Ce-am învățat din comediile romantice din anii ’90…
… și cum asta (nu prea) mă ajută azi. Ține-te tare, te duc pe aleea amintirilor. Înainte să fie la modă binge-ul de „Nobody Wants This” pe Netflix, mergeam la film. Tot vineri seara, sâmbătă după shopping sau duminică după-amiază, când se instala starea de cum-să-dăm-checkout.
Text de Roxana Grămadă.
Ah, ce vremuri! Nici măcar cinema-uri de mall nu erau. Pentru că în București, primul mall s-a deschis abia în ’99. Alegerile erau mai simple. Un cinema. Un film. De pe bulevardul Magheru, prin portalul cinema Patria, intrai direct în Manhattan, unde Meg Ryan și Tom Hanks trăiau într-o lume cochetă, glam understated, cum nu mai văzusem până atunci decât, poate, prin Neckermann, când ne jucam de-a alege chestia ta preferată de pe pagină. În anii ’90, educația se făcea la ProTV și la cinema. Nu-i de mirare că am absorbit tot ca un burete deșertificat. Cât de utile sunt azi basmele romantice din anii ’90? Hmmm… Să vedem.
#1 Apartamentul tău e un personaj de film.
Țin minte exact primele minute din You’ve Got Mail! Dumnezeule, ce frumuseți. Nu cred că mă uitam prea mult la Meg Ryan defilând în pijama ghiduș, până pleacă partenerul ei, ca să-și verifice e-mail-ul pe ascuns. Ochii mei erau lipiți de canapea, birou, perne și podele, plus tot ce mai umplea cadrul într-un aranjament cum nu mai văzusem până atunci. A fost prima mea lecție în design interior, sursa mea de inspirație când mi-am decorat apartamentul. Cum s-ar putea întâmpla ceva neplăcut printre toate țesăturile alea asortate perfect, dungi franțuzești cu floral discret, peste un strat de lemn cald, de culoarea mierii?
#2 Petrecerea cu ceai e sfântă.
„Nu există nimic pe lumea asta care să nu se rezolve cu un ceai și un biscuite” – spune undeva, pe internet, Caitlin Moran, jurnalistă și scriitoare de comedii romantice ea însăși. Oricât ai fi de tristă, spune orice comedie romantică din anii ’90, te îmbraci drăguț cu rochia ta sarafan, cumperi sau faci brioșe și te duci în vizită la prietena ta. Sau ieșiți la o cafenea chic, de unde îți vine să comanzi toate prăjiturile. Și pe masă sunt întotdeauna trandafiri oranj sau pastel. Și desenul de pe ceainic se asortează cu fața de masă. Și întâi vorbiți despre ce frumos cad razele de soare pe masă în panglici aurii dar apoi spui exact ce te doare și nu știu cum, e un miracol, dar se rezolvă. Cu cuvintele în trend astăzi ai spune că te lupți cu un episod de depresie și faci self-care.
#3 Tom Hanks e întotdeauna disponibil.
Aici se complică un pic situația. Dacă îți imaginezi că te uiți la vreun manual de operat relații romantice. Pentru că în film, partenerul viselor tale este întotdeauna gata să înceapă o relație cu tine. Ori are o revelație, de obicei în prima parte a filmului – că relația în care este, cu o femeie vie sau moartă, trebuie închisă pronto. Nu are nimeni nevoie de terapie. Și când vreunul dintre personaje e confuz despre propriile priorități romantice, totul e învăluit într-un cocon roz, amuzanto-irezistibil, cum numai Billy Crystal știe să croșeteze. Când te-a sunat ultima oară vreun prinț șarmant să-ți cânte sprințar despre cum ar vrea să-i dai șansa să se milogească insistent de iertare? Pentru ezitarea din actul precedent, evident. Bref, Tom Hanks e foarte hotărât și pe proiect, perfect utilat să te cucerească. Are doar nevoie de un pic de timp. Cam maxim 9 luni. Nici nu simți când trec în 90 de minute. Eu încă îl aștept, apropo. Deocamdată nu m-a căutat nimeni la adresă. Deși în film, știe întotdeauna unde stau. În locul lui Tom Hanks, îți propun să citești cele două cărți ale lui, amândouă delicioase: Uncommon Type și The Making of Another Major Motion Picture Masterpiece.
