Alex Dima (PRO TV): ”Îmi enervez familia cu tot felul de situații în care intru și pe care încerc să le rezolv”

Alex Dima, jurnalist PRO TV și membrul celei mai bune echipe de reportaje și de investigații – ”România, te iubesc!”, povestește despre meseria lui și despre întrebările la care caută permanent un răspuns.

Alex, cum eviți cinismul și diluarea emoțiilor ca jurnalist care se confruntă cu unele dintre cele mai triste realități?

Nu trebuie să uiți cine ești, indiferent de locul în care te afli și cred că nu trebuie să uiți că ești om și că ai de față niște oameni, indiferent că vorbești de oameni care fură, care au o dramă, care au rămas fără case, care trec prin diverse. Nu trebuie să uiți că ei sunt oameni și că tu ești om. După principiile astea ne-am ghidat în cei 12 ani de România, te iubesc! și în toți anii de jurnalism de dinainte. Să nu uităm că suntem oameni. Eu întotdeauna am spus că, într-un material, ca să obții ceea ce vrei și realitatea de-acolo, nu doar o fațadă și să intri în miezul lucrurilor, trebuie să plângi cu omul pe care-l ai în față, trebuie să râzi cu el, să te comporți în așa fel încât să nu pari fals, să nu fii fals, de fapt, nu să nu pari. Abia atunci, după ce ai trecut de pașii aștia, omul pe care-l ai în față începe să ți se deschidă și să afli, de fapt, esența materialului pe care îl ai de făcut.

Ce simțuri, ce calități ți s-au ascuțit cel mai mult datorită jobului?

Am devenit mai critic, mai atent la ce se întâmplă în jur, adică, de multe ori prea atent și, din păcate sau din fericire, rămâi cu simțul ăsta dezvoltat în timp și dincolo de job, pentru că meseria asta pe care o facem noi este 24 din 24, 7 din 7. Se întâmplă să fiu în concediu și să văd tot felul de lucruri pe lângă și să enervez familia cu tot felul de situații în care intru și pe care încerc să le rezolv, să le surprind etc. Asta cred că mi s-a dezvoltat foarte mult. Și am mai descoperit că avem putere și că meseria asta, dacă o faci cu drag și cu cap, chiar poți să schimbi lucrurile cu ea. Ne-am implicat în tot felul de cauze pe care le susținem și pe care trebuie să le știe oamenii – le facem cunoscute și ajutăm să fie duse la bun sfârșit – spitalul de la Dăruiește Viață, Magic Camp, Atelier Merci Charity Boutique, așezământul de Rădăuți și multe alte locuri. Cumva cred că ține de umanitate mai mult.

Echipa România, te iubesc! 

E vreo situație în fața căreia n-ai ști cum să reacționezi?

Cu siguranță. Sunt tot felul de situații în care nu știi cum să reacționezi. Îți spuneam de spitalul de la Marie Curie, construit de Dăruiește Viață- cum poți să reacționezi în fața unei mame care îți povstește că pruncul ei mai are de trăit câteva zile sau care îți spune că de câteva luni de zile e nevoită să doarmă pe un scaun sau sub patul pe care stă copilul sau care îți spune că din cauza incompetenței și a birocrației copilul și-a pierdut un picior, că a durat procesarea unor hârtii cu termen maximum de 30 de zile – dar care puteau fi date într-o zi, dar niște incompetenți le-au dat în 30 de zile, că atat de termenul legal. Și după ce a venit hârtia în 30 de zile, au mai vrut o completare la care au răspuns iarăși în 30 de zile. Și astea 30, 30 cu 30 de zile au făcut ca un copil să-și piardă piciorul și după aceea să-și piardă și viața. Cum poți să reacționezi și cum poți să te comporți în fața unei mame care … Nu poți decât să-i strângi mâna, s-o strângi în brațe, să te duci în baie sau în mașină și să plângi până nu mai poți și să iesi fresh de-acolo, că oamenii aceia n-au nevoie de încă unul care să plângă cu ei. Asta e una. Sunt situații când alergi hoți sau tot felul de nemernici și sunt destul de complicate… sunt niste reacții pe care, când le vezi pe înregistrare, ba râzi, ba te sperii… Îi alergam pe unii printr-o pădure și când vizionam imaginile, se tot auzea o bubuitură și nu înțelegeam de unde vine zgomotul… Bum! Bum! Bum! Am tot reluat și am ascultat și mi-am dat seama că aveam lavaliera ascunsă pe sub tricou ca ei să nu vadă că înregistrez și era, de fapt, bătaia inimii mele.

E vreo întrebare pe care ți-ai adresat-o ție însuți în repetate rânduri și care încă mai așteaptă un răspuns?

Sunt multe întrebări care așteaptă răspuns. O întrebare e cât mai putem să-i răbdăm. Oare de ce suntem aici? Oare de ce nu suntem mai conștienți și mai umani? Dacă ieși acum pe stradă și te uiți în jurul tău, asta e întrebarea: Oare de ce nu putem fi un strop mai educați? De ce nu ne putem educa, de ce nu putem fi mai grijulii pentru cei de lângă noi, sa ne pese mai mult, pentru că despre asta e vorba, să-ți pese mai mult, că din cauza nepăsării avem o țară plină de gunoaie, mor oameni în spitale pentru că nu purtăm masca, avem politicienii pe care îi avem pentru că nu ne ducem să votăm și nu ne implicăm. Oare de ce suntem așa?