după mii de ani.

Pentru că ne apropiem de finalul anului… la ce „măjerisme” lucrezi, ce așteptăm în 2025?

Măjerismele se transformă. Măjerismele sunt mereu pași în lateral. Măjerismele sunt eu când nu mai știu cine sunt. Simt că am ajuns la un soi de tipping point, după 26 de spectacole și zece ani de muncă. Urmează un spectacol despre retreat-uri și pericolele unor self-made gurus (la Suceava), pe un text de Alexandra Felseghi („Pădurea asumaților”). Apoi un „Richard al Treilea” (la Oradea) și o „Livada de vișini” (la Constanța). E stagiunea în care mă întâlnesc pentru prima oară cu Shakespeare și cu Cehov. Am emoții, dar sunt și foarte pregătit pentru a propune citiri regizorale novatoare. Să ne vedem cu bine în sălile de teatru!

Articol publicat în A List Magazine (33).