#4 Dubiile despre carieră se rezolvă când scrii noaptea la laptop.
Mai ales dacă ai lângă tine o cacao cu lapte. Și tot trimiți întrebări cosmice în eter și, deodată, scrii ca Jerry Maguire, ditamai declarația de misiune personală. Cine-a zis că filmele nu sunt cronicarii contemporani? Observăm cu detașare nașterea fenomenului de journaling, acum nelipsit din toate listele scurte și lungi de cum să ieși din groapa de potențial. Ceva adevăr în tot scrisul ăsta trebuie să fie. Mai multe spune chiar Julia Cameron în The Artist’s Way, dar asta e ceva ce afli mai degrabă din podcasturile cu producători de film decât chiar din filme. Când am aflat eu de ea, introducerea m-a dat gata de la salut, ca Tom Cruise pe Renée Zellweger în filmul de mai sus: „Dau cartea asta cadou la sute de creativi. Cine o deschide publică întotdeauna cărți și face filme”.
#5 Spune-mi ce cafea bei ca să-ți spun cine ești. Sau nu.
În epoca brandului personal și a unshaming-ului, multe replici devenite clasice ar trebui, probabil, rescrise sau – șoc și groază – cenzurate. Pentru noile generații. Pentru că eu personal nu știu niciun fan devotat Seinfeld sau Friends care să vrea să schimbe vreo virgulă de-a lui Jerry sau vreun fir de păr din capul lui Rachel. La masa montajului incluziunii ar cădea, probabil, și celebra scenă de la Starbucks din You’ve Got Mail.
Tall, decaf cappuccino este, spune personajul lui Tom Hanks, „mantra care-ți validează sinele, mai ales dacă habar n-ai cine ești și nu te-ajută fizicul”. Au! E aici o mică răutate în subtext. Care are, totuși, o rațiune de a fi. Oare cât succes ai avea în apărarea ei cu un millennial dacă i-ai spune că abia în anii ’90 cafeaua a fost promovată din tranșeele impersonale ale banalității la rangul de medalie de sofisticare și apartenență tribală? Și că până să defileze Sandra Bullock în The Proposal în uniforma de amazoană urbană cu machiaj impecabil, deux-pièces cu talie de viespe, Louboutins și cafea de la Starbucks, a existat, măcar pasager, o minimă rezistență? Aud greieri?
#6 Sprâncenele contează. Mult.
Da, filmele astea sunt o spumă somon de gingășie, romantism și umor, dar totuși s-a uitat cineva la sprâncenele lui Meg Ryan? Adică înțeleg că erau anii ’90 și purtam „ochelari” de prea mult fard luminos sub ochi și rujuri maronii ca Winona Ryder și Cindy Crawford. Și că erau la modă, ca în anii ’20, sprâncenele ireal de subțiri care i se potriveau de minune lui Kate Moss. Exact așa cum azi avem uniforma cu sprâncene bloc geometric și buzele pompate. Dar nu pot să nu mă întreb cum de batalioanele de stiliști și make-up artiști vizionari care făceau capodopere de arhitectură cu tunsori pe păr scurt nu au observat că Meg, deși proaspătă și ingenuă ca o margaretă, avea nevoie de un makeover la treimea superioară a feței. Anii ’90, se dovedește, au fost fantastici și magnifici, dar, îmi vine mie să zic „nu” la machiaj. Pentru analiză culturală aprofundată pe interval dat, răsfoiește The Nineties: A Book de Chuck Klosterman.
#7 Octombrie bate tot.
Din filmele astea, cel puțin, așa reiese. New York-ul arată superb în tonuri de toamnă. Piețele sunt presărate cu dovleci portocalii jucăuși. Nu este nici prea frig, nici prea cald și strada e un defileu de modă casual. Aici aș dori un time-out de mini-revoltă geografică. De ce s-ar întâmpla totul numai la New York? Și Bucureștiul poate. În felul lui, cu șarmul lui. Și dacă orașul ăsta poate ceva, cu siguranță poate toamna. Lasă-mă să-ți amintesc: cascade de tufănele amărui, carouri de pere aurii și struguri negri, șiruri de copaci roșiatici și buchete de creioane ascuțite cu miros de școală. Mai lipsește doar regizorul care să-i facă o odă iconică și să ne reîndrăgostim.
