Leo Vardiashvili: „Umorul este un scut foarte puternic în fața greutăților”
Imediat după lansarea romanului său de debut, La marginea unui codru nesfârșit publicat de Editura Trei, scriitorul britanic de origine georgiană Leo Vardiashvili a avut surpriza unui succes de proporții. Cartea s-a tradus în peste 20 de țări ale lumii, iar reacțiile pozitive din partea cititorilor și specialiștilor nu contenesc să apară. Parțial autobiografic, romanul dezvoltă teme cu care rezonează foarte multă lume: războiul, exilul și efectele lui, traumele emoționale și complicatul proces de vindecare a lor.
Cu un stil provocator, povestea, care este o veritabilă epopee georgiană, surprinde evenimente istorice dramatice din istoria țării natale a autorului și le îmbină cu o subtilă observație psihologică. Leo vorbește despre propria experiență a exilului, despre istoria și spiritul georgian și explică de ce atât românii, cât și georgienii merită ca istoria lor să fie o poveste cu final fericit.
La marginea unui codru nesfârșit este o carte pe care am apreciat-o pentru structura complexă și emoțiile diverse pe care le-am trăit în timp ce făceam cunoștință cu personajele. Am râs de multe ori, am trasat paralele cu lacrimi în ochi sau ne-am scandalizat, recunoscând episoade din istoria Georgiei prin care am trecut și noi, românii. Ți-a fost greu să scrii romanul? Cât a durat?
Georgia nu a fost singură în experiențele sale din era sovietică, deci aveți dreptate – sunt multe experiențe paralele, prin care au trecut prea multe țări. La marginea unui codru nesfârșit abordează unele astfel de experiențe, dar se concentrează mai mult pe ce înseamnă ele pentru indivizii și familiile care le-au trăit, în anii 1980 și 1990.
Mi-a fost chiar foarte greu să scriu romanul. În parte, pentru că încercam să lucrez în același timp cu normă întreagă pe un post foarte solicitant din domeniul financiar. Deci, fiecare moment liber mi l-am petrecut scriind din răsputeri. Dar, în principal, romanul a fost dificil de scris pentru că tratam teme și subiecte foarte dureroase, încercând în același timp să dau romanului o notă de umor.
Cartea vorbește despre efectele exilului, despre vieți care parcurg montagne-russe-ul istoriei, dar în același timp un roman de familie. Putem considera călătoria naratorului, Saba, prin Georgia lui natală una inițiatică, vindecătoare? Este o întoarcere acasă într-un sens mai profund?
E interesant, am început lucrul la prima schiță care a devenit La marginea unui codru nesfârșit ca o formă de autoterapie. Nu mă gândisem la un public anume, știam doar că trebuie să-mi diger cumva propria întoarcere acasă. Nu a fost atât de periculoasă și de bizară ca a personajului meu principal – eu n-a trebuit să mă confrunt cu problemele lui, nu mi s-a confiscat pașaportul, nu m-a urmărit poliția, nu mi-au lipsit membri ai familiei, nu umblau prin oraș animale evadate de la zoo. Cu toate acestea, întoarcerea mea acasă, deși liniștită, a fost profund emoțională, din motive cu care e profund familiarizat orice migrant sau imigrant.
Prin destinul personajelor sale, ne vorbește despre traumele emoționale ale individului, ale familiei și ale națiunii. Fiecare indiciu din călătoria de descoperire a lui Saba ne amintește de un episod esențial din povestea vieții lui. Cât de important este să avem curajul de a sta față în față cu noi înșine?
Îmi place foarte mult formularea – „a sta față în față cu noi înșine”. Trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai puțin dispuși să stea cu ei înșiși. Avem nenumărate lucruri care ne distrag atenția și ne împiedică (intenționat sau nu) să ne procesăm traumele emoționale.
Poate ignorarea traumei funcționează pe termen scurt, dar cred că este o fundătură. Într-un fel sau altul, trauma tot se va manifesta în viețile noastre. Și rareori pozitiv. Prin urmare, cred că este esențial să stăm față în față cu noi înșine. Oricât de tare ne dorim să nu o facem.
Personajul meu principal este nevoit să treacă prin exercițiul acesta după ce tatăl și fratele lui dispar misterios în Georgia. În timp ce urmează șirul de firimituri rămas în urma lor, trebuie să interacționeze cu trauma pentru a rezolva misterul și a-și găsi ceilalți membri ai familiei.
Romanul e plin de subiecte spinoase (război, exil, trădare, pierderea celor dragi, violență etc), dar La marginea unui codru nesfârșit nu este o carte preponderent dramatică, pentru că umorul le contrabalansează perfect. Crezi că umorul poate fi un scut împotriva vicisitudinilor vieții?
