Weekendul în care am avut 16 ani

Ne-am dat întâlnire la 50 de ani, într-un orășel superb de lângă Amsterdam, unde trăiește Bogdan, ca să ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre. Cine? Noi. The high school team:). Bogdan era cel mai bun prieten al meu, și dovada că un băiat și o fată pot fi best friends și fără “benefits”. Dragoș era colegul lui de bancă și prietenul acela cu care probabil vorbea ceva diferit decât ce vorbea cu mine, sau poate același lucru, dar “ca băieții”.

În program era să vină și Kati, care locuiește la Londra, și cu care eram de asemenea buni prieteni, dar n-a mai putut ajunge.

Cu Kati n-am fost așa de apropiată, ci doar colega de clasă, până acum câțiva ani, cum avea să mă și lămurească într-o discuție. Mi-a zis “ai observat că mă prezinți mereu ca fosta ta colegă de clasă și nu ca prietena ta? Chiar așa? Tu crezi că suntem prietene?”. Ce știu este că în școală eram amice, am jucat împreună într-o piesă în limba engleză, unde îi admiram accentul britanic superb și mi se părea mereu că are o figură care n-are legătură cu România. Aveam câțiva prieteni comuni, mergeam la petreceri și, după ce am terminal liceul, ne-am mai intersectat profesional și nu numai. Dar nu povesteam cu ea, așa cum vorbeam cu Bogdan până acum câțiva ani, când viața ne-a reunit, și am ajuns să ne cunoaștem mai bine. Să devenim prietene și să-i admir puterea de a mai face o facultate la maturitate…

Și acum, back to 1986.  Toți am nimerit în aceeași clasă, la râvnitul liceu bucureștean Gheorghe Lazar, din Schitu Măgureanu. Bogdan a fost pus în bancă cu Dragoș. Cred că pentru că un elev mai rebel trebuia ținut în frâu, de unul mai serios:), pe rândul de la geam, paralel cu banca în care stăteam eu cu Anca. Nu știu în cazul nostru, al fetelor, pe care dintre noi două o considera Diriga mai cu capul pe umeri:).

Dacă mai știu cum ne-am împrietenit unii cu alții? Nu. Probabil ca toți copiii de liceu. Nu identifici mereu momentul exact în care devii mai apropiat de unul sau de altul. Ce știu însă este că nu a existat zi de la Dumnezeu, pe toată perioada liceului, în care Bogdan să nu știe tot ce fac, gândesc, trăiesc.

Ca multe fete dintr-a IX-a, desigur că aveam un iubit mai mare, într-a XI-a. Și bineînțeles că îmi petreceam cea mai mare parte din timp cu gașca lui. Dar asta nu însemna că și vorbeam cu ei ceea ce vorbeam cu Bogdan. Cu el mă sfătuiam, la el mă plângeam și plângeam, și lui îi împărtășeam toate fricile și bucuriile. Însă mai cred și că Bogdan era acel tip cool, pentru noi toți din clasă. Fiindcă avea o relaxare “capitalistă” pe care o văzusem doar în rarele filmele americane de la televizor. Avea și video. Vorbea perfect engleză, germană și olandeză și ne-a adus odată și “guldeni” (fosta moneda olandeză) să vedem cum arată. Ne uitam la el “ca la mașini străine” și ne plăcea mult că era prietenos și cultivat. Tatăl lui lucra în Comerț Exterior, iar el făcuse școala în Olanda, până printr-a VI-a.  

La Bogdan ”Olandezu’ ”cum îi ziceau ai mei, se dădeau cele mai multe petreceri și se vedeau filme “din străinătate”. El era întruchiparea capitalismului pentru noi. îmi amintesc perfect rochia galbenă cu picouri negre, din material de perdea cumpărat de la OBOR, pe care mi-a făcut-o mama pentru un Revelion cred, sau ceva party ce urma să aibă loc la Bogdan. A fost senzație! Poate găsesc o poză…

Cu Dragoș, treaba era mult mai strictă. Tatăl lui era medic militar. Nu mișca nimeni în front. Ne prindea imediat. Odată chiar era să ne calce cu mașina când chiulisem de la școală și traversam aiuriți pe la Cercul Militar. Noi să leșinăm că ne-a văzut, iar el l-a muștruluit pe Dragoș acasă și l-a întrebat, referindu-se la mine: “Și? Cine era nimfa???”. Iar eu am întrebat-o apoi pe mama ce înseamnă “nimfă”, ca să înțeleg ce a vrut să zică :)))

Și în apartamentul lui Dragoș ne dănțuiam, cu toate că avea o soră mai mică de care trebuia să ne furișăm, pentru că îl pâra și îl șantaja pentru orice.

Kati avea și ea un iubit mai mare, dar venea la ceaiurile clasei, în tabere și excursii. Mie îmi părea cumva superioară, calculată și dintr-un aluat diferit. Poate avea legătură și cu tatăl ei care era directorul unei fabrici foarte mari și avea și ea un acces mai mare la ce se întâmpla în lume și la chestii inaccesibile majorității.        

