Alina Vîlcu&Omid Ghannadi: ”O afacere profitabilă creează locuri de muncă”

Alina Vîlcu și Omid Ghannadi formează de mai mulți ani o echipă de succes. S-au cunoscut în cadrul emisiunii ”Visuri la cheie”, de la PRO TV, unde s-a legat o frumoasă prietenie, care s-a transformat apoi într-o relație de colaborare profesională constructivă. Pe lângă cursurile de design și de arhitectură Inside, Alina și Omid au planuri și mai mari – Inside Social, o asociație menită să aducă schimbări în viețile oamenilor care sunt încercați de viață, prin a le construi case. De asemenea, Alina Vîlcu și Omid Ghannadi mai pun la cale o ”platformă interactivă unde designerii să poată fi promovați, oamenii să își găsească executanți pentru lucrările de amenajare și să existe un schimb constant de informații pe acest domeniu”.

Alina&Omid, continuăm să auzim noutăți de la voi, ce proiecte noi veți derula în compania înființată de voi, ce planuri și inițiative aduceți în prim-plan pentru voi și pentru alții?

Alina Vîlcu: Tot ce facem este pentru că ne împlinește să dăm mai departe, să aducem un impact în viețile oamenilor, să vedem cum, prin toate micile experiențe pe care le propunem, lumea devine un loc un pic mai frumos. Știu că sună egoist, dar eu personal am descoperit că asta mă face fericită. Într-o notă mai practică, ne dorim să consolidăm comunitatea Inside, care este formată în primul rând din cei care au trecut pragul cursurilor noastre și facem asta construind împreună cu ei. Am început alături de ei proiectul Inside Social, care este o asociație menită să aducă schimbări în viețile oamenilor care sunt încercați, dar nu îngenunchiați de soartă. Vrem să le facem case, pentru că știm, din experiența de oameni și architecți și mai ales din experiența “Visuri la cheie”, că o casă aduce o schimbare în destinul oamenilor, are puterea de a transforma întreaga viață. Pe lângă “Inside Social”, punem la cale o platformă interactivă unde designerii să poată fi promovați, oamenii să își găsească executanți pentru lucrările de amenajare și să existe un schimb constant de informații pe acest domeniu.

Omid Ghannadi: Suntem foarte bucuroși că Inside Academy crește organic, s-a închegat o comunitate cu valori comune, ceea ce este minunat și surprinzător pentru mine. Ne-a venit ideea “Inside Social” când am văzut că familia Inside, foști și actuali participanți la curs, este deschisă să îi ajute pe cei mai puțin norocoși dintre noi. De la prima generație Inside Academy, până astăzi, legăturile dintre cursanți s-au păstrat și ne gândim mereu cum o putem consolida și cum putem canaliza această energie către proiecte cu impact pozitiv pentru societate.

Preocuparea voastră pentru aspectul social este la fel de importantă ca și cea pentru cel comercial. Încotro vă îndreptați atenția și cum vă organizați în aceste demersuri care au legatură și cu promovarea designerilor și arhitecților ucraineni, în contextul actual?

Alina Vîlcu: În acest moment, sunt sigură și vreau să țip cât pot de tare, să mă audă o lume întreagă: partea socială nu este separată de cea comercială, o afacere poate fi super profitabilă și în același timp să aibă o componentă concretă de etică, moralitate și ajutor social. În tot ce facem integrăm asta, nu numai în asociația Inside Social. La cursurile Inside, de fiecare dată alocăm un loc la curs unei cauze sociale și ne bucură enorm asta.

