Mihaela Noroc, autoarea Atlasului Frumuseții: ”Frumusețea poate să fie vindecătoare”
Mihaela Noroc este autoarea Atlasului Frumuseții, care a ajuns la volumul II. Au trecut opt ani de la publicarea primului volum, în care Mihaela ne-a surprins cu viziunea ei asupra lumii, asupra frumuseții femeilor din toate colțurile planetei, indiferent de vârstă, de rasă sau de clasa socială. Cu fotografii candide în primul volum, cu o combinație de inspirație de moment și pregătiri în prelalabil la al doilea, Mihaela Noroc reușește încă o dată să ne arate prin chipuri de femei emoții și povești complexe, care ar putea să ne inspire să fim mai buni.
Am stat de vorbă cu Mihaela Noroc despre Atlasul Frumuseții vol. II, iar poveștile și viziunea ei sunt magnetizante – 500 de imagini, din 60 de țări, văzute prin lentila aparatului ei de fotografiat.
Vă lăsăm s-o descoperiți pe Mihaela Noroc și fotografiile ei în interviul de mai jos.
A List Magazine: Ce este, de fapt Atlasul Frumuseții, volumul II, și ce a presupus realizarea lui? Ai spus că nu e doar o continuare a primului volum…
Mihaela Noroc: Primul volum a fost făcut în patru ani. Când am pornit la drum, nu știam exact că o să fac o carte, că o să fie un proiect bine conturat. Inițial, opream multe femei pe stradă să le fotografiez și nu le întrebam nici măcar cum le cheamă, absolut nimic. Era mai mult o întâlnire vizuală, mă preocupa mai mult aspectul fizic sau aspectul cultural… tot lucrand așa ani și ani, mi-am dat seama că vreau să știu mai multe despre femeile acestea- cum le cheamă, ce viață au, mai ales că unele aveau niște povesti de viață absolut incredibile, trebuia doar să adresez eu intrebările. Cumva, lucrând la proiect, mi-am dat seama că el m-a învățat foarte mult cum trebuie să-l dezvolt și ce trebuie să fac.
Atlasul Frumuseții vol. II este mult mai bogat în povești, pentru că, spre finalul primei cărți, mi-am dat seama că trebuie să știu ceva despre femeile astea. Nu poți doar să te întâlnești cu ele și să le fotografiezi, iar asta să fie tot. În vol. II am încercat să aduc exact partea aceasta a poveștilor, să mă axez pe femeile interesante pe care le cunoșteam și mi-am făcut un research mai puternic. A venit și pandemia și a trebuit să-mi schimb mult felul de a lucra, pentru că îmi făceam o documentare mai aprofundată și îmi căutam înainte femeile pe care care urma să le fotografiez, aflând deja poveștile lor, și combinam cu mersul pe stradă și așteptând acolo pe cineva care să mă impresioneze într-un fel sau altul.
Vol. II vine și cu experiența mea, cu maturizarea mea, acum am deja 40 de ani. Eu am pornit proiectul la 27 de ani și asta își spune mult cuvântul în felul în care văd eu femeia, în care o descriu, a fost și perioada de maternitate care a contat foarte mult… E foarte greu să jonglezi cu toate rolurile pe care ni le oferă viața. Bineînțeles că a fost un rol asumat cel de mamă, dar m-a frapat de exemplu o senzație pe care am avut-o după ce am născut-o pe fetița mea la o lună- mă uitam la un fotograf pe care îl admiram, care avea și el avea un copil, născut în aceeași perioadă cu fetița mea, iar el călătorea bine-mersi pe undeva și își făcea treaba de fotograf, iar soția stătea acasă și creștea copilul. Iar eu stăteam întinsă în pat plângând și alăptând și chinuindu-mă… N-aveam aceeași libertate, bineînțeles. Și, până la urmă, asta ne-a și croit nouă drumul în istoria lumii. Femeia a fost, până la urmă, mamă, și a trebuit să-și asume niște responsabilități, nu a fost atât de liberă precum soțul sau bărbatul.
