Sport: De ce să încercăm aikido?

Ca să fim mai sigure pe noi? Mai puțin vulnerabile în fața valurilor zilnice de stres? Sau, poate, pentru că din adâncuri simțim chemarea unui vis din copilărie: centura neagră? Despre cum ar fi visul posibil ne povestește Roxana Grămadă. Și ne spune și cu ce să începem.

Vrei niște zvâc în viața? Energie, putere, concentrare, suflu sau cum vrei tu s-o numești? Calea se deschide prin corpul tău. Doar că, uneori, ca să te mobilizezi, ai nevoie de o țintă mai precisă decât „un stil de viață sănătos”. Și ca s-o găsești, trebuie să intri în laboratorul ființei tale, să te testezi și să te lași surprinsă. Ca o cameră secretă din Harry Potter, laboratorul se deschide pe tatami, salteaua de aikido. Aici descoperi, din nou și din nou, mișcarea care te duce la armonie cu tine și cu universul.

De ce să facem aikido?

Și, întâi de toate, ce este aikido-ul ăsta și ce vrea el de la viața mea? Dacă n-ai văzut filme cu Steven Segal în copilărie și nici nu ești fan convins Star Wars, e normal să nu fi auzit de aikido decât, poate, de la prieteni care deja îl practică. „Ai văzut că Obi-Wan Kenobi face kotegaeshi?” (Kotegaeshi e o tehnică de aruncare a partenerului peste mână.) Oricât de puternică ar fi Forța în Obi-Wan, întrebarea ta e legitimă. De ce mă interesează aikido-ul și încă nu știu?

Pentru că este arta marțială care ți-ar putea aduce schimbarea în viața pe care ți-o dorești. Acolo unde acum, poate, îți simți gâtul înțepenit sau te doare spatele după ore pe scaun, ai putea avea o postură atletică, echilibrată, agilă. Acolo unde, acum, îți reții poate expresia fizică, de teamă să nu deranjezi, ai putea avea curajul să ocupi just spațiul care ți se cuvinte și să îți lași aripile metaforice, anchilozate de atâta auto-diminuare, să se desfășoare. Acolo unde ți-e teamă de confruntare, poți să înveți să-ți stăpânești emoțiile și să lași corpul și mintea să rezolve conflictul în cel mai bun mod pentru ambii parteneri. Și mai ales, dacă săptămâna trece și timpul pentru tine e doar eșuat pe canapea, cu ochii dincolo de ecranul televizorului, poți să începi să faci loc pentru ceva foarte, foarte prețios: un palat în timp. Orele de practică unde îți aparții în totalitate. Oaza ta în mijlocul unui ocean de stres.

„Bine, dar eu nu sunt vreo atletă”, îți aud gândurile pe frecvență. „Cum să pot eu să fac sărituri peste mână ca băieții ăștia din Star Wars?”

Și ai, din nou, dreptate să întrebi. Când m-am apucat de aikido, acum mai bine de 20 de ani, nici nu m-aș fi gândit că o să pot. M-am dus doar pentru că ieșisem dintr-un flirt cu final negativ și aveam nevoie de un loc unde să arăt ceva cuiva, nu se știe exact nici ce, nici cui. Să dau cu cineva de pământ, cum văzusem că făcea deja fratele meu. Aveam un trecut remarcabil de ochelaristă cu două mâini stângi la jocuri cu mingea. Crescusem cu gimnastica aerobică a lui Cindy Crawford dar, aveam să descopăr, s-ar fi putut și fără. Tot ce trebuia era, de fapt, să vin și să fac, așa cum le spun acum elevilor mei, cât de bine pot ce îmi arăta sensei (profesor, în limba japoneză). Restul s-a întâmplat de la sine.

„OK, deci e și pentru ne-atleți dornici de mișcare. Dar eu nu vreau să bat pe nimeni. Ce-mi trebuie mie cafteli japoneze?”

Ochit, din nou. Și ăsta ar fi adevăratul motiv pentru care să vii la aikido. Ce alegi să pui în viața ta te influențează în toate colțurile ființei. Și vrei să te întrebi ce devii când îți dai timpul oricărei activități din viața ta. Când îți dai două ore pe săptămână aikido-ului devii mai aliniat, mai eficient, mai rapid în gândire și mai fluid în mișcare. Pentru că este o artă marțială profund umanistă. Tehnicile sunt concepute să răspundă strategic unui atac, fără să producă răni sau accidentări. Pe tatami, îți reinventezi corpul. Înveți să dai și să primești atacul și să găsești soluții moment de moment. Nu vei fi singur. Ești ghidat de profesor, reacțiile partenerului și intuițiile tale. Și într-o bună zi, o să te trezești că ai făcut cuiva devenit între timp prieten, kotegaeshi, ca Obi-Wan Kenobi. Dar va fi cireașa de pe tort pe lângă toate satisfacțiile pe care le vei fi avut deja.

Și deci chiar e posibil să iau centura neagră?

Circulă în lumea artelor marțiale o memă à la Radio Erevan. „Cât îi ia unei persoane obișnuite să aibă centura neagră?” Și răspunsul, profund motivator pentru practicanți, spune: „o persoană obișnuită nu are centura neagră”. Dar dacă vrei adevărul de dincolo de memă, citește printre rânduri. Ce am făcut noi toți neobișnuit este că ne-am întors pe saltea. Chiar când ploua. Sau când nu aveam chef. Sau aveam deadline. Ne-am ridicat de pe scaun, ne-am dus la sală, și apoi ne-am întors la deadline cu mintea mai ascuțită. Dacă ai un corp și faci ce spune sensei, într-un număr de ani, poate patru, poate mai mulți, vei fi centură neagră. Chiar dacă acum ești mamă sau tată de familie, n-ai fost la sală de nu mai știi când și nici nu prea ai zice că ai talent. Și știu că ți-e mai ușor să-ți spui, „lasă, că duc copiii, să facă ei”. Copiii tăi sunt bineveniți. Pentru o listă de beneficii și motive mai lungă decât mâna ta dreaptă. Întrebarea este ce faci pentru tine.

Text de Roxana Grămadă. Foto: Claudiu Petringenaru Photography.

Articol publicat în ediția print A List Magazine (28).

Roxana Grămadă este instructor de aikido 4 Dan Aikido Aikikai, strateg de mesaj pentru lideri de gândire și scriitoare pentru UNICEF România. O găsiți pe tatami la aikido-aikikai.ro și, pentru cuvinte potrivite, pe www.becomingwords.com, studioul ei de strategie de mesaj. Este una dintre protagonistele filmului documentar „La bella figura sau 7 eseuri despre corpuri feminine”, în regia lui Gheorghe Preda, difuzat în această toamnă la TVR.