#8 Pentru cybersex, sună ocupat.
N-aș fi zis vreodată că o să mă uit la filmele care mi-au însoțit tinerețea (Doamne, cum sună?!?!) și o să le consider vestigii antropologice. Dar întreabă pe oricine născut de partea asta a mileniului ce înseamnă replica lui Birdie, contabilă haioasă 70+ din You’ve Got Mail, și pregătește-te pentru priviri confuze – „Am vrut să fac cybersex, dar suna într-una ocupat”. Dacă ești unul dintre ei, în primul rând, mulțumesc că mă citești. În al doilea rând, n-o mai întreba pe Siri, îți spun eu. Era o vreme când, ca să intri pe internet, te conectai printr-o linie fixă de telefon și sunai, ca în Matrix, la un număr care să te transporte în alt univers. Întâi auzeai un cântec de robot în acțiune. Și apoi se întâmpla minunea. Uneori reușeai și uneori nu. Pentru că era ocupat. Echivalentul de azi al liniei de așteptare la customer care. Sau al zilelor nefaste în care cade WhatsApp-ul.
#9 Când ți-e greu, aprinde mai multe luminițe.
Să zicem că ai un magazin micuț și peste drum de tine se deschide prin septembrie un supermarket care te închide cam până de Crăciun. Și tu faci PR de gherilă și storytelling dar vânzările vorbesc mai tare. Prin fața splendorii tale de vitrină decorată cu luminițe ca-n țara lui Moș Crăciun, trec șiruri de cumpărători cu sacoșe de la concurență. Și nu poți să nu te întrebi: cum e posibil ca o afacere pornită și întreținută cu suflet să nu reușească până la urmă? Nu era vorba că dacă îți urmezi inima, ești împlinit și se întâmplă miracole etc.? Da, era. Plus minus „n” întorsături de situație. Dar vorba altui film de gen, totul se termină cu bine până la urmă. Dacă nu e bine, nu s-a terminat. E însă ceva despre momentul cel mai dramatic din You’ve Got Mail! care mi-a rupt inima și m-a ținut de mână în multe crize. Poate pentru că îmi dădea senzația că și eu, ca Meg Ryan, eram într-o poveste care era, doar temporar, într-un punct dificil. Că există viață și după ce închizi magazinul. Că e un act de curaj să îl închizi și să îți imaginezi că poți trăi și altceva. Și, mai ales, pentru că filmul îmi spunea asta cu atâta tandrețe, încât mă opream din orice spirale interioare și ascultam ca în copilărie, când ne citea mama povești.
#10 Poți fi expertă în toate departamentele vieții frumoase
Cât de expertă vrei tu să fii. Pe Instagram sau în viața reală. Multe din comediile din anii ’90 și de după care ți-au încântat, sunt sigură, sufletul sunt scrise și regizate de Nora Ephron. Începând cu When Harry Met Sally și terminând cu Julie and Julia, cu Meryl Streep. Cea care a și spus despre Nora că a fost expertă în toate departamentele vieții frumoase.
Când m-am mutat în primul meu apartament, am înrămat la vedere poza ei printată de pe internet, ca să-i spun salut când mă duc, ca în montajele eroinelor ei, să mă spăl pe dinți dimineața. I-am cumpărat toate cărțile, începând cu I Feel Bad About My Neck și terminând cu jurnalismul feminist. Nora, spune Meryl Streep, avea întotdeauna recomandări perfecte de dermatologi, tarte cu fructe, stiliști și orice altceva ți-ar mai trece prin cap. Și ca în You’ve Got Mail, cred că vedea fluturi în metrou, care se dădeau jos la Bloomingdales, fruntea chic-ului newyorkez, să-și cumpere o pălărie care, desigur, se va dovedi o greșeală, cum sunt majoritatea pălăriilor. Data viitoare când iei metroul spre Victoriei, uită-te după fluturi.