Asta cumva m-a făcut să fiu mai puțin visătoare în momentul în care mergeam la drum, să fiu mai pragmatică și asta probabil a influențat și selecția femeilor pe care am făcut-o. Iarăși, nu mai puteam să plec așa.. oricum. La prima carte, îmi luam doar bilet de dus și mă întroceam când mă întorceam. Acum trebuia să fie un program bine stabilit, pentru că soțul meu rămânea cu fiica acasă și mai mult de o lună nu puteam să plec de lângă ei.
Am încercat să includ în volumul II povești care să impresioneze, dar care și să servească drept exemplu- o femeie care a trecut prin anumite greutăți și cum a reușit ea să supraviețuiască sau exemple de comunități foarte interesante. De exemplu, am fotografiat o femeie care are doi soți. În India, undeva în Munții Himalaya, există o comunitate, arieni își spun ei sau brokpa, cum li se spune local, unde se practică poliandria la fel ca poligamia- adică în comunitatea respectivă sunt câteva sate unde poți să te căsătorești și cu mai multe femei, dar și cu mai mulți bărbați. E libertate totală și e o practică veche de două mii de ani, nu este ceva modern. Mi-am dat seama ulterior, discutând cu ei, că acest lucru e influențat și de zona agricolă. Trăind în munți, pământul arabil era foarte puțin, și atunci, într-o familie, dacă se nășteau mai multi băieți, trebuia să se împartă pământul și să se dea moștenire fiecăruia în parte. Așa că s-au gândit să păstreze pământul în familie însurând mai mulți băieți cu aceeași femeie și așa se rezolvă problema împărțirii. Pentru că da, femeia pe care am pozat-o era căsătorită cu doi bărbați care erau frați și avea patru copii. Am întrebat-o cum e viața cu doi bărbați și mi-a spus că e OK, pentru că unul lucrează în armată și e plecat tot timpul, iar celălalt lucrează pământul și era și el plecat tot timpul. Deci era mulțumită femeia.
Te-ai apucat de lucru la volumul II imediat după ce ai terminat volumul I?
Imediat. Una dintre primele fotografii facute pentru vol. II este Marzieh, fata din Iran care are chipul pe jumătate ars. Este o fotografie făcută în 2017, după ce dădusem la tipar manuscrisul pentru vol. I.
De ce te-ai hotărât să faci acest mix între pura inspirație de la fața locului pentru fotografii și pregătirile în prealabil?
Îmi plac ambele. Spre exemplu, în cazul lui Marzieh, am găsit povestea online și am căutat-o la nesfârșit în Iran până am dat de ea și am reușit s-o fotografiez. Chiar dacă aflu de poveștile astea, nici ele nu sunt tot timpul la îndemână. Trebuie să mă duc spre comunitățile respective. Uneori, aflu despre o comunitate precum arienii din India despre care povesteam mai devreme și e musai să ajung acolo, dar nu este atât de ușor, că nu sunt mijloace de transport în comun și tot așa…
Prin ce țări noi ai ajuns de această dată și prin ce situații-limită ai trecut, dacă a fost cazul…?
Situații-limită nu am avut sau cel puțin nu le-am remarcat eu, pentru că singura mea problemă este, culmea, să zbor cu avionul, în rest nu mă deranjează nimic din ce înseamnă a călători. Nu mă deranjează să dorm cu gândăcei, să mănânc tot felul de chestii pe care nimeni nu le-ar atinge, dar eu chiar sunt curioasă, n-am avut probleme. Și oamenii, în general, au fost OK. Am și experiență destul de mare. Pentru volumul II am Somalia, am Irak, am Siria, țări care sună foarte interesant, dar unde n-am avut probleme. Acum, în Afganistan, unde am fost a doua oară pentru volumul doi, a trebuit la un moment dat să port o burka, pentru că am fost acolo chiar înainte să vină talibanii. Și, ca să ajung dintr-un oraș în altul, eram îmbrăcată în burka- e un cearceaf albastru și ai la ochi o plasă. Și să vezi lumea prin această plasă precum o femeie din Afganistan e o senzație… neplăcută, pentru mine, femeie liberă, din Europa.
