Alexandra Balițchi: „Bonele sunt ca mamele, mi-a spus cândva un copil”

 

 

Alexandra este româncă și crește copiii parizienilor. Despre dragostea care nu se termină odată cu contractul, despre Parisul secret și despre legătura dintre ea și Proust află în confesiunea de mai jos.

I-am trimis Alexandrei un set de întrebări, dar nu am primit la schimb un interviu, ci o scrisoare. Și încă una foarte intimă. Așa că am scos întrebările din joc și tot ce am făcut a fost să adaug intertitluri care să nu-i ciuntească în vreun fel confesiunea, ci doar să puncteze momentele-cheie ale unei povestiri despre cum oamenii mari își fac câteodată loc în sufletele copiilor și rămân acolo pe termen nedeterminat. Și invers.

Home, bitter home

Am plecat din România în februarie 2006, când nu era încă în UE, cu o viză de turist. Aveam 24 de ani și ca singură perspectivă să mă mut înapoi la părinții mei. După ce trăisem cinci ani în libertate și independență, ideea acestui regres îmi era de nesuportat. În schimb, la Paris, am suportat să fiu fille au pair într-o familie de diplomați care avea trei copii când am ajuns eu în casa lor și patru copii între 1-6 ani când am plecat. Cu ei am început să descopăr copilul din mine și mai ales să încep un lung proces de înțelegere și uneori de vindecare al lui. 

Inflația din România și comorile copiilor francezi

Într-o zi, am dat unei fetițe cu care am lucrat 50.000 lei. M. avea maximum șapte ani și își aglomera etajerele de lângă pat cu tot felul de comori: o fundiță Chanel, un cercel găsit pe stradă – da, până de curând, copiii mei strângeau comori găsite pe jos –, o pietricică cu o formă mai ciudată, un peso, o figurină fără picior. Cum se știe, grămada cere vârf. Eram convinsă de efectul acestui cadou, mai ales că toți copiii cu care am lucrat au primit de la zâna măseluță între 1-10 euro. Niciodată mai mult. Cu banii în mână, cu toate zerourile pe care nu putea să le pună în nicio ordine, o vedeam cum îi joacă ochii în cap ca la cazino. Sora ei a vrut și ea o bancnotă identică, să se simtă și ea bogată, dar de unde să-i dau?

De fiecare dată când plec din România, am grijă să cheltui și ultimul leu pe reviste, ciocolate cu rom sau cutii de sana de la tonomatul aeroportului. Ca să plusez, le-am spus chiar că ultimul salariu avut în România a fost de ordinul milioanelor de lei. 

„Atunci de ce ai mai plecat din România?”, au întrebat, uimite. Dacă nu se ivesc ocazii să vorbesc despre țara mea, le creez. Atunci le-am vorbit despre inflație, despre șansa pe care o au să trăiască într-o țara bogată și într-o familie înstărită. Bineînțeles, în termeni și cu un limbaj accesibil vârstei lor. Copiii cu care lucrez provin, fără excepție, din familii cel puțin înstărite, dacă nu bogate. Îmi amintesc de o fetiță care era uimită că musafirii mei se așează pe pat. Locuiam într-o mansardă cu vedere la Château de Vincennes. Viața mea atinsese un lux după care ajunsesem să tânjesc în România: pentru prima oară nu mă mai apăsau facturile sau plata chiriei.

Prolog la Coronavirus, varianta galică. Și galbenă

 

Anul trecut a fost unul greu pentru parizieni. A început cu vestele galbene care manifestau aproape în fiecare weekend. Comercianții, hotelierii și, în general, industria turismului a avut mult de suferit. Apoi, a fost greva contra reformei pensiilor care a durat aproape două luni, în decembrie-ianuarie, când transportul în comun a devenit aproape inexistent. Din fericire, a fost o iarnă blândă. În primele săptămâni nu a fost atât de greu, pentru că nu locuiesc în suburbii, așa că mă duceam pe jos la muncă, sperând la fiecare stație să prind un autobuz în care să am loc; uneori, ajungeam la muncă și autobuzul nu trecuse. Dar eram încrezătoare. Ai mei au așteptat o viața să vină americanii – cum era să mă plâng eu că nu se afișează ora la care trebuia să treacă autobuzul? După o lună, am început să ajung la copii, pe trotinetă, deja obosită și nervoasă, mai ales când ploua. Spre sfârșitul grevei, uzura și-a spus cuvântul: eram toți epuizați. Nici nu ne-am dezmeticit bine și la sfârșitul lui ianuarie am avut primele cazuri de turiști chinezi spitalizați.

