Alex Calangiu, actor: ”Îmi luasem cu totul gândul de a mai face vreodată film”

Alex Calangiu interpretează rolul principal în filmul ”Libertate”, regizat de Tudor Giurgiu, și este actor la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova.

”Libertate” este inspirat din fapte reale și spune povestea celor întâmplate la Sibiu, în timpul Revoluției Române din 1989. Aici, după o luptă sângeroasă, un grup de bărbați – civili, milițieni sau securiști – au fost ținuți captivi de Armată, timp de mai multe zile, într-o piscină abandonată și acuzați că sunt teroriști. Din distribuție mai fac parte, pe lângă Alex Calangiu, Cătălin Herlo, Ionuţ Caras, Iulian Postelnicu sau Mirela Oprișor. Scenariul a fost scris de Cecilia Ștefănescu alături de Tudor Giurgiu. 

Filmul a avut premiera internațională pe 14 august la Sarajevo Film Festival, unde a fost selectat în Competiția Oficială și a câștigat premiul CICAE. În iunie, LIBERTATE a avut o proiecție la TIFF, în fața a peste 2 000 de spectatori și a câștigat Premiul Publicului pentru film românesc.

Alex Calangiu ne lasă să-l descoperim pas cu pas pe parcursul acestui interviu și nu face decât să ne trezească și mai multe curiozități legate de personalitatea lui artistică și nu numai. Până când îl vom urmări în filmul ”Libertate”, ca va avea premiera pe 6 octombrie, iată-l pe omul și actorul Alex Calangiu.

A List Magazine: ”Libertate”, filmul care ți-a adus primul rol principal din carieră, e povestea unui episod dramatic petrecut la Sibiu, în timpul revoluției din 1989. Tu îți mai amintești ceva din zilele acelea de decembrie? Te-au ajutat amintirile la construcția rolului în vreun fel?

Alex Calangiu: Aș minți să spun că m-au ajutat, pur și simplu pentru că la revoluție aveam doar șapte ani, deci tot ceea ce am văzut, simțit și trăit atunci a fost din perspectiva unui copil. Sigur, era perspectiva unui copil deloc indiferent, foarte empatic, atent la tot ce vedea și auzea în jurul lui. Îmi amintesc, de pildă, cum într-o noapte o prietenă a părinților, care locuia în Timișoara, a ajuns noaptea la noi, în Craiova, și le povestea alor mei că la Timișoara pe stradă se trage. Restul amintirilor sunt pur și simplu frânturi, fragmente care se amestecă: tata, dând jos televizorul nou, color, de pe dulap, de teamă ca un glonț să nu ricoșeze în el, mama, tânără și foarte frumoasă, cu ochii ei albaștri, cuprinsă brusc de febra revoluționară, încercând să-l convingă și pe tata să iasă în piață. Apoi, fuga noastră spre casa bunicii, fiindcă în cartierul în care locuiam începuse să se tragă, și efortul lor de a mă apăra sub ploaia de gloanțe, făcând zid uman în jurul meu. Sau oamenii morți de pe caldarâm, ca niște păpuși fără viață, care-mi lăsau senzația stranie că trăiesc ceva ireal, ca pe o scenă de teatru. E limpede că toate lucrurile trăite de mine atunci au lăsat o urmă. Dar că ele au ajutat la construirea acestui rol, n-aș îndrăzni să spun. Viorel, personajul meu, e un bărbat trecut de 35 de ani, iar drama lui, aceea de fi prins într-o încurcătură pentru care nu e vinovat, dar din care nu poate ieși decât mințind, e foarte departe de ce am trăit atunci eu sau părinții mei.

Până nu demult, teatrul a fost principala ta activitate. Ai anticipat un rol într-un film?

Nu cred că “anticipat” este cel mai potrivit cuvânt. Să fac film e ceva ce mi-am dorit din prima clipă în care am intrat la Facultatea de Teatru și Film. Norocul artistic e însă o treabă sinuoasă, uneori presupune întâlniri providențiale sau să fii pur și simplu la locul potrivit în momentul potrivit. Pe mine, o bună bucată de vreme, șansele de a face film m-au cam ocolit și, nu o dată, după castinguri de amploare, am rămas pe shortlist la regizori importanți. Când am fost chemat să dau casting pentru ”Libertate”, eram prins cu totul de viața mea în teatru. Făceam teatru, visam teatru, începusem să iubesc cu adevărat teatrul. Și-mi luasem cu totul gândul de a mai face vreodată film.

Cum a fost munca de platou, Alex? Cum e să lucrezi cu un regizor ca Tudor Giurgiu?

Mi-ar plăcea să spun că a fost pur și simplu minunat, dar simt că tot n-aș putea include în cuvântul ăsta toate nuanțele. Cu Tudor Giurgiu m-am înțeles foarte bine din prima, de când ne-am văzut la primele probe. Am simțit de atunci că, dacă va fi să lucrăm vreodată împreună, lucrurile nu vor putea fi decât frumoase. Sentimentul ăsta de bine pe care l-am avut, chiar înainte de a începe să lucrăm împreună, venea în primul rând din felul în care Tudor e ca om: foarte atent, foarte empatic, foarte sigur pe ce urmărește, pe ce-și dorește de la tine, foarte grijuliu să te simți în largul tău, știind că nu ai experiență de platou, foarte hotărât să scoată din tine ceva ce el a intuit, a prevăzut, ceva ce poate tu nici nu știai că există în tine. Tudor Giurgiu e omul care lucrează cu 200 de figuranți pe platou și știe numele fiecăruia în parte. Or, detaliul ăsta spune totul despre cât de mult respectă oamenii în tot acest proces pe care îl presupune facerea unui film.

