5 autoare în căutarea unui personaj feminin

Am stat de vorbă cu cinci scriitoare cu stiluri diferite, dar unite, prin cărţile lor, de un punct comun: femeia, ca personaj principal. Le-am rugat să ne dezvăluie punctul zero de la care au pornit în construcţia textelor şi să aleagă pasajul preferat. Iată ce am descoperit.

De Adriana Moscu

IOANA NICOLAIE despre Cartea Reghinei (Editura Humanitas, 2019)

Cartea Reghinei? În textul pentru coperta a patra, varianta inițială, m-am hazardat să scriu că volumul ăsta n-a stat în mintea mea un an sau doi, ci cel puțin șaptezeci, de fapt, cel puțin o sută de ani. Sau poate și mai mult, căci povestea din ea este, oricât de straniu ar părea, emblematică pentru o mulțime de femei care, din varii motive, n-au putut s-o povestească. Eu însămi am amânat mult s-o aștern pe… computer, căci purta în adânc tot felul de traume. Într-o zi însă, mama a făcut un atac cerebral. Nu acesta care i-a luat doar jumătate de corp, i-a spulberat glasul, ci următorul, din a doua vară-n care mi-am făcut timp să-mi ajut surorile și să stau și eu câte două săptămâni cu ea. Din zori până-n noapte, menajeră, infirmieră și bucătăreasă deopotrivă. Îmi începeam ziua la șapte, o terminam spre miezul nopții. În rest, pozam cerul compulsiv. După încercările acestea, am înțeles că nu mai pot amâna, mi-am restrâns pe cât am putut orele de predat și-am închis ușa după mine. Am scris de parcă aș fi fost într-o cursă, mereu cu teama că n-o voi termina, că o să-mi frâng mintea, că n-o să găsesc, până la urmă, niciun capăt. Când totuși am sfârșit manuscrisul, am sunat-o pe sora mea care era lângă mama și i-am spus doar un lucru: „Te rog, zi-i la ureche, chiar dacă nu are nicio reacție, că i-am scris cartea”. Nu-mi venea nici mie să cred că descoperisem un trup de o mie de kilograme, că recuperasem tot felul de istorii fabuloase din copilăria mea, că scrisesem despre zâne, despre fiare sălbatice, despre vulturoaice, despre niște burți de vaci neverosimile care ne poartă, de fapt, de-a lungul vieților noastre. Cartea Reghinei este despre dragoste, despre vină și, mai ales, despre iertare. Am fost nespus de mirată când cititorii au inclus-o pe locul 5 într-un top al deceniului. Nu sunt obișnuită cu răsfățul, am fost mereu un caz, n-o să uit niciodată ce mi-a zis încă de la debut, prietenește, un scriitor: „Tu de ce mai scrii, crezi că are sens? Nevastă-mea s-a lăsat de poezie încă de la nuntă, nu e loc de doi artiști în casă”.

Fragmentul ales de Ioana

„Căci acum aș fi culcat, aș fi liniștit, aș dormi și m-aș odihni…, zis-a Iov. Și culcat îl găsesc, una cu pietrișul de lângă stâlpul de înaltă tensiune, nici măcar zvârcolindu-se. Mi-am zdrobit tălpile, până-n capătul grădinii întâi, apoi de-a lungul coastei, ca să ajung printre mărăcini până aici.

– Doamne, nu mi-l lua, Doamne!
N-are spume la gură, stă întins, cerul e o scoabă. Cad lângă el, de la fugă mi-am pierdut suflarea. Văd negru, cu mocirlă. Băiețandrul care m-a strigat moare, a murit, cel aproape de-o seamă cu el a rămas cu mult în spate, o vreme-am știut că-i acolo, icnea de la efort și de la plâns, de ce se suise deasupra, pe stâlp? Apoi totul s-a înmuiat, tricoul i s-a făcut vrej pe-un arac, tenișii au prins rădăcini între cartofi, doar ochii plini de groază au rămas la vreo zece metri depărtare.

Care-i degetul de care să te poți lipsi? Care-i cotul ce-ți prisosește? De ce genunchi nu mai are nevoie omul?
E vreun plămân care să nu folosească? Ce ficat poate fi lăsat liber să se ducă unde vrea? Și e vreo inimă care să doarmă dusă când așa, ca pe-a mea, o cuprinde-n ceasul acesta cea mai mare sfârșeală? Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești? Poate de-aceea nici nu mai am urmă de suflare. Stau lângă el, în genunchi. Cum să moară?”

Foto: arhiva personală; PR