Apoi a venit izolarea. Mereu mi-a plăcut poezia cu care francezii își duc cotidianul. Eram pregătită pentru ce avea să vină. Una dintre familiile cu care lucrez este de origine italiană, iar veștile venite de acolo ne-au făcut să anticipăm mișcările care aveau să fie făcute aici. Ca atare, ei au plecat în provincie înainte ca Macron să anunțe că va începe le confinement.

Aproape liniște

 

Fac parte dintre fericiții pe care această pandemie nu i-a afectat ÎNCĂ. Am fost fericită în căminul meu și împăcată cu alegerile pe care le-am făcut: job, partener, locuință. În momente ca acestea, înțelegi cât de greu poate să cântărească compromisul. Părinții copiilor mei mi-au plătit salariul integral pe toată perioada caratinei. Spun „încă” pentru că efectele abia acum încep să apară. Nu am lucrat de pe 16 martie, până pe 11 mai. Și uite-așa, în ne-simțire, a trecut jumătate de an. Nu știu dacă realizăm, dar pentru un copil de 4 ani, jumătate de an înseamnă o optime din viața lui. În tot acest timp, părinții copiilor au lucrat chiar mai mult decât în vremuri normale, iar copiii s-au adaptat cum au putut școlii online sau statului acasă. Pentru copii a fost greu să-și canalizeze energia și să își reconfigureze viața, zilele, activitățile. Înainte aveau un ritm securizant. Fără preaviz, au fost nevoiți să se readapteze și să își remodeleze cotidianul. Am încercat să contribui la acest lucru prin apeluri telefonice constante și anunțându-i să verifice cutia poștala. Le-am trimis cărți poștale în care le puneam timbre, ceream să îmi deseneze ceva drăguț sau le ofeream abțibilduri. Îi aduceam în intimitatea casei mele, a bucătăriei mele și a cuplului meu. Le arătam că, deși eu nu lucrez, partenerul meu, care este profesor, lucrează și că sunt nevoită să îi respect spațiul și timpul de lucru. La fel cum fac ei cu frații sau cu părinții lor. Din mers, am învățat și noi, și ei răbdarea. Am ieșit din izolare de o lună și în continuare încercăm să regăsim o organizare care înainte mergea de la sine. 

Poezia din declarația de onoare

În perioada carantinei, aveam voie să ieșim o oră pe zi, pe o arie de un kilometru, cu o declarație de onoare – vezi câtă poezie romantică este până și în termenii administrativi? Statul francez te consideră cetățean onorabil și nu unul pe propria răspundere. Francezii pe care îi știu eu au respectat carantina, oricum, nu aveau de ales și majoritatea a fost de acord cu restricțiile, mai ales că, atunci când a început pandemia în Europa, nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă și ne-am luat toți o supradoză de informații. Personal, am dat în cealaltă extremă, nu mai urmăresc știrile și încerc să profit cât pot de mult de această perioada în care orașul este văduvit de turiști, claxoane și agitație. Nici nu știi ce mă bucur să merg la Turn sau pe Champs, locuri de care am divorțat de mai bine de zece ani, încă de când mă împingeam cu toți îndrăgostiții orașului să văd turnul mai de aproape. După o vârstă, vorba bancului, se vedea bine și de la distanță. Turiștii vor reveni sigur, poate nu vara aceasta și în nici un caz turiștii asiatici sau americani care erau cei mai numeroși. 

Parisul, golit de turiști și clișee

Parisul a fost cântat de toți poeții, slăvit de toți artiștii și a ajuns victima propriului succes. Turistul vine cu o valiza de clișee. Apropo de clișee, am văzut doar turiști purtând berete. Turiștii merg în aceleași locuri pe care parizienii le evită. Dacă ar ieși din perimetrul trasat de toate ghidurile, ar descoperi un sătuc încărcat de istorie în inima arrondissementului 13.

La Butte aux cailles este cartierul meu fetiș. Cunosc toate barurile (în Sputnik n-am reușit niciodată să beau fără să întru în discuție cu ceilalți oameni de la bar), toate restaurantele (la Gladines toți oamenii discută între ei, chelnerii strigă unii la alții într-o atmosferă de han autentic reconstituită) și mai ales toți pereții desenați de artiști urbani care înfrumusețează cartierul mai ales noaptea, ca niște ninja ai esteticului.