Ce ți s-a părut cel mai provocator la rolul pe care l-ai construit?

Sunt multe provocările pe care le-am simțit la filmări și aș începe cu pandemia, fiindcă am filmat în fiecare zi cu spaima covidului plutind amenințătoare deasupra noastră. Nu, nu de boală îmi era mie teamă, ci mai degrabă să nu cadă cumva pe mine rușinea de a mă îmbolnăvi, ca să trebuiască să oprim filmările din cauza mea. Apoi, o provocare permanentă a fost chiar frica mea de eșec, teama de a nu dezamăgi niște oameni, după votul de încredere care mi s-a dat cu acest rol. Eram un underdog, probabil încă sunt unul, un actor pe care nimeni n-ar fi pariat, care toată viața lui făcuse numai teatru. Nu voiam să dau chix, voiam să răsplătesc așteptările.

Ce alte idealuri ți-ai clădit în timp, în afara carierei artistice?

Mizele mele au gravitat și gravitează cel mai mult în jurul carierei. Îmi doresc să joc, să joc mult, dar într-un fel care să mă ajute să cresc în primul rând ca om, nu doar ca actor. Îmi doresc să înțeleg mai mult din ce trăiesc, din toată chestia asta care se numește viață. Îmi doresc să ajung să mă împac mai mult cu mine, cel care sunt azi, la 40 de ani. Îmi doresc să fiu un tată bun pentru fetița mea și să am mai multă răbdare, cu mine și cu ceilalți, să nu mă mai plictisesc atât de tare de toate. N-am avut și n-am nici acum mari idealuri. În fond, nu-mi doresc decât să trăiesc o viață normală, dar rămânând mereu pe partea ei luminoasă.

 Care sunt cel mai puțin artistice lucruri din viața ta?

Aproape toate cele pe care îmi place să le fac când nu sunt pe platou și pe scenă: să alerg pe malul Jiului, să mănânc pește, să-mi cumpăr haine la reduceri, să mă uit până la epuizare la filme cu Dracula (cel din 1992 a devenit personajul meu preferat), să beau bere până încep să spun glume tâmpite cu colegii mei din teatru, să ascult punk, să dorm după-amiaza. Aș putea să o țin așa cu răspunsul la nesfârșit, dar adevărul e că cele mai neartistice lucruri din viața mea sunt acele câteva, puține, roluri din teatru, pe care le-am jucat fără niciun pic de plăcere, pentru că pur și simplu nu m-am potrivit.

Hai să aruncăm o privire și asupra începuturilor. Care au fost momentele cheie din viața ta care te-au îndreptat spre o carieră artistică?

N-au fost chiar atât de multe, dar o greutate aparte are seara în care am văzut, la Craiova, spectacolul Ubu Rex, făcut de Silviu Purcărete. Vedeam dintr-o dată altceva, o desfășurare minunată de forțe artistice, plină de subtilități, de nuanțe, care-mi demonstra pentru prima oară că teatrul poate fi și altceva, că poate fi lipsit de zgomot și țipete inutile, de melodrame și viori pe fundal. Spectacolul lui Purcărete era absolut perfect și lucrul ăsta îmi dădea, pe nesimțite, foarte multă încredere tocmai mie, care nu mă vedeam sub nicio formă îmbătrânind cu burtă și chelie, mergând la un birou opt ore pe zi. Mie, care bâjbâiam să-mi găsesc locul, care visam la o meserie altfel, mai cool, mai liberă, care să spargă orice tipar.

Care e sentimentul tău preferat pe care ai vrea să-l trăiești la nesfârșit?

Cum aș putea să răspund la întrebarea asta, fără să cad într-o capcană? Sunt actor și, ca actor, îmi place să fiu atent la toate stările mele, bune și rele, la furie și la bucurie deopotrivă, dar mai ales la stările amestecate, în care se topesc pe rând tot felul de sentimente. Din asta ne hrănim, din asta ne construim mai târziu rolurile, din asta creștem ca oameni și ca actori. Sigur că am și eu vârstele mele, în care evadez uneori cu gândurile. Una dintre ele e copilăria, sentimentul ăla că toate sunt la locul lor, așezate perfect de jur împrejurul tău, ca să te protejeze pe tine. Senzația că ești centrul unui mic univers în care ai tot felul de super puteri. Dar oricât de bine era la vârsta aia, la care puteam să visez fără limite, să fiu invincibil și nemuritor, vă spun sincer, tot nu mi-ar plăcea să o trăiesc la nesfârșit.

Un lucru cu care ai vrea să rămână oamenii după ce văd ”Libertate”?

Tragedia de la Sibiu, pe care filmul încearcă să o readucă la lumină, se naște în primul rând din neîncredere și dintr-o lipsă crasă de comunicare. E greu de spus acum cât mai puteai să ai încredere în ceilalți în momentele de criză, după ce o viață întreagă ai trăit într-un sistem totalitar, într-o dictatură în care, peste tot pe unde erai, în bloc, la serviciu, la facultate, existau câțiva informatori. Mă feresc să ofer cuiva o cheie de lectură. Sunt convins că fiecare va citi în filmul ăsta altceva. Și, chiar dacă nu e un documentar, ci în fond un film de autor, de ficțiune, sper din toată inima ca întâmplările pe care le scoate la iveală să ne facă pe toți să vrem să ne înțelegem mai bine istoria. Dacă nu din pasiune, măcar ca să n-o mai repetăm!

Foto: PR, Alice Ionescu