În ceea ce privește Ucraina, eu de vreo doi ani tot urmăresc industria de design de acolo, de la mici producători, până la mari arhitecți. Mă fascinează spiritul creativ și saltul pe care Ucraina l-a făcut. După care a venit razboiul și m-am simțit aproape de cei care fac aceeași meserie cu mine, am vrut ca lumea să știe ce popor creativ și puternic sunt. Sunt revoltată de tot acest context, mai ales că știu despre cei care au rămas acolo și lucrează în industrii creative sau își împart ziua între job și antrenamente militare. Mai mult, am cunoscut o fată din Ucraina, arhitectă, refugiată aici împreună cu un copil mic, cu care am început să colaborez și pe care o susțin cât pot de mult, astfel încât viața în România să îi fie cât mai dulce, atât cât se poate. A venit într-o zi la birou și mi-a spus că ar vrea să facă ceva pentru micile business-uri creative de acolo, mi-a dat o listă și încerc să le promovez cât pot. Așa cum ucrainenii sunt surprinși de cât de calzi și de generoși sunt românii, și eu sunt surprinsă de neclintirea și puterea acestor femei.

Omid Ghannadi: Mă gândesc adesea ce înseamnă să lucrezi cu frumosul, architect fiind, mereu îți transpui munca într-un moment mai frumos din viitor, iar într-o zi câteva bombe șterg totul. Am fost marcat de ușurința distrugerii în antiteză cu dificultatea construirii, valabil nu numai pentru arhitectură. Îți ia atât de mult să construiești ceva, fie că este vorba despre o afacere, o casă, o familie, orice contează se face cu eforturi, și totuși e nevoie de atât de puțin ca să se distrugă totul. Îmi imaginez cât de tulburătoare este realitatea asta pentru arhitecții și designerii ucrainieni. Mă transpun mereu la ce înseamnă să crești o afacere într-un domeniu creativ, design, arhitectură și apoi să pleci și să o iei de la zero în altă țară, greu. Mă bucur tare că breasla arhitecților și designerilor români i-a primit cu brațele deschise pe colegii ucraineni. Cum spunea și Alina, managementul bun al unei afaceri nu este decuplat de preucuparea socială. O afacere profitabilă creează locuri de muncă, în cazul nostru, locuri frumoase, un business construit pe valori are o sferă amplă de binefacere în jurul său. Iar în cazul concret al arhitecților ucrainieni, de ceva timp este dificil în București să găsești oameni pentru a colabora, iar acum, brusc, au venit foarte mulți arhitecți capabili, designer talentați, care au nevoie de lucru. Nu este o binefacere să colaborezi cu un architect bun, este o șansă pentru noi și în același timp și pentru ei. Sigur, trebuie să fii deschis la această colaborare din care fiecare iese câștigat.

A: Aș vrea să completez și să spun că atunci când am cunoscut-o pe Kseniya, pentru că nu știam exact cum lucrează și cum o pot integra în echipă, i-am propus doar să o ajut cu bani o perioadă. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus că vrea să lucreze, că sigur poate face ceva să ne fie de folos. Trebuie să spun două lucruri: în primul rând, modul nostru de lucru este foarte similar cu al lor, iar apoi, este foarte talentată, organizată și straight-forward în comunicare. Mi-aș dori foarte mult să o ajut să își facă chiar un viitor ca designer în România și, de ce nu, când se termină războiul și soțul ei va putea pleca, să descopere că Bucureștiul poate fi ACASĂ.

O: Și eu am cunoscut-o pe Kseniya și sper să colaborez cu ea dacă îi mai lasă Alina ceva timp și pentru mine (râde). Lumea trebuie să înțeleagă că sunt foarte multe situații similare cu a Kseniei, pe site-ul OAR există o listă de arhitecți și designeri ucraineni care își doresc să lucreze în România în această perioadă. Este o șansă pentru arhitectura și design-ul românesc, sunt oameni muncitori, creativi, avem cu toții de câștigat din această colaborare. Eu aleg să privesc colaborarea cu arhitecții ucraineni fix așa, nu este o datorie socială, este o șansă oferită unor oameni încercați, dar în același timp este o mare oportunitate și pentru noi, designerii locali.

Îi îndemnați și pe alții, din alte domenii, să acționeze ca și voi și să încerce să angajeze dintre refugiații de război?