Cum au perceput de această dată femeile aparatul tău de fotografiat?
A fost mult mai ușor pentru că toată lumea are un device și toată lumea are acces la social media, toată lumea știe ce înseamnă să-ți se facă o fotografie. Imediat schimbam cu ele fotografia, o încărcam repede pe telefon și le-o trimiteam. Lucrurile sunt mai flexibile. Când am plecat prima dată la drum, erau mai multe constrângeri, oamenii erau mai temători, acum lucrurile sunt mai OK din punctul asta de vedere. Bineînțeles, sunt zone în care nu poți să faci chestii de-astea, nu poți să te duci să fotografiezi pe ascuns o femeie. Trebuie să te mulezi cumva pe situație și pe țara în care mergi.
Cum percepi tu acum frumusețea, la opt ani de la primul volum?
La fel ca pe la mijlocul proiectului vol. I, când mi-am dat seama că frumusețea poate să fie vindecătoare. Noi trecem prin tot felul de probleme din cauza conceptului de frumusețe. Chiar dacă nu vrem să recunoaștem, ne preocupă mult prea mult acest concept. Eu am avut și bulimie și anorexie și întotdeauna m-au preocupat subiectele precum ”Ce înseamnă să fii frumoasă”?. Trebuie să fie un medicament frumusețea, în sensul că nu trebuie să aspiri să fii acolo, tu ești deja acolo, doar acceptă-te cum ești pentru că nu poți să te lupți la nesfârșit cu niște concepte, idealuri pe care nu le poți atinge și să-ți faci mai mult rău. Dacă tu ai reușit să te vezi frumoasă pe interior și să înfrumusețezi lumea din jurul tău prin calitățile tale, lucrurile s-ar rezolva. Asta îi explic și fiicei mele, pentru că și ea este în creștere și o interesează mult subiectul. Încerc să-i spun că există două tipuri de oameni pe lumea asta, din păcate: buni și răi. Tu, dacă reușești să fii un om bun și faci viața din jurul tău mai bună, deja ești un om frumos. Fiecare percepe altfel frumusețea, dar eu, prin proiectul acesta, încerc să democratizez ideea de frumusețe.
Spuneai că ai făcut o selecție a foto… Câte fotografii ai făcut, după ce criterii le-ai ales?
N-am un număr, nu știu câte am făcut în total, am multe fotografii acasă. Am ales ce era mai interesant, poveștile cele mai bune, am ales în funcție de context; și în primul volum o să găsești spread-uri în care sunt alăturate 2, 3, 4 fotografii – momente, Piața din Obor lângă Piața din Hanoi- chestii de-astea prin care vezi cât de apropiați suntem, sunt mai multe lucruri care ne apropie decât cele care ne diferențiază și asta îmi place foarte mult să adaug în cărțile mele. Povești care se aseamănă sau contraste izbitoare.
Ce așteptări ai de la Atlasul Frumuseții, volumul II?
Nu știu, sper să le placă oamenilor, să cumpere și să dea mai departe cuvintele și imaginile pe care le-am decoperit.
Trăim într-o perioadă foarte ciudată, în care oamenii au început să fie din ce în ce mai închiși, toleranța cred că trebuie să fie mult mai importantă în viețile noastre. Vrem, nu vrem vom fi înconjurați de culturi diferite, ceea ce este foarte frumos dacă reușim să punem lucrurile în perspectiva corectă.
Daca e să aducem în discuție inteligența artificială, tu cum vezi lucrurile? Un om care lucrează cu oamenii și cu emoțiile lor?
