În casă cu A List. Adriana Moscu ne invită la ea acasă #noistamacasa

Afară e o primăvară nerușions de îmbietoare. Te îndeamnă s-o prinzi, s-o miroși, să nu-i mai dai drumul. Cum fac să nu plonjez cu totul în ea? Îmi fac viața mai frumoasă acasă. 

Dintotdeauna mi-a plăcut casa mea și, oricât aș fi stat în ea, parcă niciodată nu era de-ajuns. Am avut grijă să o aranjez pe gustul meu, colorată și luminoasă, astfel încât nicăieri să nu-mi placă mai mult decât la mine acasă. Să fie locul unde, orice s-ar întâmpla peste zi, să revin cu cea mai mare bucurie.

Totuși, oricâte calcule și aranjamente de design interior aș fi făcut înainte, nimic nu m-a pregătit pentru o ședere acasă pe termen lung, ba chiar nedefinit, bașca, impusă, și nu opțională. În aceste condiții, oricât de dragă mi-ar fi casa mea, tot trebuie să fac mici magii și artificii care să mă ajute să nu trec pragul ușii de la intrare mai des decât o impune situația.

Din fericire, în casă sunt multe de făcut, de lucrat, de gătit, de amintit, de iubit – de dimineața, până seara.

Așa că ioc plictiseală sau timpi morți. Ce fac toată ziua acasă? Păi, în primul și în primul rând, recuperez timpul petrecut, până nu demult, prea puțin, alături de fetele mele. Una dintre ele de-abia intră în adolescență și e în perioada în care ar face orice să nu vadă adulți la față. Mai ales dacă ei răspund la numele de părinți. Nu-i nimic, o să-i treacă, știu foarte bine că e doar o fază. M-a pregătit pentru asta fata cea mare, care, brusc, să vezi și să nu crezi, e cea mai fericită din lume cu mama prin preajmă, răsfățând-o zi-lumină.

De aproximativ trei săptămâni lucrează și jumătatea mea mai bună și mai practică de-acasă (despre soțul din dotare vorbesc) – ceea ce, pentru cineva care lucra remote deja de vreo patru ani (acum vorbesc despre mine) e mană cerească. Dintr-odată, toate anxietățile și senzația de izolare datorate, în trecut, faptului că nu prea vedeam oameni la față o bună bucată din zi, au trecut ca prin minune. Ce s-a micșorat, în schimb, e timpul care mi-a rămas pentru mine. Fiind mai mulți acasă toată ziua, în fiecare zi, necesarul de mâncare a crescut direct proporțional.

Așadar, în perioada asta gătesc mult. Gordon Ramsay, Jamie Oliver și Sanda Marin ar fi invidioși pe improvizațiile mele culinare. Sau nu, dar e de ajutor un pic de autoamăgire, în zilele astea în care bucătăria mea pare că s-a transformat în cantină socială. Ce gătesc? Poate că mai simplu ar fi să înșir ce nu gătesc. În orice caz, ceea ce mi se cere constant (previzibil, de altfel, cu minori în casă) sunt dulciurile. Așa că am început să mă specializez în exact ceea ce am încercat să evit timp de 40 de ani. Dulciurile sunt migăloase și au acest dar de-a face cântarul să se deprime când te urci pe el, dar, hei, e o perioadă specială din viața noastră, când totul este dat peste cap, inclusiv acul cântarului mai sus menționat. Așa că am decis să punem pentru un timp orice fel de shaming pe pauză și să ne bucurăm cât putem de statul împreună 24 de ore din 24. Până la urmă, sunt conștientă că, dacă viața noastră se va desfășura liniar după ce va trece această pandemie, voi mai găti în acest ritm de-abia după ce voi ieși la pensie.

Până atunci, trebuie să îndurați această laudă neobrăzată, pentru că dacă nu acum, atunci când să-mi mai afișez talentele de bucătar chef la mine în casă? Mai jos, câteva dintre “vrăjile” făcute în ultimele săptămâni.

Unele mai ușoare:

Altele mai grele, ca acest burger cu cartofi prăjiți care simți că te îngrașă doar privindu-l, dar al cărui gust nu poate fi descris în cuvinte:

Altele pe post de “comfort food”, ca pâinea de casă:

Altele mai estetice, ca această tartă cu mere sau ca humusul de mai jos:

Altele, de-a dreptul bombe calorice, după caz și, mai ales, poftă. Cum ar fi acești melcișori cu scoțișoară sau aceste gogoși pufoase: 

Uneori, “gătește” și el și-mi aduce mâncarea la pat :):

Iar alteori, vin zilele de naștere grămadă. Numai luna asta i-am sărbătorit pe doi dintre noi. Tortul cu Nutella și mascarpone este cel mai solicitat dulce la noi acasă:

Iar dacă în acest moment vă întrebați de unde am găsit atâta drojdie, ei, bine, am să vă spun că am vânat-o prin tot cartierul, până când pontul mi-a fost vândut de vânzătorul de la aprozar. El m-a trimis la cofetăria de vizavi, unde am fost anunțată că mai am de așteptat alte trei zile lungi până să-mi văd visul cu ochii. Totuși, lipsa de inspirație de moment m-a făcut să-mi trimit soțul după drojdie. Așa se face că a venit acasă cu nu mai puțin de 2 (două!) kilograme, în condițiile în care la o pâine sau o tură de gogoși se folosesc nu mai mult de 25 de grame. Ca atare, am porționat-o timp de vreo oră și am făcut tot felul de giumbușlucuri pentru a reuși s-o îndes în congelatorul burdușit deja cu provizii necesare trecerii în condiții rezonabile peste “apocalipsă” (traumele celor aproape 11 ani trăiți de mine în comunism au, încă, un cuvânt de spus).

