Mai avem nevoie de ficțiune? 3 cărți despre influența imaginarului în viețile noastre

Există o mare îngrijorare între iubitorii de cărți: nu se mai citește ca altădată. Fie că suntem prinși în agitația cotidiană sau preferăm alte activități, noi, europenii, nu prea mai punem mâna pe carte. Asiaticii stau cel mai bine la acest capitol – indienii petrec aproape 11 ore pe săptămână citind și tot pe acolo se situează thailandezii și chinezii. În Europa (potrivit unui studiu Eurostat), cel mai mult citesc estonienii (13 minute pe zi), urmați de finlandezi și polonezi. La polul opus se situează – îngrijorător și paradoxal – francezii, care își petrec aproape 3 minute pe zi cu cartea în mână. Noi stăm mai bine decât ei, cu un timp dublu alocat lecturii!

Oare ce se întâmplă? Nu mai avem nevoie de ficțiune? Poveștile au un rol mai puțin important în viețile noastre? Am convingerea că, din fericire, lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. Transpuse în filme, pe scenele teatrelor, convertite în piese muzicale, mesajele cărților își croiesc drum către oameni.

Cu trei mii de ani înainte de Hristos, oamenii ascultau vrăjiți povestea lui Ghigameș, apoi pe cea a lui Ulise sau Eneas. I-au plâns pe Tristan și iubita sa, Isolda, pe Romeo și Julieta, iar mai târziu, „Suferințele tânărului Werther” (Goethe) li s-au părut de nesuportat multora, care au imitat gestul eroului principal. Să ne amintim că și astăzi Jane Austen are fan cluburi prin toată lumea, iar The Windies, doamne îmbrăcate în costume din epoca lui Scarlett O’Hara și Rhett Butler, celebrează an de an romanul lor preferat. Mai nou, „Stăpânul inelelor” și „Cântec de gheață și foc” („Urzeala tronurilor”) au o influență fantastică asupra culturii populare.

Imaginarul pătrunde în realitate, o restructurează și îi dă forma visurilor noastre. Suntem liniștiți! Poveștile sunt iubite și astăzi și mai ales, avem nevoie de ele. Să descoperim și la ce visăm, răsfoind trei cărți ale unor autori contemporani.

„A fost odată un râu”, roman scris de autoarea britanică Diane Setterfield, nou apărut pe piața cărții de la noi, este o carte care te fascinează de la primele pagini prin poveste, structura fără cusur a construcției narative și stilul atât de precis în „imprecizia” sa metaforică. Diane Setterfield este o excelentă povestitoare și mai ales o autoare care atrage atenția despre importanța imaginarului în viețile oamenilor.

„Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi. Sunt locuri pe unde poți să treci dintr-o parte într-alta. Un astfel de loc se află aici” se spune în motto-ul cărții. Cu tot tipicul unui povestitor, autoarea ne avertizează prin titlul primului capitol – „Începe povestea” – , care, evident, debutează astfel: „A fost odată ca niciodată un han așezat pașnic la Radcot, pe malul Tamisei, cale de o zi lungă de mers de la izvor până acolo”. Să nu ne facem însă ideea pripită că romanul este unul pentru copii, deși începe cu „a fost odată”. „A fost odată un râu” este o carte despre întâmplări așa cum sunt ele în viață – unele triste, altele cu final fericit, întâmplări misterioase, care refuză să se supună logicii sau pe care le putem explica, deși n-am vrea ca așa ceva să existe. Este o carte despre destine care se intersectează sau se ciocnesc violent, iar martorul tuturor este fluviul Tamisa, personaj-simbolic din ale cărui ape izvorăsc povești de viață și de moarte.

Suntem spre sfârșitul epocii victoriene, perioadă pe care autoarea o descrie magistral. Personajele se strâng la hanul „Lebăda” să asculte povești. Cea mai recentă este legată de apariția unui bărbat rănit (un fotograf al Tamisei), care poartă în brațe o fetiță – mai întâi moartă, dar care apoi se dovedește a fi vie. Bătrânul Joe este marele povestitor de la han. Toți îi recunosc harul și înțeleg că a spune o poveste nu este deloc un lucru simplu.  Autoarea urmărește povestea fetiței apărute din apele fluviului și revendicată de trei familii, dozând excelent suspansul. Dar la fel de important ca aflarea adevărului este nevoia oamenilor de ficțiune. Fiecare întâmplare este supusă dezbaterii, iar mușterii de la han adaugă fiecare elemente în funcție de imaginația sa: magice, mistice, detalii horror etc. Cartea merită citită nu doar pentru intriga captivantă și atmosfera epocii victoriene atât de bine redată. De fapt, cine apucă să citească vreo câteva pagini nu mai are scăpare: e absorbit în poveste ca unele dintre personaje în apele Tamisei.

Motto-ul cărții lui Dianei Setterfield despre lumile care se întind dincolo de granițele celei văzute ne duce cu gândul la „Uciderea comandorului” de Haruki Murakami. Complexitatea lumii nu poate fi percepută în toate nuanțele ei subtile decât cu ajutorul imaginarului. Arta – pictura, literatura, muzica – acționează cu mijloace care pot pătrunde în esența realității imperceptibile ochilor. În volumul al doilea, „Uciderea comandorului. Metafora se schimbă”, personajul principal, un pictor, face o călătorie plină de primejdii în lumea cea plină de capcane a metaforelor. Un luntraș (imagine a mitologicului Charon) este prezent și aici, ca de altfel și în romanul lui Diane Setterfield (bătrânul Quietly, cel care nu putea vorbi, dar genera povești). Străjuiește tărâmul de dincolo de lume, în care pot intra doar cei care cred că lumea înseamnă mai mult decât ce vedem cu ochii. Iar dacă la Haruki Murakami acea stranie lume poate fi interpretată cu ușurință ca o metaforă a subconștientului, la Diane Setterfield simbolistica este mai apropiată de cea mitologică.

Ultimul roman al câștigătorului Booker Prize Ian McEwan, publicat la noi toamna anului trecut, „Mașinării ca mine”, ne duce cu gândul la ficțiunea care anticipează realitatea. Yuval Noah Harari ne-a vorbit în cărțile lui despre un viitor al omenirii când vom suferi de „lipsă de relevanță”. Ce putem noi, oamenii, ființe imperfecte să oferim în comparație cu performanțele unui robot? Foarte interesant în cartea lui Ian McEwan este modul în care dezbate această problematică. Eroul său, Charlie Friend, cumpără un android, Adam, pe care-l programează împreună cu iubita sa, Miranda. Lumea în care trăim este judecată prin prisma unor mașinării care nu fac greșeli. Nu înțeleg nedreptatea, războaiele, cruzimea, violența. Dar devine problematic momentul când dezvoltă conștiință de sine și au sentimente. Romanul lui Ian McEwan este dens de idei cu semnificație „profetică” despre viitorul omenirii, este o carte cu o problematică dramatică scrisă cu umor. Cine și-ar fi imaginat că un bărbat poate avea ca rival un android? Dar cum uneori ficțiunea e cu un pas înaintea realității, cine știe la ce ne putem aștepta?

Text de Camelia Cavadia