Un alt loc de suflet este pasarela Simone de Beauvoir, tot în arrondissementul 13. Îmi place să cumpăr un burger de la Le camion qui fume – un concept gourmet de food truck –, să îmi aștept iubitul ieșind de la Biblioteca Națională a Franței François Mitterand și să ne așezăm pe treptele bibliotecii sau pe băncile pasarelei, să privim cum apune soarele pe acoperișul Ministerului de Finanțe. Pe pasarela asta am luat cursuri de TRX până când corpul meu a devenit așa cum l-am visat, m-am sărutat cu un frenchie care mai apoi mi-a devenit partener de viață și mi-am dus la picnic copiii mei de la alte mame.

În acest oraș, eu însămi sunt o eternă turistă, chiar și în zilele mai puțin bune. Zile rele n-am și sper să nu aflu ce înseamnă. Uite, mă întrebai dacă mă încurcă copiii mici vorbind ca niște copii mici. Iată că am ajuns și eu să adopt limbajul lor curat. În limbajul lor, neîntinat până la o anumită vârstă, cuvântul „mauvais” nu există, în schimb există „pas bon”.

Pardon my French

La început, franceza mea a fost foarte ezitantă, cu multe greșeli. Am avut noroc să întâlnesc oameni înțelegători, care m-au încurajat mult. Francezul nevorbitor de limbi străine nu este un mit. În contextul acesta, oriunde mergeam și mă scuzam pentru felul în care le stâlcesc limba, întâlneam oameni care să îmi spună că vorbesc mai bine franceză decât ar vorbi ei română. Tot aici am întâlnit oameni care să mă facă să fiu conștientă de bogăția culturală și lingvistică pe care o duc cu mine prin lume.

Am două țări, două case, două limbi, două familii și chiar și două imnuri. Faptul că familia mea are origini tătare, poloneze și rusești m-a făcut să trăiesc aici în mod legitim fără niciun complex de neapartenență. Peste tot sunt la mine acasă.

Despre discriminări și pre-judecăți

Da, am fost victima discriminării când am fost la un interviu în urma căruia nu am primit niciodată un răspuns. Ulterior, am aflat că erau deranjați de accentul meu și de faptul că sunt româncă. Este mult spus victimă, pentru că această lipsă de comunicare directă care, de altfel, este mai puțin decât un refuz, mi-a permis să întâlnesc părinți minunați, cu care să fac o echipă frumoasă. Să îmbrățișezi o limbă, o cultură și o societate cu care nu ești familiarizat, deși este asemănătoare cu a ta, necesită o oarecare detașare. Cu cât vii mai încărcat, cu atât este mai greu să arunci din bibelourile cu valoare emoțională și să faci loc altora. 

Nu cred că am fost discriminată mai mult decât orice altă persoană care întâlnește și oameni mai puțini providențiali în viață. În ultimii nouă ani îmi petrec viața cu un francez și nu mi se pare că întâlnesc mai multe nedreptăți profesionale sau administrative decât el. 

Fille au pair și-o oboseală dulce

Nu am ales să fiu bonă, ci am devenit una aproape în mod firesc. La început, eram jenată când povesteam cuiva ce job am, aproape că mă scuzam și încercam să explic că este doar un job de moment, până când voi evolua social și profesional. În timp, am înțeles că nu vreau să livrez un produs oarecare pe care patronul sau clientul să mi-l ceară, nu vreau nici să zâmbesc fals unor oameni cu care să leg relații de conjunctură, nu vreau nici să prefer o febră, o grevă sau un meteorit căzut pe bloc, doar-doar o să câștig câteva zile pentru mine. După schimbul cultural de fille au pair, ca într-o poveste cu românca din pădurea adormită, m-am trezit într-o zi cu conștiința faptului că eu nu merg la muncă zilnic, pentru că de fapt eu nu muncesc. Nu în sensul de a face efort. Da, obosesc uneori, dar este oboseală dulce.

În 2020 este un lux să nu ai angoasa zilei de luni, să nu începi săptămâna gândindu-te că mai ai cinci zile până la weekend. Este un lux ca toți colegii de muncă să devină în timp familia extinsă și să trăiești fiecare zi cu bucurie. Să nu pierzi zile și timp pe care să le vinzi în schimbul unui salariu, ci să câștigi complimente, îmbrățișări, bucurii.

Tout va bien

Bineînțeles, prin natura profesiei sunt toată ziua în control, am o stare de alertă continuă și vigilența trează. Prima mea mare îndatorire este securitatea fizică și emoțională a copilului. În timp, am urmat diverse formări (Montessori, pedagogie pozitivă, violențe sexuale, practici de igienă alimentară și dezvoltare durabilă etc.) și cursuri de prim ajutor care ne-au fost de mare… ajutor mie, părinților și copilului când am fost nevoită să fac un masaj cardiac unui bebeluș de 14 luni.