Uneori, profit de ordonanța militară potrivit căreia am voie să fac 30 de minute în jurul blocului. Da, da, știu că sună ca și cum am fi în mijlocul romanului 1984 dar, hei, suntem în România anului 2020 și it is what it is. Sigur că încerc să văd avantajele drumețiilor pe străduțele întortocheate ale Berceniului. Într-o seară am fost martora unui apus indian, sau cel puțin așa îl descriau Kipling și Eliade în cărțile lor. Doar că soarele dispărea după blocurile din cartier, în locul Gangelui. Altădată, tot prin spatele blocurilor, când aproape că ne rătăcisem colindând, am descoperit o barcă înmatriculată în California. Dar cu adevărat fantastic a fost când am întâlnit prima magnoile galbenă din viața mea. Recunosc, nici măcar nu știam că există magnolii de altă culoare în afara celor roz. Iat-o mai jos, în toată splendoarea ei:

Când nu ies din casă (și în cea mai mare parte a timpului nu ies) îmi amintesc de zilele în care puteam să admir florile și altfel decât de la balcon sau în goana până la magazinul din colț, pentru “achiziții de bunuri de bază”, așa cum ni se cere. De exemplu, îmi amintesc de ziua în care m-am plimbat prin Grădina Botanică și am fotografiat tot ce înflorea pe acolo. Și înflorea tot, am dovada:

Sau îmi amintesc de persoanele dragi care nu mai sunt și cu care aș fi avut niște conversații atât de spumoase. Una dintre ele era bunica din partea tatălui, cu care râdeam adesea, în timp ce savuram o cafea. Mi-au rămas de la ea ceșcuța și farfurioara de pe vremuri. Miraculos, dar, atunci când beau din ceșcuța veche, cafeaua chiar are gustul celei pe care o prepara ea. Sau poate efectul placebo funcționează foarte bine când e vorba de multă melancolie la mijloc, dar ce mai contează?

Îmi amintesc – cum alfel? –, și de vacanțele noastre mai scurte sau mai lungi. Uneori, doar ca să lăsăm tumultul orașului în urmă, ne urcam în mașină dimineața și ne întorceam seara, dar era suficient să ne reîncărcăm bateriile și să facem 1000 de poze frumoase, cât să ne ajungă până la următoarea aventură. Anul trecut ne-am cumpărat cort și am dormit pentru prima oară pe plajă. Să asculți valurile noaptea și să bei vin în fața “ușii” de la intrare, la lumina lunii, e o experiență pe care de-abia aștept să o repet. Aici, într-un moment de romantism exacerbat, pe plaja de la 2 Mai:

Bine, nu ne plictiseam nici când nu era timp să evadăm din oraș. Vara trecută, în serile caniculare, am ieșit adesea spre miezul nopții din casă și am pornit-o la pas prin oraș. Aici era pe înserate, la fântânile de la Unirii, copiii se stropeau și adulții se iubeau. Sau se pozau:

Și, pentru că îmi place să mă machiez și o fac, în primul rând, ca să mă simt bine eu cu mine, nu am întrerupt ritualul de tot nici de când stau mai mult pe-acasă. E-adevărat, uneori exagerez, poate ca o compensație că nu mă mai machiez atât de des:

De foarte multe ori, nu mai am timp sau chef și pentru aranjat podoaba capilară, astfel că se mai întâmplă ca părul meu să arate așa, spre amuzamentul restului familiei:

În fine, seara, înainte de culcare, fie dau iama, ca tot poporul, pe Netflix sau HBO GO, fie deschid una dintre cărțile din bibliotecă rămase necitite, sau din cele achiziționate în urmă cu o lună, când toată lumea făcea provizii de orice. Da, pe lângă (mult prea multe) cărți, am cumpărat și (mult prea multe suluri de) hârtie igienică – atât s-a putut. În imagine, ultima comandă de cărți, făcută cu o lună în urmă. Sigur că citesc, ca de obicei, vreo patru deodată. 

Nu în ultimul rând, trebuie să menționeză că animalul nostru de companie e greu încercat în perioada asta, în care toți oamenii sunt mereu acasă. Ne certăm adesea cu mâța pe bucata de canapea care i se cuvine fiecăruia. Uneori, noi câștigăm, alteori, ea e victorioasă. De cele mai multe ori, ne înghesuim unii într-alții și așteptăm cuminți vremurile când vom mișuna neobosit și entuziast pe-afară, dar ne vom gândi, totuși, cu nostalgie, la cele de-acum, în care am păstrat distanța socială față de restul lumii, dar ne-am reapropiat mai mult ca oricând de cei dragi.

 

Foto: Adriana Moscu și Vlad Stănescu/arhiva personală