Autorul de cărți pentru copii, Sergio Ruzzier: „Când vom înceta să mai spunem povești, vom muri ca specie“

Interviu de Crina Alexe 

Sergio Ruzzier este unul dintre cei mai talentați și îndrăgiți autori și ilustratori de carte pentru copii. A locuit timp de 20 de ani în Statele Unite, iar în prezent trăiește în Italia, în apropiere de Bologna. Stilul său grafic este inconfundabil, fiind inspirat de benzile desenate americane, dar marcat subtil și de perspectiva școlii sieneze de pictură. Prezent în România, la invitația Asociației Cu Alte Cuvinte, pentru a susține un atelier de creație în cadrul proiectului Incubator de Povești Colorate (cofinanțat de AFCN, Administrația Fondului Cultural Național), Sergio ne-a răspuns la câteva întrebări, cu naturalețe și mult umor.

Cum a fost experiența ta în România? La ce te așteptai când ai venit aici și cum ai colaborat cu artiștii români? 

Sergio Ruzzier: Sunt aici doar de două zile și este prima dată când mă aflu în România. Din ceea ce am văzut în București, îmi place amestecul dintre stilurile arhitecturale și chiar și acest amestec între clădirile vechi și deteriorate și cele noi, moderne. Chiar este o combinație interesantă.

Dar, dincolo de această primă impresie, în ceea ce privește workshop-ul, cred că există un mod universal de comunicare între un artist și oamenii interesați să spună o poveste din punct de vedere vizual. Așa că mă simt mereu acasă când sunt alături de oameni cu care împărtășesc aceleași interese. Poate că n-avem același background, poate că n-am crescut influențați de aceleași lucruri, poate n-am citit aceleași cărți și nu ne-am bucurat de aceleași benzi desenate (înțeleg că aici nu există o cultură prea dezvoltată a benzilor desenate, cel puțin nu în ultimii 30 de ani), dar ne vine ușor să comunicăm, am fost primit cu căldură și a fost foarte interesant pentru mine să discut cu artiștii locali.

Am citit într-unul dintre interviurile acordate de tine că ești total împotriva oricărei forme de rutină de lucru. Nu este oare greu să lucrezi fără o astfel de rutină? 

S.R.: Da, este, pentru că simt că irosesc o groază de timp, procrastinez mult, sunt foarte dezordonat, dar până la urmă întotdeauna reușesc să-mi livrez cărțile la timp. Deci probabil că este și ăsta un mod de a lucra care funcționează până la urmă, deși n-aș putea să spun exact cum. Uneori și eu mă supăr pe mine pentru cât de dezordonat sunt: studioul meu este dezordonat, strâng în continuu lucrurile, două zile mai târziu este vraiște din nou, nu mă pot concentra. Apoi îmi dau seama că am irosit câteva zile fără să produc nimic, dar ca prin minune, reușesc să predau cartea înainte de deadline.

Cum ți-ai descrie stilul creativ?

S.R.: E o întrebare tare dificilă, nici nu prea știu cum să răspund. Aș putea să spun mai degrabă cine mă inspiră.

Asta era următoarea mea întrebare.

S.R.: Da, dar cele două întrebări au legătură între ele. Cred că stilul meu are legătură cu faptul că mă uit la alți artiști cum lucrează. Mai ales când eram copil, adoram artiștii americani și creațiile lor: Popeye, Krazy Cat, Li¢l Abner, Dick Tracy. Am crescut citind benzile desenate americane din anii 1920-1930, și Peanuts, care sunt mai recente. M-am format cu această cultură vizuală, dar și cu pictura medievală italiană, cu lucrări pe care le-am văzut în biserici sau în muzee. Și cred că stilul meu reflectă toate aceste influențe, fiind o combinație între ele. De aceea, când mă duc la New York, mă simt ca acasă, pentru că am acest background vizual, cu care newyorkezii au crescut.

Care este personajul tău preferat, din cărțile tale, dar și din cărțile altor autori?

S.R.: Cartea de care sunt cel mai mândru este Doi șoricei, cred că este cartea mea care s-a bucurat de cel mai mare succes, a funcționat cel mai bine și sunt foarte fericit că a fost publicată și aici și s-a bucurat de atenție și în România. Sunt multe alte lucruri care-mi plac la universul creativ al altor artiști. Am menționat cărțile de benzi desenate care-mi plac, dar în termeni de ilustrație îmi plac cărțile lui Laurent De Brunhoff (tipul care a făcut Babar), ale lui Maurice Sendak, și ale lui Tove Jansson (creatorul personajului Moumin). Știu că și acestea au fost publicate aici. Dar sunt mulți alții și mi-e greu să-i amintesc pe toți.