Foto: Hepta.
… și cum asta (nu prea) mă ajută azi. Ține-te tare, te duc pe aleea amintirilor. Înainte să fie la modă binge-ul de „Nobody Wants This” pe Netflix, mergeam la film. Tot vineri seara, sâmbătă după shopping sau duminică după-amiază, când se instala starea de cum-să-dăm-checkout.
Text de Roxana Grămadă.
Ah, ce vremuri! Nici măcar cinema-uri de mall nu erau. Pentru că în București, primul mall s-a deschis abia în ’99. Alegerile erau mai simple. Un cinema. Un film. De pe bulevardul Magheru, prin portalul cinema Patria, intrai direct în Manhattan, unde Meg Ryan și Tom Hanks trăiau într-o lume cochetă, glam understated, cum nu mai văzusem până atunci decât, poate, prin Neckermann, când ne jucam de-a alege chestia ta preferată de pe pagină. În anii ’90, educația se făcea la ProTV și la cinema. Nu-i de mirare că am absorbit tot ca un burete deșertificat. Cât de utile sunt azi basmele romantice din anii ’90? Hmmm… Să vedem.
#1 Apartamentul tău e un personaj de film.
Țin minte exact primele minute din You’ve Got Mail! Dumnezeule, ce frumuseți. Nu cred că mă uitam prea mult la Meg Ryan defilând în pijama ghiduș, până pleacă partenerul ei, ca să-și verifice e-mail-ul pe ascuns. Ochii mei erau lipiți de canapea, birou, perne și podele, plus tot ce mai umplea cadrul într-un aranjament cum nu mai văzusem până atunci. A fost prima mea lecție în design interior, sursa mea de inspirație când mi-am decorat apartamentul. Cum s-ar putea întâmpla ceva neplăcut printre toate țesăturile alea asortate perfect, dungi franțuzești cu floral discret, peste un strat de lemn cald, de culoarea mierii?
#2 Petrecerea cu ceai e sfântă.
„Nu există nimic pe lumea asta care să nu se rezolve cu un ceai și un biscuite” – spune undeva, pe internet, Caitlin Moran, jurnalistă și scriitoare de comedii romantice ea însăși. Oricât ai fi de tristă, spune orice comedie romantică din anii ’90, te îmbraci drăguț cu rochia ta sarafan, cumperi sau faci brioșe și te duci în vizită la prietena ta. Sau ieșiți la o cafenea chic, de unde îți vine să comanzi toate prăjiturile. Și pe masă sunt întotdeauna trandafiri oranj sau pastel. Și desenul de pe ceainic se asortează cu fața de masă. Și întâi vorbiți despre ce frumos cad razele de soare pe masă în panglici aurii dar apoi spui exact ce te doare și nu știu cum, e un miracol, dar se rezolvă. Cu cuvintele în trend astăzi ai spune că te lupți cu un episod de depresie și faci self-care.
#3 Tom Hanks e întotdeauna disponibil.
Aici se complică un pic situația. Dacă îți imaginezi că te uiți la vreun manual de operat relații romantice. Pentru că în film, partenerul viselor tale este întotdeauna gata să înceapă o relație cu tine. Ori are o revelație, de obicei în prima parte a filmului – că relația în care este, cu o femeie vie sau moartă, trebuie închisă pronto. Nu are nimeni nevoie de terapie. Și când vreunul dintre personaje e confuz despre propriile priorități romantice, totul e învăluit într-un cocon roz, amuzanto-irezistibil, cum numai Billy Crystal știe să croșeteze. Când te-a sunat ultima oară vreun prinț șarmant să-ți cânte sprințar despre cum ar vrea să-i dai șansa să se milogească insistent de iertare? Pentru ezitarea din actul precedent, evident. Bref, Tom Hanks e foarte hotărât și pe proiect, perfect utilat să te cucerească. Are doar nevoie de un pic de timp. Cam maxim 9 luni. Nici nu simți când trec în 90 de minute. Eu încă îl aștept, apropo. Deocamdată nu m-a căutat nimeni la adresă. Deși în film, știe întotdeauna unde stau. În locul lui Tom Hanks, îți propun să citești cele două cărți ale lui, amândouă delicioase: Uncommon Type și The Making of Another Major Motion Picture Masterpiece.