Profesia mea presupune o mare capacitate de observare și analiză. Părinții copiilor îmi lasă în grijă ce au mai prețios pe această lume, în medie, 10 ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Pentru copii, după părinți, eu sunt persoana de referință.

Chiar dacă încerc să îmi las cât mai puțin amprenta, în timp, copiii adoptă din felul meu de a gândi, gesturi, expresii. A lăsa amprenta chiar și pozitiv nu este deloc un proces de care să fiu mândră. Dar sunt conștientă că, având un spirit absorbant, copilul, inevitabil, în funcție de nevoile lui, va adopta de la mine dusul în derizoriu, umorul conjunctural când angoasele îi dau târcoale, va dori să iasă din zona de confort, să descoasă orice eveniment, oricât de mic.

De altfel, le povestesc des despre copilăria mea, a părinților sau a bunicilor mei. Eu sunt nevorbită, ei sunt însetați de comunicare și cunoaștere. Generația lor nu a văzut niciodată un adult lovind un copil, în niciun caz un profesor. Le-am povestit că mi-am sărbătorit ziua de naștere pentru prima oară abia când eram adult și tot atunci am avut și prima vacanța adevărată, că niciodată nu am invitat prieteni la mine acasă sau că m-am născut într-o țară care la vremea aia era o închisoare în aer liber.

Părinții lor, de asemenea, sunt curioși să înțeleagă societatea din care provin eu. Două familii de francezi cu copii multilingvi chiar mi-au cerut să ii învăț cuvinte în limba romană. Este primordial ca persoana de referință să aibă o comunicare foarte bună cu părinții, ca între aceștia să existe o încredere absolută, să aibă inteligența de a înota între fricile părintelui, sensibilitățile copilului, cultura familială și binele comun. Uneori, este complicat pentru că, lucrând singură, trebuie să mă supun constant unui proces de autoanaliză a acțiunilor mele și ale copilului, având foarte rar un feedback al unei persoane din exteriorul relației.

Altă țară, aceleași temeri

Emigrând, exact ca omul din Prostia omenească, am înțeles că prostia este împărțită în mod echitabil pe planetă. Această constatare mi-a permis să mă împac cu trecutul meu est-european. În urmă aceleiași constatări, bănuiesc că părinții francezi sunt exact ca oricare alt părinte din alt colț de lume: au aceleași temeri, au toți bagaje familiale pe care încearcă să nu le transmită copiilor, pe cât posibil, și au toți voința de a reuși în rolul de părinte. Toți își doresc copii fericiți, echilibrați emoțional, care au forța de a înfrunta și capacitatea a (re)cunoaște greșeala. Părinții cu care lucrez respectă copiii în toate manifestările lor, oricât de neimportante ar părea acestea, stabilind totodată linii de conduită pe care copilul trebuie să le respecte la rândul lui. Aici am învățat să mă așez în genunchi când mă adresez unui copil și nu să-i vorbesc de sus. Părinții cu care lucrez, cer, în general, ajutor la școală, bonei, la pediatru, când au nedumeriri sau sunt în situații grele. Îi văd în primele săptămâni de la angajare, mereu îngrijorați, mereu întrebători. Apoi, în timp, se relaxează. Aproape toți cei cu care am lucrat au înțeles că un copil nu vine cu manualul de utilizare și nici nu este o garanție pentru o reușită personală sau o asigurare de bătrânețe. 

Mulți și bine

Recunosc că îmi este mai ușor și mă simt mai motivată profesional când lucrez cu mai mulți copii în același timp. Deși nu pare, paradoxal este și mai simplu. Maximul a fost de patru copii în același timp, iar de anul viitor vor fi cinci. Am lucrat cu copii care aveau între trei zile și 8 ani. Mi-am validat experiența dobândită la locul de muncă printr-un examen susținut în fața unui juriu al Ministerului Educației. Fiind educatoare specializată mai mult pe nivelul 0-3 ani (Copilăria mică), în geneeural, contractele se termină când copiii ating vârsta la care merg la grădinițele de stat. Principiul este același ca la o custodie comună. Două familii fac contracte separate, discutăm contractul în funcție rutina fiecărui copil, de felul în care construim mediul pentru a răspunde nevoilor fiecărui copil. O astfel de organizare presupune un salariu mai mare pentru bonă, un cost mai mic pentru fiecare familie și pentru copii extinde posibilitățile de a stimula învățarea. Învață unii de la alții, cei mici vor fi atrași de activități mai complexe prin simpla observare a celor mai mari, dezvoltă limbajul mult mai rapid, învață să caute singuri soluții la probleme pe care nu le-ar avea dacă ar rămâne în zona de confort, învață respectul față de obiectele sau intimitatea persoanelor dintr-un spațiu familial, dar nefamiliar lor, se confruntă și se adaptează unor caractere și tipologii variate. Cei mai mari învață răbdarea, toleranța, responsabilitatea dar își și consolidează principiile de bună purtare în societate, explicându-le celor mici „regulile jocului”. 