Îți plac personajele din Doi șoricei pentru că s-au bucurat de succes și au fost populare?

 S.R.: Nu, nu pentru că s-au bucurat de succes din punct de vedere comercial. Îmi plac poveștile lor, funcționează bine, sunt mândru că am reușit să le dau viața așa cum mi i-am imaginat. În sensul acesta, nu al popularității comerciale.

Copiii de astăzi, copiii născuți în era digitală, sunt cumva diferiți de copiii din vremurile noastre? 

S.R.: Nu cred asta deloc. Bineînțeles, sunt expuși la altfel de lucruri, dar copiii pe care-i întâlnesc în școli sau în grădinițe, copiii care-mi citesc cărțile n-au fost încă expuși la tehnologie atât de mult precum sunt expuși adolescenții. Cred că inocența copilăriei rămâne neschimbată și ar trebui să o protejăm, nu să o supra-protejăm (asta este mereu o atitudine greșită). Noi, adulții, avem datoria de a vedea ce este pur în copilărie, există încă acea inocență și autenticitate a copilăriei, care au rămas la fel ca acum un secol. Cred că adulții încearcă să strice asta, dar există o rezistență naturală a copiilor și sper că ea va mai dura. În loc să o stricăm, ar trebui să o conservăm, dar fără supra-protecție, pentru că asta este întotdeauna o atitudine riscantă.   

Crezi că inteligența artificială ar putea înlocui în viitor artiștii? Știu că există deja o carte pentru copii creată de AI.

S.R.: Da, am văzut-o și eu, dar este groaznică. Însă există multe alte cărți groaznice create și de mintea omenească, cea naturală, sau oricum vrei să-i spui. Storytelling-ul este un act atât de firesc, a fost dintotdeauna acolo, este modul prin care comunică oamenii. Prin urmare, inteligența artificială mi se pare ca un gadget la modă, acel lucru nou de care vorbește toată lumea acum. Probabil că vor mai fi publicate și alte cărți scrise de AI, poate că vor fi chiar niște cărți bune, dar nu cred că inteligența artificială va înlocui artiștii. Sincer, cred că sunt deja plictisit de asta, nu împărtășesc entuziasmul altora. Cei cărora le place ar trebui să experimenteze și să vadă ce pot face cu asta, dar nu cred că inteligența artificială ne va opri pe noi, oamenii, să mai spunem povești. Când vom înceta să mai spunem povești, vom muri ca specie.

Care a fost cartea copilăriei tale? Și care este cartea ta preferată acum, ca adult?

S.R.: Când eram copil (și bineînțeles că asta s-a schimbat odată cu trecerea anilor), cartea mea preferată era Little Bear, ilustrată de Maurice Sendak și scrisă de Else Minarik. O purtam cu mine oriunde, mergeam cu ea la culcare, am învățat să citesc cu ea. Mai târziu, când am mai crescut și eram adolescent, și am început să folosesc penița și cerneala ca să desenez, am folosit-o ca referință. Am folosit cartea asta și altele ca material didactic, pentru că eu n-am fost niciodată la școala de artă.

Deci n-ai fost educat formal în domeniul artei?

S.R.: Nu, n-am studiat niciodată la vreo școală de artă. Am făcut asta pentru că-mi plăcea și am învățat uitându-mă la alții. De asta spuneam mai devreme: „Citiți cât mai multe cărți de benzi desenate posibil!“. Eu așa am învățat.

Credeți că educația nu este neapărat necesară în domeniul artei?

S.R.: Depinde numai de tine. Dacă asta te face să te simți mai în siguranță, mergi la o școală de artă. Poate ai noroc să găsești o școală bună și un profesor bun și asta este minunat. Am întâlnit artiști excepționali care au absolvit școli de artă. Am predat mulți ani la o școală de artă din New York și am văzut mulți artiști foarte proști ieșind de acolo. Absolvirea unei școli de artă nu reprezintă o garanție că vei fi un artist bun. Dacă ești un artist bun, talentat, dacă ai potențial și mergi la o școală de artă, s-ar putea să ai un câștig din asta, dar nu cred că vei ajunge un artist excepțional doar pentru că ai absolvit o școală de artă, dacă n-ai fost înzestrat cu acele calități dinainte. Iar dacă ai fost înzestrat cu aceste calități, s-ar putea să n-ai nevoie de o școală de artă pentru ca ele să se dezvolte. Dar asta este opinia mea personală, s-ar putea ca alții să gândească fix pe dos.