A: Sigur ca da, și să înțeleagă cât de greu le este acestor oameni să ceară ajutorul, ce putere stă în spatele vulnerabilității. Să îi trateze ca pe niște oameni buni profesional, nu ca pe niște refugiați.

O: Cum spuneam și mai sus, este o mare oportunitate pentru noi și o șansă la o cvasi-normalitate pentru ei. Și cum spune și Alina, trebuie tratați ca profesioniștii care sunt.

Ajutorul poate îmbracă multe forme și știm cu toții parabola ”Dă-i unui om un peşte şi îl vei hrăni o zi. Arată-i cum să pescuiască şi îl vei hrăni pe tot restul vieţii lui”.

Care au fost mâinile de ajutor care v-au fost întinse vouă, la un moment dat, pe parcursul vieții, care au fost oamenii și momentele providențiale?

A: Eu nu aș fi cine sunt azi fără susținerea oamenilor. Nu aș fi. Momente mici, decizii aparent neimportante au fost mereu facilitate de oameni. Nu aș face de exemplu meseria de architect dacă, acum 20 de ani, după o carieră în publicitate și după zero-zero experiență ca architect, o colegă nu ar fi avut curajul nebun să îmi dea mână liberă să îi fac proiectul casei.

O: Și eu am avut parte de oameni care m-au format, nu știu dacă există ființă neatinsă de ecoul oamenilor din jur. Crescând departe de casă, mereu am fost ajutat de prieteni și de alți oameni, am legat relații foarte strânse cu oamenii din jurul meu. Sunt multe momente de acest fel, am un prieten care mi-a lăsat două apartamente pe mână, când eram la început de drum. Nu făcusem nimic de unul singur până atunci și asta a fost șansa mea. Cred că un alt moment de cotitură a fost când am contractat proiectul design-ului pentru “Farmacia” Help Net, de la Mall Promenada. Mereu cred că acest proiect a fost tare important pentru mine, un proiect frumos, comercial, într-un loc bun, sunt foarte recunoscător acestei șanse. Aș putea vorbi câteva ore bune despre oamenii care m-au ajutat să construiesc afacerea și viața mea. Și Alina este unul dintre acești oameni, fără ea nu aș fi avut niciodată curajul pentru Inside, este un proiect construit în doi.

Alina&Omid, formați o echipă sudată de mai mulți ani, care s-a înființat la Visuri la cheie. Contiuați să funcționați la fel de bine împreună, ce vă face să vă păstrați aceeași perspectiva constructivă?

A: Aaah, mai bine funcționăm! La început, prinși în toată vâltoarea cu Visuri la cheie și cu multe proiecte în paralel, parcă nici nu aveam timp să ducem discuții până la capăt, treceam în fugă prin tot și nu aveam nici unul, nici altul starea de prezență necesară construirii unei relații de echipă. Când ne-am pus în minte să facem Inside, a urmat un înceut destul de emoțional, cu destul de multe momente grele în care eu, personal, nu știam exact cum să pun problema, nu aveam nici o înțelegere clară asupra viitorului proiectului și nici abilitatea necesară unei discuții obiective și profesionale. Sub aparența mea relaxată, sunt de fapt o persoană foarte emoțională și deseori asta afectează comunicarea. Încet, am învățat, alături de Omid, că există feluri diferite de a face lucrurile și, ce să vezi, chiar asta este partea bună într-o echipă: că oamenii sunt diferiți. Deci, mulțumesc, Omid! Acum chiar simt că dacă se întâmplă orice tensiune profesională între noi, nu avem cum să fim supărați, pentru că avem încredere unul în altul și pentru că, fundamental, ne animă aceleași valori.