Un lucru stiu sigur- că n-o să reușească AI-ul să ia locul omului, în sensul de viața complexă pe care o trăim. Niciodată n-o să reușească AI să reproducă un rid de pe fața unei femei pe care o fotografiez eu pe stradă și nici expresia din ochii ei. Deocamdată, recunoști imaginile generate de un calculator și chiar și când o să fie performante, n-o să reușească să copieze și să înlocuiască partea umană. Chiar anul trecut eram în Atena și am găsit o tipă pe care voiam s-o fotografiez și, la final, i-am spus că-i trimit pozele. Și ea zice: Da, pe mail. Iar eu răspund că i le trimit pe telefon, dar mi-a spus că nu mai are smartphone, avea telefon cu butoane și era tânără, avea 20 plus ani. Mi-a spus că ea și prietenii ei nu mai folosesc astfel de telefoane și ar putea exista la un moment dat o furie împotriva ecranelor care ne înconjoară.
Trăgând linie, cum te-a transformat pe tine realizarea celui de-al doilea volum din Atlasul Frumuseții? Cum te-a ”afectat” acest parcurs?
Eu cred, și cu fiecare carte spun lucrul ăsta, că sunt mai încrezătoare în forțele proprii, încerc să iau și eu exemplu de la femeile pe care le întâlnesc- să lupt cu demonii mei, pentru ca și eu am o grămadă. Mă inspir din oamenii pe care îi întâlnesc și încerc să dau mai departe aceste momente inspiraționale. Și, iarăși, să nu renunț, ca și asta e o idee importantă. Mai ales că eu am 40 de ani (neîmpliniți) și cumva vrei să fii un pic mai retras, te gândesti că sunt atâția oameni tineri care au idei noi, interesante și aici îmi place ce vâd în proiectul meu- văd femeile acestea pe care le fotografiez la 70+, la 80+ , care sunt superinteresante, actuale, vibrează, trăiesc și așa aș vrea și eu să fiu. Nu știu dacă apuc 80 de ani, dar daca apuc, vreau să fiu ca doamna care își plimba pisica în Veneția. E mortală femeia! Avea 86 de ani, se plimba, am stat pe lângă ea până să apuc s-o fotografiez, pentru că nu puteam efectiv s-o opresc, vorbea la telefon cu o prietenă, o ora cred că a vorbit, timp în care a mers singură la o cafenea unde a băut un Aperol Spritz, după aceea și-a luat și un espresso, după aceea și-a lăsat pisica să se plimbe prin cafenea, toată lumea a mângâiat-o… A fost savuros! Bineinteles că așa aș vrea să fiu și eu și așa aș vrea să fie și femeile din jurul meu. Tot în volumul doi o să vedeți patru doamne din Norvegia de 80 și ceva de ani. În fiecare an se întâlneau, erau foste colege de școală. Momente din acestea pe care am avut ocazia să le surprind și care sunt un exemplu bun.
Volumul III a căpătat deja contur în mintea ta?
Aș vrea să cred asta, dar mai este foarte mult până acolo. Și cred că o să dureze încă cel puțin șapte ani să-l fac. Dar o să existe și un volumul III, bineînțeles, dacă mai avem pașaport…
Atlasul Frumuseții este și în străinătate? Ai expoziții, prezentări?
Da, o să am și expoziții, se lansează acum la sfârșit de martie în Danemarca, expoziția mea a călătorit foarte mult în Spania, tot anul trecut, iar volumul II Atlasul Frumuseții este publicat și la Particular Books, o editură prestigioasă din Anglia, este publicată și în SUA, spre sfârșitul anului va fi publicată și în Germania. Va fi publicată la editurile pe care le-am avut și pentru prima carte.
Mihaela, cum te-ai finanțat în acest demers?
N-am avut norocul sponsorilor, a fost foarte greu, partea de finanțare este cea mai grea, mai ales că acum s-au scumpit foarte mult și biletele de avion, după pandemie au explodat prețurile. Am mai făcut diferite colaborări cu branduri din străinătate, care au fost destul de bine plătite, susțin speech-uri, am mai făcut campanii de strângere de fonduri pe rețelele sociale când am rămas complet fără bani și… atât.
Deci fonduri proprii…
Fonduri proprii, muncite cu greu! Și bani veniți din urma cărții. Încerc să găsesc posibilități să-mi mai iau partea asta de greutate din spate.
