Cum ai grijă de relațiile dintre frați? Iată ce spune psihologul!

Relațiile și experiențele din perioada copilăriei ne formează identitatea și personalitatea. Mediul familial este unul important în dezvoltarea unor comportamente sănătoase. Iar pentru a crește și a ne dezvolta este nevoie de alți oameni în jurul nostru: părinți, frați, surori, bunici. Fiecare are un rol bine definit în sistemul familial sau așa ar trebui, astfel încât să creștem copii sănătoși din punct de vedere psihic și nu numai.

Pe lângă legătura de atașament care se formează între părinte și copil, relațiile dintre frați sunt la fel de importante. În primii ani de viață (și nu numai) adulții din jurul copiilor sunt responsabili de formarea acestei legături. Ei ajută la deprinderea unor abilități, la transmiterea unor norme, reguli și valori. Acest lucru nu este mereu ușor, cu atât mai puțin atunci când atenția și energia trebuie împărțite între mai mulți copii. Iar construirea unei relații între ei e la fel de esențială precum transmiterea altor aspecte individuale.

Implicarea copilului mai mare în rutina familiei

Atunci când în familie mai apare un membru, oricât de încântat ar fi fratele mai mare că are o surioară sau un frățior, inevitabil vor ieși la lumină sentimente de gelozie. Obișnuit să aibă toată atenția părinților, primul născut se poate simți neîndreptățit, deși grija și iubirea părinților este în aceeași doză pentru fiecare. Astfel de situații pot fi ușor gestionate atunci când îl implicăm pe cel mare în îngrijirea fratelui mai mic, dându-le timp de a petrece împreună și de a cultiva iubirea frățească prin diferite gesturi. Desigur că sarcinile pe care i le dăm trebuie să țină cont și de nivelul său de dezvoltare, pentru a nu ajunge la o responsabilizare prea mare, care să ducă mai apoi la ură. Ar fi nepotrivit pentru un copil de grădiniță să fie lăsat singur să-și supravegheze fratele mai mic, de un an sau doi. Însă, acesta poate fi implicat în activitățile de la masă, când, împreună cu părinții, reușește să îl hrănească pe fratele său.

Un alt lucru pe care îl putem face este să petrecem timp separat cu fiecare, făcând activități pe placul lor și întărind astfel legătura părinte-copil. Cultivând o relație afectuoasă cu fiecare dintre ei, vom reuși să construim și să menținem și între ei o relație armonioasă, fiindcă fiecare simte că este ascultat și că nevoile sale sunt îndeplinite.

Să privim „de ce-ul” din spatele comportamentelor copiilor

Tot de adaptabilitate ține și managementul certurilor. Atunci când îi vedem pe copii că intră în conflict, primul lucru pe care îl vrem este să înceteze. Uneori nici nu prea ne interesează motivul și punem în funcțiune strategii punitive, lipsite de înțelegere și empatie. Atunci când copiii au un comportament inadecvat vor să transmită ceva, însă, nu mereu au și modalitățile cele mai eficiente de a face asta. Astfel, noi ca și adulți, înainte de a reacționa, trebuie să ne întrebăm „de ce s-a comportat în acest mod?”, „ce vrea să transmită?”. Arătând înțelegere, empatie față de fiecare dintre frați le vom oferi contextul în care să-și exprime nevoile. Reușim astfel să obținem colaborarea lor, pentru ca mai apoi să găsim împreună noi modalități de a rezolva un conflict. Validându-le emoțiile și oferindu-le șansa să-și exprime părerile, vom evita pedepsirea instantă a unuia dintre frați și furia ce poate apărea în cazul celui „vinovat” față de celălalt frate sau părinte.

În același timp, sunt și situații în care e bine să-i lăsăm pe ei să-și rezolve neînțelegerile. E adevărat că pot apărea momente în care se lovesc sau se trag de păr. De aceea, noi să fim prin preajmă să intervenim dacă situația se înrăutățește și e foarte necesar să intervenim. Relațiile dintre frați vor fi mereu dinamice, trecând de la certuri la momente de împărtășire și de conectare. Sunt multe cazuri în care acasă frații se ceartă, dar în afara ei își iau apărarea atunci când unul e insultat sau atacat.

Personalitatea fiecăruia dintre frați aduce cu sine și o anumită dinamică în acea relație

Această componentă psihologică subliniază modul în care ne este confortabil să acționăm și să ne comportăm. Ea se formează în timp și ajunge la un moment dat să se stabilizeze. Relațiile din mediul social, educația de care are parte, îl pot îndrepta pe unul să fie conștiincios, să respecte regulile existente acasă sau la școală și să aștepte mereu aprobarea din partea adulților. Un alt copil, din aceeași familie, poate fi mult mai independent și să se simtă confortabil în medii cu mulți oameni. Aceste tipare (și altele) sunt influențate de mediu și relațiile cu ceilalți. De aceea, mediul constant al familiei poate fi un context în care personalitatea să se contureze.

Când ne dorim să formăm relația dintre frați, inevitabil venim cu propriul nostru bagaj din copilărie legat de această idee. Se poate să fi crescut într-o familie numeroasă în care a împărți hainele, jucăriile, mâncarea era ceva des întâlnit. Și încercăm să transmitem copiilor noștri acest obicei, uneori într-un mod obsesiv și rigid. E frumos și indicat ca cei mici să învețe să împartă, însă e normal ca ei să aibă și jucării sau alte obiecte pe care le vor doar ale lor. În aceste situații, putem stabili împreună care e acea jucărie cu care se joacă doar el și care sunt cele pe care trebuie să le împartă când e cu fratele său. Un alt aspect în ceea ce privește ideea de frați poate fi legată de responsabilizarea fratelui mai mare. În timp, acesta ajunge să aibă mult mai multe atribuții decât ar fi necesar și să fie tras la răspundere pentru orice greșeală a sa sau a celorlalți frați. În sistemul familiei trebuie păstrat un echilibru în rolul pe care fiecare îl are. Iar frații au un nivel de dezvoltare individual, de care trebuie să se țină cont, fără a exagera într-o parte sau alta.  Să dăm șansa fiecăruia să participe la viața de familie, încercând să evităm comportamentele specifice stereotipurilor de „fratele mai mare” sau „mezinul familiei”. Indiferent care sunt mesajele din copilărie pe care le avem despre relația dintre frați, atunci când ne conectăm cu proprii noștri copii să încercăm să analizăm tiparele pe care noi le avem, cum reacționăm atunci când le vedem la cei mici și ce am vrea, de fapt, să le transmitem.

Psiholog Gabriela Gherguț, PsyLife