„Noi nu ne despărțim, doar terminăm un contract”

Cu cât copilul este mai mare, cu atât acomodarea este mai grea. În general avem câteva întâlniri înainte să încep un program zilnic și constant astfel încât copilul să mă accepte. M-am temut mereu să lucrez cu părinții care nu au timp pentru acomodare, care nu își privesc copilul sau care nu îmi acordă cinci minute să vorbim despre ce observ la copiii lor. Uneori sunt suficiente două-trei întâlniri, alteori o săptămână. În schimb, despărțirile necesită o pregătire de câteva luni. Pregătirea este mai mult pentru persoana care va lucra cu el după plecarea mea. Firește că terminarea contractului nu înseamnă sfârșitul relației noastre.

Am copii care acum locuiesc în Rusia și pe care planificasem să merg să îi vizitez în acestă vară. Am copii/familii care îmi trimit mailuri, cărți poștale, desene mototolite, mi-au reparat un perete distrus de inundație, îmi aduc ulei de măsline de la fermele lor din Tunisia, merg la evenimentele importante din viețile lor, în pandemie au cumpărat făină românească Boromir, de Paște colorează ouă, de Mărțișor poartă mărțișoarele mele. Iar eu port în locul lor grija copiilor când sunt absenți și dorul când sunt prezenți, le șterg lacrimile așa cum le-ar șterge ei și îi îmbrățișez cu „îmbrățișarea care dă forță și curaj”, cum spune un băiețel drag mie.

Pentru a sărbători sfârșitul unui contract și al anului școlar, weekendul viitor voi avea casă plină de copii și părinți. Vezi, noi nu ne despărțim, doar terminăm un contract pentru că, din fericire, copilul numai are nevoie de mine trecând în alt stadiu de dezvoltare. 

„Bonele sunt ca mamele”

O amintire tare dragă mie este de anul trecut, când un băiețel de 6 ani a insistat să particip la Prima Împărtășanie. I-am spus sincer că m-aș simți stingheră și că voi veni doar la biserică, nu și la petrecerea de acasă. Pe scările bisericii m-a întrebat la ureche dacă vin. I-am spus că nu cred, că o să îl las să petreacă în familie. „Dar ești parte din familie!”, mi-a răspuns. „Știu, dar adevărul este că sunt timidă și o să mă simt stingheră”; „Și eu sunt timid și am emoții mari, dar trebuie să ne descurcăm cu ele.” Ce altceva aș fi putut răspunde în fața acestei lecții? 

Un alt copil de 4 ani, după ce s-a gândit cum să facă rost de bani să-mi cumpere o pereche de șosete identice cu ale lui, a exclamat: „Știu! Când o să îmi cadă dinții și o să primesc bani de la Zâna Măseluță o să îți cumpăr șosete la fel!”. Nu știu tu, dar eu nu cunosc niciun om dispus să-și vândă dinții că să îmi cumpere șosete.

Un alt moment emoționant a fost când un băiețel de 4 ani pe care îl acompaniez de când avea 10 luni  mi-a zis din senin: „Bonele sunt ca mamele, doar că le iubim mai puțin”. 

Cu umor, totul e sub control

Umorul m-a ajutat în toate momentele grele din viața mea. Și uneori, cel mai greu mi-a fost cu mine. Din fericire, că am avut umor să mă suport. Umorul este salvator ales în aceste vremuri în care este suficient doar să te așezi pe marginea drumului și să observi spectacolul vieții. Spectacol care nu înseamnă nimic la scară universală, dar este tot ce avem. 

Madlena Luprust

Madlena Luprust este, desigur, un joc de cuvinte, o împletire de prezent și trecut. În prezent iubesc un Proust (exact acesta este numele iubitului meu) și profesez într-un domeniu care mă duce constant în căutarea timpului pierdut, ca un amnezic care își reconstruiește trecutul cu bucăți din prezent. Datorită acestor copii am înțeles copilul care am fost și de care nu îmi amintesc, ocupată fiind să-l schimb cu un copil mai plăcut adulților. Mă gândesc că am reușit, doar că pe drum, ca în Home Alone, am pierdut Copilul. 

Foto: arhiva personală