Foto: Mihaela Noroc
Mihaela Noroc este autoarea Atlasului Frumuseții, care a ajuns la volumul II. Au trecut opt ani de la publicarea primului volum, în care Mihaela ne-a surprins cu viziunea ei asupra lumii, asupra frumuseții femeilor din toate colțurile planetei, indiferent de vârstă, de rasă sau de clasa socială. Cu fotografii candide în primul volum, cu o combinație de inspirație de moment și pregătiri în prelalabil la al doilea, Mihaela Noroc reușește încă o dată să ne arate prin chipuri de femei emoții și povești complexe, care ar putea să ne inspire să fim mai buni.
Am stat de vorbă cu Mihaela Noroc despre Atlasul Frumuseții vol. II, iar poveștile și viziunea ei sunt magnetizante – 500 de imagini, din 60 de țări, văzute prin lentila aparatului ei de fotografiat.
Vă lăsăm s-o descoperiți pe Mihaela Noroc și fotografiile ei în interviul de mai jos.
A List Magazine: Ce este, de fapt Atlasul Frumuseții, volumul II, și ce a presupus realizarea lui? Ai spus că nu e doar o continuare a primului volum…
Mihaela Noroc: Primul volum a fost făcut în patru ani. Când am pornit la drum, nu știam exact că o să fac o carte, că o să fie un proiect bine conturat. Inițial, opream multe femei pe stradă să le fotografiez și nu le întrebam nici măcar cum le cheamă, absolut nimic. Era mai mult o întâlnire vizuală, mă preocupa mai mult aspectul fizic sau aspectul cultural… tot lucrand așa ani și ani, mi-am dat seama că vreau să știu mai multe despre femeile acestea- cum le cheamă, ce viață au, mai ales că unele aveau niște povesti de viață absolut incredibile, trebuia doar să adresez eu intrebările. Cumva, lucrând la proiect, mi-am dat seama că el m-a învățat foarte mult cum trebuie să-l dezvolt și ce trebuie să fac.
Atlasul Frumuseții vol. II este mult mai bogat în povești, pentru că, spre finalul primei cărți, mi-am dat seama că trebuie să știu ceva despre femeile astea. Nu poți doar să te întâlnești cu ele și să le fotografiezi, iar asta să fie tot. În vol. II am încercat să aduc exact partea aceasta a poveștilor, să mă axez pe femeile interesante pe care le cunoșteam și mi-am făcut un research mai puternic. A venit și pandemia și a trebuit să-mi schimb mult felul de a lucra, pentru că îmi făceam o documentare mai aprofundată și îmi căutam înainte femeile pe care care urma să le fotografiez, aflând deja poveștile lor, și combinam cu mersul pe stradă și așteptând acolo pe cineva care să mă impresioneze într-un fel sau altul.
Vol. II vine și cu experiența mea, cu maturizarea mea, acum am deja 40 de ani. Eu am pornit proiectul la 27 de ani și asta își spune mult cuvântul în felul în care văd eu femeia, în care o descriu, a fost și perioada de maternitate care a contat foarte mult… E foarte greu să jonglezi cu toate rolurile pe care ni le oferă viața. Bineînțeles că a fost un rol asumat cel de mamă, dar m-a frapat de exemplu o senzație pe care am avut-o după ce am născut-o pe fetița mea la o lună- mă uitam la un fotograf pe care îl admiram, care avea și el avea un copil, născut în aceeași perioadă cu fetița mea, iar el călătorea bine-mersi pe undeva și își făcea treaba de fotograf, iar soția stătea acasă și creștea copilul. Iar eu stăteam întinsă în pat plângând și alăptând și chinuindu-mă… N-aveam aceeași libertate, bineînțeles. Și, până la urmă, asta ne-a și croit nouă drumul în istoria lumii. Femeia a fost, până la urmă, mamă, și a trebuit să-și asume niște responsabilități, nu a fost atât de liberă precum soțul sau bărbatul.