O: Sunt complet de acord cu tot ce a spus Alina mai sus, din fericire, relația nostră, umană și profesională, merge înainte. Noi am plecat de undeva și construim în sus de atunci. Începutul a fost dificil și mă bucur că amândoi am depus efortul de a ne înțelege reciproc ca să ajungem astăzi aici, la o dinamică naturală. Cum zice și Alina, diferențele dintre noi aduc plusuri, însă până am acceptat amândoi această realitate, nu a fost drum ușor. Spuneam și mai devreme, lucrurile bune se construiesc greu, noi doi am muncit tare mult pentru Inside și implicit pentru relația dintre noi. Însă cred că foarte, foarte important a fost că noi ne-am respectat dintotdeauna. Am pornit acest proiect având respect unul pentru celălalt și atunci când în relații există respect și limite, fie că vorbim despre relații de prietenie, de colaborare, de afacere, orice fel de relații, atunci este loc de comunicare și de progres. Încurajez partenerii de afaceri să se aleagă unii pe ceilalți în funcție de acest respect și să aibă răbdare și deschidere pentru a găsi dinamica potrivită. Merită!

Unde nu cădeți niciodată de acord?

A: Pe planuri. Mă refer la planuri de acțiune. Eu am o abordare câteodată mai structurată, mai rigidă, de la concept general la detalii, iar Omid este mai fluid. Sunt sigură că îi dau bătăi de cap…

O: Până la urmă cădem de acord (râde). Lasă careva de la el și merge mai departe. Mie îmi este teamă să am “mereu” dreptate, cred în beneficiile tensiunii respectuoase și în introspecție. Au fost momente în care mi-am spus “A avut dreptate Alina” sau “Trebuia să facem cum a zis Alina”, dar și momente în care am spus “I told you so”. Dar deciziile sunt asumate, e ca atunci când crești un copil și ai idei diferite în parentaj față de partenerul tău. Odată ce alegeți să faceți lucrurile într-un anume fel, mergi asumat pe decizia respectivă.

Ce satisfacții vă aduc cei care urmează cursurile voastre de design interior și cum continuă cursurile?

A: Cea mai mare satisfacție este că rămân alături de noi în proiectele diferite ale comunității Inside. Și, evident, faptul că devin DESIGNERI de interior, cu proiecte realizate.

O: Multe satisfacții, în primul rând faptul că termină acest curs cu multe cunoștințe, că mulți dintre ei descoperă design-ul ca o carieră după acest curs, că sunt uniți, că au rămas aproape de noi. Inside este un fenomen minunat din viața noastră.

Ce face fiecare dintre voi ca să nu-și piardă optimismul, atunci când apare această amenințare?

A: Eu mi-l pierd, dar mi-l recâștig destul de repede. Sincer, atunci când mă iau fricile sau panicile, respir și îmi spun că toate sunt trecătoare. Chiar și tristețea, care pentru mine este emoția cu care mă confrunt cel mai greu. Și orice aș face, respir de trei ori și mă întorc la ceea ce sunt și fac în momentul prezent. Căci frica și neîncrederea vin întotdeauna din viitor.

O: Eu nu sunt neapărat un optimist, dar cred că mereu există o soluție atât timp cât trăiești. Mă îngrijorez, mă preucup, dar nu las frica să își facă loc în viața mea. Recunosc, vin dintr-o cultură care nu glorifică optimismul și fericirea individuală, acestea sunt concepte vestice, recente chiar și pentru România, nu mai vorbim despre Iran. Mult timp am privit ideea asta de optimism cu ochi suspicioși, mi se părea că este un fel de minciună pe care ți-o spui singur. Dar înțeleg că este importantă povestea pe care ți-o spui despre tine și speranța unui viitor luminos trebuie să fie prezentă în propria narațiune. Mă gândesc din nou la ucraineni și unde ar fi fost ei astăzi fără speranță. Ucraina ar fi fost deja a rușilor, iar ei erau probabil “denazificați, în timp ce noi dădeam acest interviu. Pentru mine, speranța este o formă bună a optimismului, sunt importante pentru evoluția și reziliența umană.