The Last Dance. Text by Andreea Esca

M-am culcat la 3 dimineața pentru că nu am putut să mă dezlipesc de primele episoade din serialul despre viața și cariera lui Michael Jordan (Netflix). Nu știu dacă cei care nu sunt pasionați de baschet au avut curiozitatea să se uite la film, dar ar trebui, pentru că nu este doar despre sport, ci despre atât de multe lucruri esențiale. Genial!

Am avut senzația că sunt în tribună de la început până la sfârșit și m-am identificat cu o mulțime de situații care nu aveau neapărat legătură cu “mingea”. Și m-am tot întrebat dacă golul în stomac pe care l-am avut non-stop era sau nu legat de faptul că tata m-a dus la meciuri de baschet de când mă știu. Mergeam la Sala Floreasca unde juca prietenul și colegul lui, Marius Marinescu, la echipa ICED. Tata a fost mereu un pasionat de sport și un bun sportiv. A jucat rugby în facultate, la Timișoara, la “Tânărul Dinamovist”(pentru că era singura echipă care își permitea să investească în studenți), apoi a urmat o școală de arbitri la București și a arbitrat în mare parte meciurile din zona Timișoara, Hunedoara, Reșița, deoarece avea școala la Timișoara, iar când s-a angajat la Brașov, pe cele din Brașov și București. A continuat să țină cu Poli Timișoara, și mai târziu cu Farul Constanța, și să mă ia cu el și la rugby pe stadionul din “Parcul Copilului”, unde eu fiind fan Dinamo eram mereu apostrofată de vecinii din galeria în care stăteam.

Dar să ne întoarcem la baschet. Pentru că în duminicile în care nu mergeam la rugby, mergeam la baschet. Chiar de când lucra la Brașov, tata îl remarcase pe Marius Marinescu care juca acolo, coleg de echipă cu tatăl tenismanului Horia Tecău. Așa că i s-a părut amuzant când Marius, absolut întâmplător, a venit să se angajeze în București, că tânăr inginer în departamentul condus de el. Iar Marius avea să-i spună mai târziu, când s-au împrietenit, că i-a fost teamă să nu-l considere un angajat doar pe merite sportive de care să creadă că nu îi va fi de folos la job. N-a fost deloc așa, pentru că Marius s-a dovedit a fi și un bun inginer, nu numai un talentat baschetbalist. Așadar, uite cum mergeam eu aproape în fiecare sfârșit de săptămână la meciuri. Ca de obicei însă, eram pe poziții adverse. Eu, din nu știu ce motive, mă hotărâsem să țin cu Dinamo indiferent de sport, așa că îl adoram pe Dan Niculescu și mă minunam cât de înalți erau Vinereanu și Toader. De altfel, mă distra extraordinar ca la finalul meciurilor să intru pe teren și să trec pe lângă ei să văd cât de mică sunt. Nu existau telefoane mobile, deci n-am poze. Apoi, sigur că din ce creșteam, îmi mai plăceau diveși “băieți” și din alte echipe, cum era Petre Brănișteanu de la Steaua sau Mihai Sinevici de la Cluj. Știam toți antrenorii și jucătorii, urlam până rămâneam fără voce, mă bucuram și mă supăram odată cu ei, iar scârțăitul adidașilor pe parchet și mirosul sălii de baschet s-au impregnat în memoria copilăriei. Poate că de aceea și în liceu mi s-a părut absolut normal să mă îndrăgostesc de băiatul care marca de 3 puncte :). Apoi, când am ajuns la CNN, în Atlanta, am fost mega fericită că ne-au dus la un meci cu Atlanta Hawks, iar când Bogdan Stănculescu a început să  comenteze meciurile din NBA la Canal 31, aveam senzația că într-adevăr au venit americanii. În zbor. La propriu. Și îmi mai amintesc că atunci când s-a retras Michael Jordan, publicații din străinătate l-au citat pe Bogdan, care spusese că “baschetul fără Jordan va fi ca baletul fără Maia Plisetskaya”…

Și acum, înapoi la serialul pe care va rog să-l vedeți. Ziceam că m-am regăsit în el nu doar pentru că mi-a reamintit de episoadele povestite mai sus, ci pentru că părea a fi și despre organizațiile din care am făcut și fac parte, sau despre orice organizație de pe lumea asta, care de fapt funcționează exact ca o echipă de baschet. O echipă care poate deveni cea mai bună sau poate fi o oarecare în funcție de multe, foarte multe date. Și mai ales, în funcție de foarte mulți oameni. Nu vreau să fie un spoiler, dar exact așa am simțit serialul. Ca o lecție despre succes în 10 pași. Poate mult mai bună decât cărțile acelea de business cu: how to! Și oricum, mai cu acțiune 🙂

1. Trebuie să-ți placă al naibii de tare ce faci
2. Trebuie să vrei al naibii de tare să reușești
3. Trebuie să ai al naibii de mult talent
4. Trebuie să muncești al naibii de mult
5. Trebuie să ai un “antrenor” al naibii de deștept și înțelept, pentru care echipa să fie viața lui
6. Trebuie să înțelegi al naibii de clar ce înseamnă echipa și “contez pe tine”!
7. Trebuie să pricepi al naibii de limpede că, indiferent de viața ta extra profesională, când ajungi pe teren ești 100 la sută acolo
8. Trebuie să înveți al naibii de bine să și pierzi
9. Trebuie să vrei al naibii de mult să fii un leader la rândul tău
10. Trebuie să înțelegi al naibii de clar că oricând poate să apară o echipă mai bună decât a ta, deci n-ai timp de culcat pe o ureche.

Și apoi să pleci la luptă, nu ca să joci, ci ca să joci… jocul câștigător!

“What time is it?

Game time!”

PS: Mâine apar încă două episoade! I love this game.