Andi Vasluianu: ”Ca actor, trebuie să faci orice…”

L-am văzut interpretând probabil vreo 60-70 de personaje deja – în drame, comedii, seriale. Însă pentru Andi Vasluianu povestea este, în continuare, după atâtea roluri, cea mai importantă parte din meseria de actor. „Eu cred că meseria mea este despre oglinda societăţii; dacă nu stârneşti publicului o empatie, o emoţie legată ceea ce se întâmplă pe ecran sau pe scenă înseamnă că nu ţi-ai făcut bine treaba ca actor.”

De ce actorie? Care sunt cele trei momente care ți-au influențat cariera?

Aș spune că în primul rând datorită familiei – bunicul meu a fost regizor la Nottara – acolo am dat prima dată de teatru; mi-a plăcut foarte mult și pe la șase ani mi-am dat seama că e o minunăție locul acela. De atunci am zis tot timpul că vreau să mă fac actor. A existat un moment când eram angajat și aproape că renunțasem la idee, însă prietenul meu bun mi-a spus că n-am ce să caut în tâmplărie (râde). A doilea moment a fost cel în care l-am văzut la televizor pe George Constantin într-o piesă de teatru și m-a luat plânsul. Apoi am dat la facultate la particulară; în anul acela i-am întâlnit pe Gelu Colceag și Radu Gabriel și ei mi-au arătat ABC-ul meseriei și mi-au dat curajul să dau la facultate la stat. Și așa a început tot.

Ai făcut roluri de comedie, ai făcut roluri dramatice, ai fost în scurtmetraje, seriale, reclame. În ce zonă te-ai simțit cel mai „acasă”?

Pe lângă oamenii creativi și liberi. Nu cred în genuri; ca actor, trebuie să faci orice, nu trebuie să te împotmolești în gândul „dom’le, eu sunt doar actor de…”. Eu nu cred în nișe. Cred în creativitate, și aceasta pleacă de la poveste, regizor și actor.

Cât la sută e documentare, cât e improvizație, cât e repetiție peste repetiție până când un personaj îți iese așa cum vrei?

Eu cred că este vorba despre toate luate la un loc. Din nou, pornim de la poveste, scenariul e „Biblia” mea. Și de-acolo, dacă scenariul e foarte bun, n-am nici o problemă. Dacă există vreo sincopă, încep să mă documentez și stau mult de vorbă cu scenaristul, cu regizorul, încerc să explic niște gesturi sau acțiuni. Pentru mine e important să răspund la niște „de ce?”-uri.

Cât de mult dintr-un rol rămâne în tine după ce filmările s-au încheiat? Cum treci la următorul? Cum te întorci la personajul din viața reală, Andi Vasluianu cel de acasă?

Nu cred că rămâne neapărat ceva; tot eu sunt în acel rol, doar că accesez niște zone din mine pe care nu le-am accesat vreodată. Eu spun mai degrabă că m-am întâlnit cu un rol într-un anumit moment al vieții mele, că l-am găsit atunci când trebuia. Mi se pare bizară chestia asta când actorul zice că intră într-un personaj. Eu nu cred că intri într-un personaj; este tot despre tine, mai degrabă te aprofundezi pe tine, îți imaginezi cum ai fi tu în pielea acelui personaj.

Cu fiecare rol ai învățat ceva – să cânți, să dansezi – ai avut parte pe platou de mai multe „cursuri”. De care ți-a fost cel mai frică, ce credeai că n-o să prinzi vreodată?

Ah, ce fac acum la Profu – chimia și fizica. A existat un moment la o filmare în care ne-am blocat într-o formulă; eu am simțit o chestie ilogică din ea, am pus o întrebare scenaristei, n-a știut nici ea… Și a venit un puști dintre cei care joacă și ne-a explicat-o logic și am putut să joc și eu mai departe scena. Am avut roluri în care era vorba despre medici, am învățat o mulțime de lucruri și acolo.

De ce ai accepta un rol? Ce te-ar determina să refuzi unul?

Povestea. Povestea. Povestea. Apoi regizorul, colegii cu care joc. Dar povestea este cea mai importantă. Și la Profu de asta m-am băgat în film – cazurile acestea educaționale din serial m-au fascinat și… dacă măcar un puști din cei de-acasă se recunoaște în film, eu am cîștigat partida. Eu cred că meseria mea este despre oglinda societății; dacă nu stârnești publicului o empatie, o emoție legată ceea ce se întâmplă pe ecran sau pe scenă înseamnă că nu ți-ai făcut bine treaba ca actor. Noi toți avem nevoie de oglindirea asta; ființa umană rezonează mereu la povești.

Cât de des te uiți la filmele cu tine? Și ce îți spui la final, după ce le vezi?

Rar, rar. Dar mă uit singur, ca să mă enervez și mai tare (râde). La teatru e mai bine, că dacă nu îmi iese astăzi o scenă perfect, îmi iese mâine mai bine; la film nu mai poți schimba nimic.

Ce rating ai da tu publicului de film, de teatru din România? De ce?

Nu știu dacă aș da o notă. Singurul lucru pe care îl pot spune este că publicul de teatru uită câteodată că se află într-o sală, și se cred la televizor. Uită că sunt niște oameni vii acolo, pe scenă, care sunt într-o poveste pe care tot pentru ei o spun și se comportă ca și cum ar fi la televizor; vorbesc, răspund la telefon, cască zgomotos – ai senzația că sunt aduși cu forța la teatru. Iar publicul de film din România crește, evoluează, se schimbă constant.

Ce proiecte urmează pentru tine?

La teatru vor fi roluri în piese la Nottara, Odeon, Teatrul de Artă, la Național – 11 spectacole cred că sunt în total. 

De ce avem nevoie de teatru, de film, de artă în viața noastră?

Nu știu să spun de ce „avem”. Dar știu de ce am eu nevoie: de artă în general am nevoie ca să mă cunosc pe mine însumi; fără acestea nu aș putea să apelez la mine. Fiecare poveste de pe lumea asta, fie ea în teatru, film, pictată, îți spune ceva despre tine; pe lîngă faptul că te recunoști în poveștile acelea, este vorba despre eul acela cel mai profund din tine. Și cred că arta te ajută să faci un fel de introspecție; e un exercițiu de care avem toți nevoie.

 

FILMUL LA CARE AI TRAS CELE MAI MULTE DUBLE PENTRU O SCENĂ A FOST… CEALALTĂ IRINA.

PIESA DE TEATRU ÎN CARE AI VREA SĂ JOCI, DAR N-AI APUCAT ÎNCĂ… N-AM DORINŢA ASTA.

O REPLICĂ DINTRUN FILM ROMÂNESC CARE ÎŢI PLACE ESTE… „SĂRĂCIA E O ETAPĂ, PROSTIA E UN DESTIN”. AM SPUS-O EU ÎN SERIALUL PROFU.

 

Foto: Alex Gâlmeanu