Asta cumva m-a făcut să fiu mai puțin visătoare în momentul în care mergeam la drum, să fiu mai pragmatică și asta probabil a influențat și selecția femeilor pe care am făcut-o. Iarăși, nu mai puteam să plec așa.. oricum. La prima carte, îmi luam doar bilet de dus și mă întroceam când mă întorceam. Acum trebuia să fie un program bine stabilit, pentru că soțul meu rămânea cu fiica acasă și mai mult de o lună nu puteam să plec de lângă ei.
Am încercat să includ în volumul II povești care să impresioneze, dar care și să servească drept exemplu- o femeie care a trecut prin anumite greutăți și cum a reușit ea să supraviețuiască sau exemple de comunități foarte interesante. De exemplu, am fotografiat o femeie care are doi soți. În India, undeva în Munții Himalaya, există o comunitate, arieni își spun ei sau brokpa, cum li se spune local, unde se practică poliandria la fel ca poligamia- adică în comunitatea respectivă sunt câteva sate unde poți să te căsătorești și cu mai multe femei, dar și cu mai mulți bărbați. E libertate totală și e o practică veche de două mii de ani, nu este ceva modern. Mi-am dat seama ulterior, discutând cu ei, că acest lucru e influențat și de zona agricolă. Trăind în munți, pământul arabil era foarte puțin, și atunci, într-o familie, dacă se nășteau mai multi băieți, trebuia să se împartă pământul și să se dea moștenire fiecăruia în parte. Așa că s-au gândit să păstreze pământul în familie însurând mai mulți băieți cu aceeași femeie și așa se rezolvă problema împărțirii. Pentru că da, femeia pe care am pozat-o era căsătorită cu doi bărbați care erau frați și avea patru copii. Am întrebat-o cum e viața cu doi bărbați și mi-a spus că e OK, pentru că unul lucrează în armată și e plecat tot timpul, iar celălalt lucrează pământul și era și el plecat tot timpul. Deci era mulțumită femeia.
Te-ai apucat de lucru la volumul II imediat după ce ai terminat volumul I?
Imediat. Una dintre primele fotografii facute pentru vol. II este Marzieh, fata din Iran care are chipul pe jumătate ars. Este o fotografie făcută în 2017, după ce dădusem la tipar manuscrisul pentru vol. I.
De ce te-ai hotărât să faci acest mix între pura inspirație de la fața locului pentru fotografii și pregătirile în prealabil?
Îmi plac ambele. Spre exemplu, în cazul lui Marzieh, am găsit povestea online și am căutat-o la nesfârșit în Iran până am dat de ea și am reușit s-o fotografiez. Chiar dacă aflu de poveștile astea, nici ele nu sunt tot timpul la îndemână. Trebuie să mă duc spre comunitățile respective. Uneori, aflu despre o comunitate precum arienii din India despre care povesteam mai devreme și e musai să ajung acolo, dar nu este atât de ușor, că nu sunt mijloace de transport în comun și tot așa…
Prin ce țări noi ai ajuns de această dată și prin ce situații-limită ai trecut, dacă a fost cazul…?
Situații-limită nu am avut sau cel puțin nu le-am remarcat eu, pentru că singura mea problemă este, culmea, să zbor cu avionul, în rest nu mă deranjează nimic din ce înseamnă a călători. Nu mă deranjează să dorm cu gândăcei, să mănânc tot felul de chestii pe care nimeni nu le-ar atinge, dar eu chiar sunt curioasă, n-am avut probleme. Și oamenii, în general, au fost OK. Am și experiență destul de mare. Pentru volumul II am Somalia, am Irak, am Siria, țări care sună foarte interesant, dar unde n-am avut probleme. Acum, în Afganistan, unde am fost a doua oară pentru volumul doi, a trebuit la un moment dat să port o burka, pentru că am fost acolo chiar înainte să vină talibanii. Și, ca să ajung dintr-un oraș în altul, eram îmbrăcată în burka- e un cearceaf albastru și ai la ochi o plasă. Și să vezi lumea prin această plasă precum o femeie din Afganistan e o senzație… neplăcută, pentru mine, femeie liberă, din Europa.