Cred că la fel stau lucrurile și cu scriitorii. Nu cred că au nevoie neapărat să studieze litere sau să facă cursuri de scriere creativă ca să scrie bine.

S.R.: Cred că e bine ca scriitorii să studieze, dar nu neapărat cum să scrie. Ar trebui să studieze filosofie, istorie, chiar și știință. Dar să studieze scrierea creativă e un pic riscant. Dacă ai noroc să ai un profesor bun, s-ar putea ca asta să te ajute. Însă sunt atâția oameni care predau cursuri de scriere creativă și care scriu cărți îngrozitoare, încât nu-mi dau seama ce ai putea învăța de la ei. 

Există oare un ingredient esențial pentru un artist care creează cărți pentru copii?

S.R.: Din fericire, cei mai buni artiști, cei mai buni ilustratori, cei mai buni autori sunt acei creatori care sunt și cei mai onești cu publicul lor. Cred că onestitatea este acel ingredient esențial de care mă întrebi.

Cum decizi că ai terminat cu un personaj? 

S.R.: Când mă lupt cu mine să-mi vină idei noi pentru acel personaj. Nu vreau să fac rabat de la calitate doar pentru că trebuie să livrez o nouă poveste. De obicei, când nu mai știu ce-ar mai trebui să facă un personaj, mă opresc să mai lucrez la el.

Chiar dacă încă se bucură de succes comercial?

S.R.: Da, chiar și atunci. Din fericire, nu m-am confruntat încă cu această problemă. Cărțile mele se bucură de succes, au fost traduse și în alte limbi, ceea ce este minunat, dar n-am un imperiu comercial și nu există oameni în pericol să-și piardă locul de muncă doar pentru că eu nu mai lucrez la o carte.

 
Crezi că artiștii reușesc să facă bani de pe urma muncii lor?

S.R.: Eu trăiesc din artă, dar nu fac bani din artă. Oricum, și să trăiești din artă e deja mare lucru. Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu 30 de ani că voi ajunge să fac asta, i-aș fi zis: „Sper, dar nu cred că este posibil!“. Deci da, reușesc să trăiesc din artă, dar cine știe?! Poate peste doi ani nimeni n-o să mai vrea să-mi publice cărțile. Este posibil și asta, pentru că este unul dintre acele job-uri extrem de volatile. Dar știu că alți artiști, alți ilustratori, alți autori se bucură de succes și sunt aranjați pe viață, chiar și din punct de vedere financiar. Deci se poate întâmpla și așa, deși ei reprezintă o minoritate. De exemplu, în Italia, chiar și artiștii mari trebuie să aibă două job-uri, pentru că piața italiană nu-ți oferă suficienți bani ca să poți trăi din asta. Nici măcar nu poți supraviețui. Eu mă consider norocos: chiar dacă acum locuiesc în Italia, încă lucrez pentru edituri din Statele Unite, iar piața americană este mult mai mare și mai ofertantă din toate punctele de vedere.

Crezi că pandemia a schimbat modul în care oamenii și, mai ales, copiii se raportează la cărți?

S.R.: Nu cred deloc asta! Din fericire, pandemia va fi digerată și dată uitării curând și nu cred că a schimbat ceva esențial în modul în care oamenii receptează arta.

Ai un citat preferat din cărțile tale? Sau din cărțile altor autori? 

S.R.: Da, am un citat preferat dintr-o carte care se numește Amandina și care n-a fost încă publicată în România. Dar poate va fi. Este o carte despre o cățelușă, Amandina Goldeneyes, care cântă, dansează și joacă minunat, doar că nimeni nu-și dă seama cât de talentată este, pentru că este foarte timidă. Într-o seară, Amandina se decide să-și vindece timiditatea și joacă de una singură într-o piesă de teatru, la care invită pe toată lumea. La un moment dat, Amandina spune: „Uneori, unele lucruri se întâmplă și nimeni nu poate să spună de ce.“ (Sometimes, these things happen and nobody can say why.) Cartea este scrisă în engleză, ca de altfel toate cărțile pe care le scriu, și n-a fost deocamdată tradusă nici în italiană. 

Pe Sergio Ruzzier îl găsiți pe site-ul său, www.ruzzier.com, iar cărțile sale, traduse în limba română, sunt disponibile pe site-ul Editurii Frontiera.