Când scriu acum, realizez cât de mult la acea vârstă ne gândim la colegi în relație cu părinții lor, cu familia din care fac parte, pentru că suntem doar niște copii ai cuiva, înainte să devenim noi înșine cineva. Sau poate așa făceam noi în vremea comunismului? Deși cred că acum diferențele sunt și mai mari, și mai multe…

Ideea este că, indiferent din ce familii proveneam, eram toți uniți în dorința de a fi foarte buni la școală, de a evolua, de a ne dezvolta mințile, de a trăi experiențe și, desigur, de a petrece cât mai mult împreună.

Simțul umorului aș zice că m-a apropiat cel mai tare de Bogdan cu care aveam să devin așadar atât de bună prietenă, încât am pierdut și un iubit din această cauză. Acela era gelos că vorbeam prea mult cu Bogdan și mi-a interzis să-l mai sun. Greșit. Nu mi-au plăcut niciodată interdicțiile și am considerat că iubiți mai găsesc, dar așa un prieten, nu! Și oricum, un iubit care credea că are puterea să-mi interzică ceva, ce mie îmi făcea plăcere, nu era pentru mine. Și tare îl mai iubeam… Dar până la libertatea mea… Asta e altă poveste… Back la povestea inițială. Când s-a terminat liceul și eram studentă la Jurnalism în primul an, Bogdan a fost cel care mi-a zis că știe de la un amic, de SOTI, prima televiziune la care am lucrat, și chiar el m-a dus până la poarta instituției unde funcționa primul post independent de televiziune din România. “Hai să dai și tu acolo un interviu, că cică se caută jurnaliști, reporteri, cameramani, editori, de toate”. Așa am ajuns în fața domnului Vartan Arachelian la un bombardament de întrebări și am dat și o probă de camera la care m-a văzut, întâmplător, Dna Marilena Rotaru, producătoarea jurnalului din ziua respectivă,  care m-a oprit pe loc, iar a doua zi m-a chemat pentru o perioadă de probă, urmată de angajare. So, o să-i rămân mereu recunoscătoare lui Bogdan, pentru că mi-a deschis drumul pe care am rămas o viață și care mi-a adus atât de multă bucurie. Iar unul dintre cele mai impresionante momente pe care le-am trăit cu Bogdan, și de care sunt sigură că el nici măcar nu-și mai amintește, este următorul. Foarte entuziasmată că am fost angajată la SOTI, i-am explicat ce voiam să-mi cumpăr din primii bani, pe care urma să-i primesc după 6 luni de probă, și despre care n-aveam nicio idee câți vor fi, pentru că nu întrebasem “Cât e salariul?”: un inel anume, sau o pereche de blugi roz, sau un mic aparat foto. Când am luat salariul, nu îmi ajungea de nimic din toate acelea, așa că i-am zis lui Bogdan că o să renunț pentru moment la „lista mea”, dar că îmi doresc să-l scot în oraș, ca semn de mulțumire, să sărbătorim cu o Cola și să dansăm la faimoasa pe atunci discoteca „You and Me”, de la facultatea de jurnalism! Ei bine, el a venit la întâlnire, cu tot ce îmi pusesem eu pe listă, ca să fiu pe deplin fericită, de „ziua primului salariu”.

Acum, Bogdan este bucuros că lucrează ca Project Manager pentru o importantă companie olandeză, și că după niște zeci de ani buni, poate trăi în țara care l-a fascinat întotdeauna și care, în sfârșit, îi va da cetățenia:). De ce ține să aibă cetățenie olandeză, în afară de o treabă complet emoțională? Pentru că atunci când s-a dus la spital, în orășelul în care trăiește acum, să ceară un Rennie, într-o seară de 24 decembrie, când  farmaciile erau închise și el credea că are niște arsuri stomacale, acei oameni care erau de gardă l-au luat foarte în serios și i-au spus că nu-i dau nimic fără să vadă ei de ce îl doare unde zice, l-au consultat, i-au luat analizele și i-au depistat un infarct în plină desfășurare. L-au internat, pus stenturi, îngrijit, dat medicamente … cu seriozitate și responsabilitate, toate în virtutea taxelor normale de sănătate, pe care le plătește orice angajat către stat.    

Dragoș era cel mai serios dintre noi. Foarte bun la matematică până într-a X-a, bănuiam că va urma o facultate tehnică, dar brusc s-a hotărât să ia mai în serios alte materii și să se facă doctor. A făcut facultatea de medicină și în anul în care trebuia să dea licența, cineva a venit să-i spună că se pot cumpăra subiectele cu 10 mii de dolari, înainte cu două luni de examen. Acesta a fost momentul în care a decis că nu vrea să profeseze în România și a plecat să dea licența la Budapesta, unde se dădeau examenele internaționale, pentru medicii care voiau să ajungă în Statele Unite. A luat examenul și dus a fost. By the way, în acel an eu dădeam la știri despre cum s-a anulat examenul de licență pentru că studenții  promovaseră într-un procent atât de mare, încât s-a aflat că aproape toată lumea cumpărase în final subiectele, care ajunseseră la 100 de dolari, înainte cu câteva zile de examen. L-am acuzat pe Dragoș atunci că este un laș care pleacă din țară când avem nevoie de oameni ca el în România eliberată de comunism și de Ceaușescu, dar la 30 de ani de atunci plicurile sunt în continuare esențiale în majoritatea spitalelor, iar el nu a vrut să fie părtaș la așa ceva. Exact asta mi-a spus acum, când ne-am revăzut, iar eu mi-am cerut scuze.