Cum au perceput de această dată femeile aparatul tău de fotografiat?
A fost mult mai ușor pentru că toată lumea are un device și toată lumea are acces la social media, toată lumea știe ce înseamnă să-ți se facă o fotografie. Imediat schimbam cu ele fotografia, o încărcam repede pe telefon și le-o trimiteam. Lucrurile sunt mai flexibile. Când am plecat prima dată la drum, erau mai multe constrângeri, oamenii erau mai temători, acum lucrurile sunt mai OK din punctul asta de vedere. Bineînțeles, sunt zone în care nu poți să faci chestii de-astea, nu poți să te duci să fotografiezi pe ascuns o femeie. Trebuie să te mulezi cumva pe situație și pe țara în care mergi.
Cum percepi tu acum frumusețea, la opt ani de la primul volum?
La fel ca pe la mijlocul proiectului vol. I, când mi-am dat seama că frumusețea poate să fie vindecătoare. Noi trecem prin tot felul de probleme din cauza conceptului de frumusețe. Chiar dacă nu vrem să recunoaștem, ne preocupă mult prea mult acest concept. Eu am avut și bulimie și anorexie și întotdeauna m-au preocupat subiectele precum ”Ce înseamnă să fii frumoasă”?. Trebuie să fie un medicament frumusețea, în sensul că nu trebuie să aspiri să fii acolo, tu ești deja acolo, doar acceptă-te cum ești pentru că nu poți să te lupți la nesfârșit cu niște concepte, idealuri pe care nu le poți atinge și să-ți faci mai mult rău. Dacă tu ai reușit să te vezi frumoasă pe interior și să înfrumusețezi lumea din jurul tău prin calitățile tale, lucrurile s-ar rezolva. Asta îi explic și fiicei mele, pentru că și ea este în creștere și o interesează mult subiectul. Încerc să-i spun că există două tipuri de oameni pe lumea asta, din păcate: buni și răi. Tu, dacă reușești să fii un om bun și faci viața din jurul tău mai bună, deja ești un om frumos. Fiecare percepe altfel frumusețea, dar eu, prin proiectul acesta, încerc să democratizez ideea de frumusețe.
Spuneai că ai făcut o selecție a foto… Câte fotografii ai făcut, după ce criterii le-ai ales?
N-am un număr, nu știu câte am făcut în total, am multe fotografii acasă. Am ales ce era mai interesant, poveștile cele mai bune, am ales în funcție de context; și în primul volum o să găsești spread-uri în care sunt alăturate 2, 3, 4 fotografii – momente, Piața din Obor lângă Piața din Hanoi- chestii de-astea prin care vezi cât de apropiați suntem, sunt mai multe lucruri care ne apropie decât cele care ne diferențiază și asta îmi place foarte mult să adaug în cărțile mele. Povești care se aseamănă sau contraste izbitoare.
Ce așteptări ai de la Atlasul Frumuseții, volumul II?
Nu știu, sper să le placă oamenilor, să cumpere și să dea mai departe cuvintele și imaginile pe care le-am decoperit.
Trăim într-o perioadă foarte ciudată, în care oamenii au început să fie din ce în ce mai închiși, toleranța cred că trebuie să fie mult mai importantă în viețile noastre. Vrem, nu vrem vom fi înconjurați de culturi diferite, ceea ce este foarte frumos dacă reușim să punem lucrurile în perspectiva corectă.
Daca e să aducem în discuție inteligența artificială, tu cum vezi lucrurile? Un om care lucrează cu oamenii și cu emoțiile lor?
