3 cărți despre prietenie care au făcut înconjurul lumii

Prietenia este una dintre cele mai frumoase legături ce se poate naște între oameni. I s-au dedicat cărți, s-au scris poezii în numele ei, cu toate astea, fiecare relație de prietenie are povestea ei și câte prietenii, atâtea definiții.

„Prietenia e un lucru ciudat, după părerea mea. Sunt deja cinci ani de când traduc din engleză articole academice din domeniul științelor umane, și încă nu am dat peste nici un articol care să analizeze această chestiune în profunzime. Desigur, în ziua de astăzi totul trebuie să fie analizat statistic și empiric, însă e dificil să calculezi și să cuantifici distanța și apropierea, fidelitatea și trădarea, iubirea și dorul. Și poate că nici măcar nu e necesar,” spune Yuval, unul din cei patru prieteni, protagoniști ai cărții „Simetria dorințelor” ce poartă semnătura scriitorului israelian Eshkol Nevo.

„- Dar asta e chiar definiția prieteniei, nu-i așa? O oază care ne permite să uităm deșertul din jur…sau…o plută care își ține scândurile laolaltă. Ori…o țară mititică, înconjurată de dușmani. Nu crezi?”, încearcă același Yuval să prindă în cuvinte esența relației care îi leagă pe ceilalți trei prieteni ai săi. Iar noi, cititorii, ne vom trezi de multe ori încercând să dăm propria definiție relației dintre ei, cu sentimentul că putem fi oricând în locul lor. Chiar dacă nu am trecut prin aceleași experiențe, prietenia are un limbaj universal, pe care-l recunoaștem și-n care ne regăsim. „Simetria dorințelor” este o carte despre prietenie și valorile ei, despre descoperiri și trăriri care se transferă ușor-ușor asupra cititorului, care se simte dintr-o dată angajat într-o poveste care, chiar dacă nu-i aparține, și-o însușește pagină cu pagină. După ce  fiecare dintre cei patru scrie pe câte un bilet dorințele pentru următorii patru ani timpul joacă în defavoarea lor și fiecare clipă care trece nu face decât să-i îndepărteze de ceea ce și-au propus. Eshkol Nevo își urcă cititorii într-un carusel de emoții, sentimente, trădări și iubiri și cu cât sunt personajele mai imperfecte, cu atât se instalează mai pregnant senzația de umanitate și naturalețe.

Personajele principale ale cărții se numesc: Ofir, Amichai, Churcill, Yuval, dar la fel de bine ar putea purta numele oricăruia dintre noi.

Tot despre povestea a patru prieteni a scris și Hanya Yanagihara în „O viață măruntă”, o carte care, odată citită va fi greu – dacă nu imposibil – de uitat.  Romanul urmează vieţile a patru prieteni, de la adolescență până spre finalul vieţii lor și felul în care Malcolm, Willem, JB şi Jude reușesc să devină fiecare architect de renume, actor apreciat, pictor de succes și cel din urmă, un avocat de temut.

Este o poveste despre camaraderie („Prietenia, camaraderia: prea des sfida logica, prea des îi ocolea pe cei merituoşi, prea des se oprea asupra celor ciudaţi, celor răi, celor vătămaţi.”), dar și despre suferință. O suferință care devine și a ta, căci nu poți rămâne impasibil pe măsură ce afli puțin câte puțin din trecutul lui Jude și nici atunci când vezi că-și face rău. Hanya Yanaghihara are o răbdare incredibilă în a construi fără să se grăbească, în a strecura informații peste care risți să treci cu vederea sau să nu le dai importanța cuvenită, în timp ce tu, cititorul simți că e mereu ceva înainte la care trebuie să ajungi. Scriitura ei e un du-te-vino continuu și chiar dacă uneori simți nevoia să faci o pauză te trezești că nu poți lăsa cartea din mână.

„O viaţă măruntă” e despre violența care zace-n oameni, dar și despre omenia din ei. Este despre puterea de sacrificiu a unora pentru binele și fericirea celorlalți. E despre prietenie și dragoste, despre abuz și durere, despre slăbiciuni și putere. Citești cartea cu sentimentul că oricând Jude, cel care spune povestea, poate cădea în gol și cu senzația că în căderea lui îi va lua cu el nu doar pe bunii lui prieteni, ci și o parte din tine. Hanya Yanagihara are un fel de a ți se strecura sub piele și a te face să te simți parte din poveste. Iar acesta e un lucru remarcabil. La fel cum nu se poate să nu apreciezi capacitatea ei de a construi personaje masculine atât de credibile.

„Acum nu înţelegi ce vreau să spun, dar într-o zi vei înţelege: singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găseşti oameni mai buni decât tine – nu mai deştepţi, nu mai interesanţi, ci mai buni la suflet, mai generoşi şi mai iertători – şi să-i apreciezi pentru ceea ce poţi învăţa de la ei, să încerci să-i asculţi când îţi spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău – ar fi acel ceva, şi să ai încredere în ei, iar ăsta e cel mai greu lucru. Dar şi cel mai bun totodată”.Acesta este doar unul dintre multele pasaje pe care îți vine să ți le notezi și asupra căruia să revii atunci când ți se face dor de carte sau ai pur și simplu nevoie de o îndrumare.

Despre celebra Tetralogie Napoletană a Elenei Ferrante s-a scris mult și bine în întreaga lume, iar misterul construit în jurul identității autoarei/autorului n-a făcut decât să crească și mai mult fascinația pentru această serie. Aprecierile s-au datorat nu numai poveștii în sine, construite în jurul a două prietene, pe parcursul a șase decenii, cât mai ales capacității lui Ferrante de a surprinde complexitatea relațiilor de prietenie dintre femei, a întregului amalgam de sentimente contradictorii și întâmplări desfășurate pe fundalul orașului Napoli si al unei Italii care suferă transformări ce vor influența, la rândul lor, relația dintre protagonistele, Elena si Lila.

Elena Ferrante este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, cu o intuiție artistică ieşită din comun.

Text de Camelia Cavadia