Umorul este un scut foarte puternic în fața greutăților. În istoria Georgiei, uneori a fost singurul scut pe care l-am avut la dispoziție. În vremurile acelea întunecate s-au format
natura și poporul georgian. Georgia este o țară incredibil de rezistentă, îndârjit de loială, generoasă și patriotică.
Dar poporul georgian are și un simț al umorului incredibil. Cu cât mai grele sunt obstacolele, cu atât mai tare strălucește umorul. Tocmai caracterul acesta al Georgiei am vrut să-l exprim în La marginea unui codru nesfârșit. Sper că am făcut dreptate poporului georgian în ce am scris.
Ce înseamnă Georgia pentru tine, după atâția ani de când ai părăsit această țară? Te mai simțiți acasă acolo?
Georgia este acasă pentru mine. Cea mai mare parte a familiei mele extinse se află în Georgia. O vizitez de cel puțin două sau trei ori pe an. Desigur, mi-am făcut o a doua casă în Marea Britanie, unde îmi petrec o mare parte din timp. Sunt un norocos să am două case.
Ești mândru de originile tale?
Extrem! În ultimul an, în timp ce lucram la publicitatea pentru carte, am devenit agent de turism și consilier pentru numeroși oameni care au vrut să viziteze Georgia după ce mi-au citit romanul. Toți s-au întors îndrăgostiți. Bineînțeles că mi-am dus și majoritatea prietenilor acolo. În ceea ce mă privește, sunt îndrăgostit de arta, literatura, filmul și cultura georgiene, atât contemporane, cât și istorice.
Există atât de mulți oameni pe această planetă care fug de război, oameni forțați să își părăsească țara în căutarea unei vieți mai bune. Crezi că exilul a devenit un mod de viață?
Din păcate, persoanele care părăsesc sau fug din țările lor nu reprezintă un fenomen atipic. E ceva foarte obișnuit și așa stau lucrurile de secole. Nu știu dacă noi, ca specie, vom ajunge vreodată în situația în care oamenii să nu mai fie nevoiți să-și abandoneze casele. Sau dacă acest lucru este măcar compatibil cu natura umană. Eu așa sper. Între timp, după ce am trăit pe pielea mea strămutarea și statutul de refugiat, pot oferi niște încurajări: Da, e traumatizant. Da, e dureros. Dar asta nu trebuie să definească cine ești tu. Nu trebuie să-ți strice viața. E ceva ce poate fi depășit. Și uneori e posibil să te întorci acasă.
Imediat după lansarea romanului său de debut, La marginea unui codru nesfârșit publicat de Editura Trei, scriitorul britanic de origine georgiană Leo Vardiashvili a avut surpriza unui succes de proporții. Cartea s-a tradus în peste 20 de țări ale lumii, iar reacțiile pozitive din partea cititorilor și specialiștilor nu contenesc să apară. Parțial autobiografic, romanul dezvoltă teme cu care rezonează foarte multă lume: războiul, exilul și efectele lui, traumele emoționale și complicatul proces de vindecare a lor.
Cu un stil provocator, povestea, care este o veritabilă epopee georgiană, surprinde evenimente istorice dramatice din istoria țării natale a autorului și le îmbină cu o subtilă observație psihologică. Leo vorbește despre propria experiență a exilului, despre istoria și spiritul georgian și explică de ce atât românii, cât și georgienii merită ca istoria lor să fie o poveste cu final fericit.
La marginea unui codru nesfârșit este o carte pe care am apreciat-o pentru structura complexă și emoțiile diverse pe care le-am trăit în timp ce făceam cunoștință cu personajele. Am râs de multe ori, am trasat paralele cu lacrimi în ochi sau ne-am scandalizat, recunoscând episoade din istoria Georgiei prin care am trecut și noi, românii. Ți-a fost greu să scrii romanul? Cât a durat?
Georgia nu a fost singură în experiențele sale din era sovietică, deci aveți dreptate – sunt multe experiențe paralele, prin care au trecut prea multe țări. La marginea unui codru nesfârșit abordează unele astfel de experiențe, dar se concentrează mai mult pe ce înseamnă ele pentru indivizii și familiile care le-au trăit, în anii 1980 și 1990.
Mi-a fost chiar foarte greu să scriu romanul. În parte, pentru că încercam să lucrez în același timp cu normă întreagă pe un post foarte solicitant din domeniul financiar. Deci, fiecare moment liber mi l-am petrecut scriind din răsputeri. Dar, în principal, romanul a fost dificil de scris pentru că tratam teme și subiecte foarte dureroase, încercând în același timp să dau romanului o notă de umor.
Cartea vorbește despre efectele exilului, despre vieți care parcurg montagne-russe-ul istoriei, dar în același timp un roman de familie. Putem considera călătoria naratorului, Saba, prin Georgia lui natală una inițiatică, vindecătoare? Este o întoarcere acasă într-un sens mai profund?