#4 Dubiile despre carieră se rezolvă când scrii noaptea la laptop.
Mai ales dacă ai lângă tine o cacao cu lapte. Și tot trimiți întrebări cosmice în eter și, deodată, scrii ca Jerry Maguire, ditamai declarația de misiune personală. Cine-a zis că filmele nu sunt cronicarii contemporani? Observăm cu detașare nașterea fenomenului de journaling, acum nelipsit din toate listele scurte și lungi de cum să ieși din groapa de potențial. Ceva adevăr în tot scrisul ăsta trebuie să fie. Mai multe spune chiar Julia Cameron în The Artist’s Way, dar asta e ceva ce afli mai degrabă din podcasturile cu producători de film decât chiar din filme. Când am aflat eu de ea, introducerea m-a dat gata de la salut, ca Tom Cruise pe Renée Zellweger în filmul de mai sus: „Dau cartea asta cadou la sute de creativi. Cine o deschide publică întotdeauna cărți și face filme”.
#5 Spune-mi ce cafea bei ca să-ți spun cine ești. Sau nu.
În epoca brandului personal și a unshaming-ului, multe replici devenite clasice ar trebui, probabil, rescrise sau – șoc și groază – cenzurate. Pentru noile generații. Pentru că eu personal nu știu niciun fan devotat Seinfeld sau Friends care să vrea să schimbe vreo virgulă de-a lui Jerry sau vreun fir de păr din capul lui Rachel. La masa montajului incluziunii ar cădea, probabil, și celebra scenă de la Starbucks din You’ve Got Mail.
Tall, decaf cappuccino este, spune personajul lui Tom Hanks, „mantra care-ți validează sinele, mai ales dacă habar n-ai cine ești și nu te-ajută fizicul”. Au! E aici o mică răutate în subtext. Care are, totuși, o rațiune de a fi. Oare cât succes ai avea în apărarea ei cu un millennial dacă i-ai spune că abia în anii ’90 cafeaua a fost promovată din tranșeele impersonale ale banalității la rangul de medalie de sofisticare și apartenență tribală? Și că până să defileze Sandra Bullock în The Proposal în uniforma de amazoană urbană cu machiaj impecabil, deux-pièces cu talie de viespe, Louboutins și cafea de la Starbucks, a existat, măcar pasager, o minimă rezistență? Aud greieri?
#6 Sprâncenele contează. Mult.
Da, filmele astea sunt o spumă somon de gingășie, romantism și umor, dar totuși s-a uitat cineva la sprâncenele lui Meg Ryan? Adică înțeleg că erau anii ’90 și purtam „ochelari” de prea mult fard luminos sub ochi și rujuri maronii ca Winona Ryder și Cindy Crawford. Și că erau la modă, ca în anii ’20, sprâncenele ireal de subțiri care i se potriveau de minune lui Kate Moss. Exact așa cum azi avem uniforma cu sprâncene bloc geometric și buzele pompate. Dar nu pot să nu mă întreb cum de batalioanele de stiliști și make-up artiști vizionari care făceau capodopere de arhitectură cu tunsori pe păr scurt nu au observat că Meg, deși proaspătă și ingenuă ca o margaretă, avea nevoie de un makeover la treimea superioară a feței. Anii ’90, se dovedește, au fost fantastici și magnifici, dar, îmi vine mie să zic „nu” la machiaj. Pentru analiză culturală aprofundată pe interval dat, răsfoiește The Nineties: A Book de Chuck Klosterman.
#7 Octombrie bate tot.
Din filmele astea, cel puțin, așa reiese. New York-ul arată superb în tonuri de toamnă. Piețele sunt presărate cu dovleci portocalii jucăuși. Nu este nici prea frig, nici prea cald și strada e un defileu de modă casual. Aici aș dori un time-out de mini-revoltă geografică. De ce s-ar întâmpla totul numai la New York? Și Bucureștiul poate. În felul lui, cu șarmul lui. Și dacă orașul ăsta poate ceva, cu siguranță poate toamna. Lasă-mă să-ți amintesc: cascade de tufănele amărui, carouri de pere aurii și struguri negri, șiruri de copaci roșiatici și buchete de creioane ascuțite cu miros de școală. Mai lipsește doar regizorul care să-i facă o odă iconică și să ne reîndrăgostim.