Iulie 2022, aterizez la Amsterdam unde mă aștepta Bogdan, pe care nu l-am mai văzut de la întâlnirea școlară de acum 7 ani. Mai slab și cu același look neglijent care îl face să fie el și care îți strigă de la o poștă că: “he doesn’t give a shit”. Am urcat în mașină și am plecat spre orășelul în care locuiește și despre care eu făcusem mișto inițial. Am început să povestim ca și cum nu vorbisem de cu o zi înainte. Cred că asta definește adevăratele prietenii. Continuă de unde le-ai lăsat, fără pic de efort. N-am ținut nicio secundă să-i prezint vreo variantă cosmetizată a vieții mele și n-am avut niciun moment senzația că nu mă mai cunoaște. Dimpotrivă, cu umor, calm și realist mi-a dat multe răspunsuri la întrebări importante și mi-a confirmat câteva bănuieli. Ne-am bucurat de o zi extraordinară în care am descoperit locul în care trăiește și care are tot ce îi este lui, și în general oamenilor civilizați, necesar…

Am stat pe malul apei la un restaurant, până s-a făcut târziu, am mai povestit încă puțin ca pușcăriașele la ieșirea din penitenciar, la mine la hotel (care apropo, era de vis) și ne-am dat întâlnire dimineața devreme, să mergem după Dragoș la aeroport.

Zis și făcut. Pe la prânz eram în formula completă, haladuind prin Amsterdam. Cafenele, muzee, străzi, liberi ca pasărea cerului. Toți trei. Exact ca în ziua în care am traversat neatenți de cât râdeam și povesteam. Ce bucurie să te simți iar de 16 ani. Ce fericire să îți împarți poveștile la 50 de ani cu prietenii tăi de când tot ce vorbeați era despre “ce o să facem când o să fim mari”. Desigur că fiind povești personale nu am să vi le dezvălui, dar concluzia a fost că viața este mai mult decât surprinzătoare la orice vârstă și că în adolescență, de fapt, n-ai nici cea mai vagă idee despre care îți va fi calea. Am stat până noaptea, de ni se închideau ochii, să ne explice Dragoș toate noile metode de a salva vieți prin chirurgia intervențională, și să ne uimească cu povești din cabinetul sau. Bogdan ne-a mărturisit situații prin care a trecut și despre care nu aveam habar. Eu, “ca de obicei” cum zice Bogdan, am venit cu voia bună și cu istorioare de care am râs ca proștii. Am vorbit despre părinții și copiii noștri, despre povești de dragoste și suferință, despre bucurii și împliniri.

Duminică, Bogdan ne-a dus să vizitam Haga, să ne arate unde locuia înainte să ne cunoaștem și unde era școala lui. Unde mergea la plajă și unde mânca. Era așa de fericit că în sfârșit toate poveștile de ni le spusese despre copilăria lui prindeau o formă concretă și pentru noi.

Ne-am plimbat desculți pe nisip, ne-am făcut poze cu pescărușii (și nu cu albatroșii despre care Dragoș ne spusese cu o seară înainte că sunt monogami :J)) ne-am dat în Roata Mare, am mâncat hering și am băut bere Heineken, că altfel n-am mai fi avut pace cu olandezul nostru.

Eu seara am avut avion spre București, Dragoș a mai rămas o noapte (poate iar au vorbit ce nu vorbeau de față cu mine), iar în drumul către aeroport am tras concluzii. Le pun aici, random, nu contează cine ce a zis, ce…  

1. Nu avem regrete, mai ales pentru că nu ne-ar ajuta la nimic.
2. Ne place ceea ce facem
3. Există o soartă și este o aroganță să crezi că ești mereu “ în control”
4. Ce am ales să facem ne face să fim cine suntem.
5. Credem în cauzalitate. De ce faci tu, depinde undeva cursul vieții altcuiva.   
6. Suntem la fel ca în liceu, nu am făcut ceva complet în necooncordanță cu cine eram la 18 ani. Doar că viața ne-a oferit o mulțime de surprize pe care le-am “manager-uit” cum am știu mai bine.
7. Orice ar mai veni, suntem fericiți și mulțumiti de tot ce am trăit până acum, la 50 de ani! Și suntem bucuroși că putem vorbi despre toate acestea, unii cu alții.

PS; „A fost minunat. Nici nu îți poti imagina cât a însemnat pentru mine că ați venit. You guys are the ultimate awesomeness” , mi-a scris Bogdan după vizită.

Nu, Bogdan, tu nu îți poți imagina ce a însemnat pentru mine: „auzi, eu zic că ar fi bine să dai și tu o probă la televiziunea asta… SOTI?!”