E interesant, am început lucrul la prima schiță care a devenit La marginea unui codru nesfârșit ca o formă de autoterapie. Nu mă gândisem la un public anume, știam doar că trebuie să-mi diger cumva propria întoarcere acasă. Nu a fost atât de periculoasă și de bizară ca a personajului meu principal – eu n-a trebuit să mă confrunt cu problemele lui, nu mi s-a confiscat pașaportul, nu m-a urmărit poliția, nu mi-au lipsit membri ai familiei, nu umblau prin oraș animale evadate de la zoo. Cu toate acestea, întoarcerea mea acasă, deși liniștită, a fost profund emoțională, din motive cu care e profund familiarizat orice migrant sau imigrant.
Prin destinul personajelor sale, ne vorbește despre traumele emoționale ale individului, ale familiei și ale națiunii. Fiecare indiciu din călătoria de descoperire a lui Saba ne amintește de un episod esențial din povestea vieții lui. Cât de important este să avem curajul de a sta față în față cu noi înșine?
Îmi place foarte mult formularea – „a sta față în față cu noi înșine”. Trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai puțin dispuși să stea cu ei înșiși. Avem nenumărate lucruri care ne distrag atenția și ne împiedică (intenționat sau nu) să ne procesăm traumele emoționale.
Poate ignorarea traumei funcționează pe termen scurt, dar cred că este o fundătură. Într-un fel sau altul, trauma tot se va manifesta în viețile noastre. Și rareori pozitiv. Prin urmare, cred că este esențial să stăm față în față cu noi înșine. Oricât de tare ne dorim să nu o facem.
Personajul meu principal este nevoit să treacă prin exercițiul acesta după ce tatăl și fratele lui dispar misterios în Georgia. În timp ce urmează șirul de firimituri rămas în urma lor, trebuie să interacționeze cu trauma pentru a rezolva misterul și a-și găsi ceilalți membri ai familiei.
Romanul e plin de subiecte spinoase (război, exil, trădare, pierderea celor dragi, violență etc), dar La marginea unui codru nesfârșit nu este o carte preponderent dramatică, pentru că umorul le contrabalansează perfect. Crezi că umorul poate fi un scut împotriva vicisitudinilor vieții?
Umorul este un scut foarte puternic în fața greutăților. În istoria Georgiei, uneori a fost singurul scut pe care l-am avut la dispoziție. În vremurile acelea întunecate s-au format
natura și poporul georgian. Georgia este o țară incredibil de rezistentă, îndârjit de loială, generoasă și patriotică.
Dar poporul georgian are și un simț al umorului incredibil. Cu cât mai grele sunt obstacolele, cu atât mai tare strălucește umorul. Tocmai caracterul acesta al Georgiei am vrut să-l exprim în La marginea unui codru nesfârșit. Sper că am făcut dreptate poporului georgian în ce am scris.
Ce înseamnă Georgia pentru tine, după atâția ani de când ai părăsit această țară? Te mai simțiți acasă acolo?
Georgia este acasă pentru mine. Cea mai mare parte a familiei mele extinse se află în Georgia. O vizitez de cel puțin două sau trei ori pe an. Desigur, mi-am făcut o a doua casă în Marea Britanie, unde îmi petrec o mare parte din timp. Sunt un norocos să am două case.
Ești mândru de originile tale?
Extrem! În ultimul an, în timp ce lucram la publicitatea pentru carte, am devenit agent de turism și consilier pentru numeroși oameni care au vrut să viziteze Georgia după ce mi-au citit romanul. Toți s-au întors îndrăgostiți. Bineînțeles că mi-am dus și majoritatea prietenilor acolo. În ceea ce mă privește, sunt îndrăgostit de arta, literatura, filmul și cultura georgiene, atât contemporane, cât și istorice.
Există atât de mulți oameni pe această planetă care fug de război, oameni forțați să își părăsească țara în căutarea unei vieți mai bune. Crezi că exilul a devenit un mod de viață?
Din păcate, persoanele care părăsesc sau fug din țările lor nu reprezintă un fenomen atipic. E ceva foarte obișnuit și așa stau lucrurile de secole. Nu știu dacă noi, ca specie, vom ajunge vreodată în situația în care oamenii să nu mai fie nevoiți să-și abandoneze casele. Sau dacă acest lucru este măcar compatibil cu natura umană. Eu așa sper. Între timp, după ce am trăit pe pielea mea strămutarea și statutul de refugiat, pot oferi niște încurajări: Da, e traumatizant. Da, e dureros. Dar asta nu trebuie să definească cine ești tu. Nu trebuie să-ți strice viața. E ceva ce poate fi depășit. Și uneori e posibil să te întorci acasă.
