Ce vremuri trăim… Text by Andreea Esca

”(…) La o boală care să schimbe mersul lumii în câteva luni și căreia să nu-i dăm de cap, cu toată știința anului 2020, nu m-aș fi gândit.”

Nu m-aș gândit la așa ceva nici în ruptul capului. N-am fost nici măcar fan al filmelor cu asemenea teme. Nu știu dacă am avut stare să văd vreunul până la capăt. Mi-era și frică și mi se părea și S.F. Nu aș fi exclus apariția unui război, clasic sau cibernetic, a unor revolte populare cauzate de prea marile discrepanțe sociale…. dar la o boală care să schimbe mersul lumii în câteva luni și căreia să nu-i dăm de cap, cu toată știința anului 2020, nu m-aș fi gândit. La început am crezut că nu va ajunge la noi, apoi că, și dacă a ajuns, va trece repede, iar încet, încet, mi-am dat seama că va complicat.

Am început să ne izolăm de colegi, de prieteni, de părinți, de copii. Ce părea o soluție de moment s-a permanentizat pentru luni întregi. Am trecut de la a mă gândi că e doar o experiență la a mă înfricoșa că multe, multe lucruri riscă să se schimbe pentru totdeauna. A fost fun să dansez la trei petreceri online și să particip la câteva meetinguri pe Zoom, House Party și alte din astea. A fost de înțeles să lucrez cu o foarte mică parte dintre colegi, să intrăm prin culoare separate, să nu avem acces decât în anumite zone, să nu dăm mâna, să purtăm măști, să ne dezinfectăm etc… dar când nu se mai termină… e greu. E foarte greu. Pentru toți, și cu siguranță pentru mine, care fac parte din categoria celor care, când vorbesc, îți pun sigur mâna pe spate, pe braț, cumva. Și care iubesc viața în comunitate.

S-au creat tabere adverse extrem de violente și vocale în discuțiile despre pandemie. Erau unii care știau sigur că totul e o „lucrătură” cu nu știu ce scop ascuns și care declarau că s-ar săruta fără frică cu orice trecător, și alții care nu au mai ieșit din case nici până la magazinul din colț, iar pachetele cumpărate pe net erau băgate sub lampa UV, ținute trei zile în altă încăpere, și abia apoi desfăcute. Și să dea naiba să vorbești cu cineva dintr-una din aceste categorii și să emiți vreo părere diferită sau să-ți pui vreo întrebare, că era jale. Este incredibil ce reacții avem pe timp de criză. Și nici ieșirea din ea nu mi se pare ușoară. Îți vine să iei în brațe pe cineva dar te gândești de două ori, te doare ceva dar parcă nu te-ai repezi la spital, te hotărăști să pupi pe careva și simți că nu prea îi face plăcere, poți să mergi în Grecia dar parcă nu te-ai aventura anul ăsta… Ca să nu mai pun la socoteală chiar socoteala… Adică aia despre bani. Lumea e speriată, pentru că, într-un fel sau altul, cei mai mulți au pierderi nanciare. Cu toate acestea, cred că ne-a și unit această nebunie și ne-a obligat să ne uităm mai mult în imediata apropiere.

Oamenii au fost împreună pentru a-i ajuta pe bolnavi și cadrele medicale, au fost împreună ca să-și susțină artiștii preferați, ca să facă business-urile locale să supraviețuiască sau pur și simplu ca să stea de vorbă cu cei mai afectați decât ei. Mi-am amintit cumva de partea bună a oribilei perioade comuniste când era normal să ceri și să primești o cană de zahăr de la vecini. De comunitate… De empatie și ajutor reciproc. De o strângere a rândurilor în fața unui inamic mai puternic decât fiecare în parte. Doar că atunci se numea dictatură și acum Covid-19. 

Mi-am amintit brusc de o discuție recentă cu tata care îmi povestea cum, prin ’86, plecase către satul bunicilor materni și a fost nevoit să înnopteze în Rozavlea, Maramureș. După ce l-a salutat pe un sătean cu formula locală: „Lăudăm pe Iisus” și acela a răspuns: „Veci Amin!,” l-a întrebat dacă are idee pe la cine ar putea să se cazeze o noapte, iar omul l-a invitat imediat la el acasă, unde el cu soția s-au înghesuit într-un „tron” și musafirului i-a fost dat patul mare. Poate că ce s-a întâmplat acum, în 2020, o să ne readucă aminte cine eram când eram mai buni și nu era totul despre „ce am de câștigat”. Iar eu pot să închei cu povestea mea recentă, din curtea de la Porumbacu a verilor mei. Le spuneam că trebuie să merg dimineața devreme într-o localitate din apropiere, și că n-am mașină. Un băiat, necunoscut, care închiriase căsuța de alături și vorbea cu Văru’ Titi despre detalii organizatorice, mă aude și-mi zice: „Vă dau eu mașina”. „Vă dau eu mașina????” Am rămas blocată. Așa că a adăugat: „Stați liniștită, că am și Casco”. Deci mai există oameni care îți dau mașina, pentru că ai nevoie… Ăsta aș vrea eu să fie efectul pe termen lung al pandemiei.        

P.S. Realizarea acestei ediții A List Magazine a fost o întreagă aventură… de care sper însă, să vă bucurați. Pictorialul de modă (care o are protagonistă pe Diana Enciu) este realizat pe FaceTime, apoi le-am invitat pe vedete să fie fotografiate de copiii lor, în izolare, interviul de la Look Who’s Driving a fost făcut pe Skype, iar coperta îi are protagoniști pe mulți prieteni care ni s-au alăturat în campania de pe Instagram #miedorde și cărora le mulțumim încă o dată! De altfel, filtrul #miedorde by Alist rămâne disponibil pentru oricine dorește să-l folosească, pentru a-și transmite dorul de cineva sau de ceva. O vară minunată să aveți!    

Foto: @douglaslormand 

Textul a apărut în ediția print A List Magazine, nr. 15, distribuită gratuit