Un lucru stiu sigur- că n-o să reușească AI-ul să ia locul omului, în sensul de viața complexă pe care o trăim. Niciodată n-o să reușească AI să reproducă un rid de pe fața unei femei pe care o fotografiez eu pe stradă și nici expresia din ochii ei. Deocamdată, recunoști imaginile generate de un calculator și chiar și când o să fie performante, n-o să reușească să copieze și să înlocuiască partea umană. Chiar anul trecut eram în Atena și am găsit o tipă pe care voiam s-o fotografiez și, la final, i-am spus că-i trimit pozele. Și ea zice: Da, pe mail. Iar eu răspund că i le trimit pe telefon, dar mi-a spus că nu mai are smartphone, avea telefon cu butoane și era tânără, avea 20 plus ani. Mi-a spus că ea și prietenii ei nu mai folosesc astfel de telefoane și ar putea exista la un moment dat o furie împotriva ecranelor care ne înconjoară.
Trăgând linie, cum te-a transformat pe tine realizarea celui de-al doilea volum din Atlasul Frumuseții? Cum te-a ”afectat” acest parcurs?
Eu cred, și cu fiecare carte spun lucrul ăsta, că sunt mai încrezătoare în forțele proprii, încerc să iau și eu exemplu de la femeile pe care le întâlnesc- să lupt cu demonii mei, pentru ca și eu am o grămadă. Mă inspir din oamenii pe care îi întâlnesc și încerc să dau mai departe aceste momente inspiraționale. Și, iarăși, să nu renunț, ca și asta e o idee importantă. Mai ales că eu am 40 de ani (neîmpliniți) și cumva vrei să fii un pic mai retras, te gândesti că sunt atâția oameni tineri care au idei noi, interesante și aici îmi place ce vâd în proiectul meu- văd femeile acestea pe care le fotografiez la 70+, la 80+ , care sunt superinteresante, actuale, vibrează, trăiesc și așa aș vrea și eu să fiu. Nu știu dacă apuc 80 de ani, dar daca apuc, vreau să fiu ca doamna care își plimba pisica în Veneția. E mortală femeia! Avea 86 de ani, se plimba, am stat pe lângă ea până să apuc s-o fotografiez, pentru că nu puteam efectiv s-o opresc, vorbea la telefon cu o prietenă, o ora cred că a vorbit, timp în care a mers singură la o cafenea unde a băut un Aperol Spritz, după aceea și-a luat și un espresso, după aceea și-a lăsat pisica să se plimbe prin cafenea, toată lumea a mângâiat-o… A fost savuros! Bineinteles că așa aș vrea să fiu și eu și așa aș vrea să fie și femeile din jurul meu. Tot în volumul doi o să vedeți patru doamne din Norvegia de 80 și ceva de ani. În fiecare an se întâlneau, erau foste colege de școală. Momente din acestea pe care am avut ocazia să le surprind și care sunt un exemplu bun.
Volumul III a căpătat deja contur în mintea ta?
Aș vrea să cred asta, dar mai este foarte mult până acolo. Și cred că o să dureze încă cel puțin șapte ani să-l fac. Dar o să existe și un volumul III, bineînțeles, dacă mai avem pașaport…
Atlasul Frumuseții este și în străinătate? Ai expoziții, prezentări?
Da, o să am și expoziții, se lansează acum la sfârșit de martie în Danemarca, expoziția mea a călătorit foarte mult în Spania, tot anul trecut, iar volumul II Atlasul Frumuseții este publicat și la Particular Books, o editură prestigioasă din Anglia, este publicată și în SUA, spre sfârșitul anului va fi publicată și în Germania. Va fi publicată la editurile pe care le-am avut și pentru prima carte.
Mihaela, cum te-ai finanțat în acest demers?
N-am avut norocul sponsorilor, a fost foarte greu, partea de finanțare este cea mai grea, mai ales că acum s-au scumpit foarte mult și biletele de avion, după pandemie au explodat prețurile. Am mai făcut diferite colaborări cu branduri din străinătate, care au fost destul de bine plătite, susțin speech-uri, am mai făcut campanii de strângere de fonduri pe rețelele sociale când am rămas complet fără bani și… atât.
Deci fonduri proprii…
Fonduri proprii, muncite cu greu! Și bani veniți din urma cărții. Încerc să găsesc posibilități să-mi mai iau partea asta de greutate din spate.
Foto: Mihaela Noroc