#8 Pentru cybersex, sună ocupat.
N-aș fi zis vreodată că o să mă uit la filmele care mi-au însoțit tinerețea (Doamne, cum sună?!?!) și o să le consider vestigii antropologice. Dar întreabă pe oricine născut de partea asta a mileniului ce înseamnă replica lui Birdie, contabilă haioasă 70+ din You’ve Got Mail, și pregătește-te pentru priviri confuze – „Am vrut să fac cybersex, dar suna într-una ocupat”. Dacă ești unul dintre ei, în primul rând, mulțumesc că mă citești. În al doilea rând, n-o mai întreba pe Siri, îți spun eu. Era o vreme când, ca să intri pe internet, te conectai printr-o linie fixă de telefon și sunai, ca în Matrix, la un număr care să te transporte în alt univers. Întâi auzeai un cântec de robot în acțiune. Și apoi se întâmpla minunea. Uneori reușeai și uneori nu. Pentru că era ocupat. Echivalentul de azi al liniei de așteptare la customer care. Sau al zilelor nefaste în care cade WhatsApp-ul.
#9 Când ți-e greu, aprinde mai multe luminițe.
Să zicem că ai un magazin micuț și peste drum de tine se deschide prin septembrie un supermarket care te închide cam până de Crăciun. Și tu faci PR de gherilă și storytelling dar vânzările vorbesc mai tare. Prin fața splendorii tale de vitrină decorată cu luminițe ca-n țara lui Moș Crăciun, trec șiruri de cumpărători cu sacoșe de la concurență. Și nu poți să nu te întrebi: cum e posibil ca o afacere pornită și întreținută cu suflet să nu reușească până la urmă? Nu era vorba că dacă îți urmezi inima, ești împlinit și se întâmplă miracole etc.? Da, era. Plus minus „n” întorsături de situație. Dar vorba altui film de gen, totul se termină cu bine până la urmă. Dacă nu e bine, nu s-a terminat. E însă ceva despre momentul cel mai dramatic din You’ve Got Mail! care mi-a rupt inima și m-a ținut de mână în multe crize. Poate pentru că îmi dădea senzația că și eu, ca Meg Ryan, eram într-o poveste care era, doar temporar, într-un punct dificil. Că există viață și după ce închizi magazinul. Că e un act de curaj să îl închizi și să îți imaginezi că poți trăi și altceva. Și, mai ales, pentru că filmul îmi spunea asta cu atâta tandrețe, încât mă opream din orice spirale interioare și ascultam ca în copilărie, când ne citea mama povești.
#10 Poți fi expertă în toate departamentele vieții frumoase
Cât de expertă vrei tu să fii. Pe Instagram sau în viața reală. Multe din comediile din anii ’90 și de după care ți-au încântat, sunt sigură, sufletul sunt scrise și regizate de Nora Ephron. Începând cu When Harry Met Sally și terminând cu Julie and Julia, cu Meryl Streep. Cea care a și spus despre Nora că a fost expertă în toate departamentele vieții frumoase.
Când m-am mutat în primul meu apartament, am înrămat la vedere poza ei printată de pe internet, ca să-i spun salut când mă duc, ca în montajele eroinelor ei, să mă spăl pe dinți dimineața. I-am cumpărat toate cărțile, începând cu I Feel Bad About My Neck și terminând cu jurnalismul feminist. Nora, spune Meryl Streep, avea întotdeauna recomandări perfecte de dermatologi, tarte cu fructe, stiliști și orice altceva ți-ar mai trece prin cap. Și ca în You’ve Got Mail, cred că vedea fluturi în metrou, care se dădeau jos la Bloomingdales, fruntea chic-ului newyorkez, să-și cumpere o pălărie care, desigur, se va dovedi o greșeală, cum sunt majoritatea pălăriilor. Data viitoare când iei metroul spre Victoriei, uită-te după fluturi.
Foto: Hepta.
