Bianca Grindeanu, bijutier: „Orice întâmplare e o sursă de inspirație”

Jobul dintr-o corporație, apoi dintr-o mică agenție de advertising, au fost piatra de temelie pe care și-a clădit propria afacere creativă. Bianca Grindeanu este, astăzi, un artist bijutier apreciat, care își trăiește astăzi propriul vis. Unul agățat ueori la mâini, alteori la gât, pe degete sau la urechi. 

Știu că înainte de a deveni un bijutier freelance ai lucrat într-o corporație? Cum arăta viața ta pe atunci?

Viața mea pe atunci era o continuă alergare dar și o continuă acumulare de informații, pentru că am absorbit ca un burete tot ce m-a putut învăța viața corporatistă.

În timpul facultății, lucrasem patru ani într-un cabinet veterinar de succes, dar am ales apoi un domeniu nou, să lucrez ca reprezentant medical într-o firmă de medicamente umane. A fost o provocare uriașă pentru mine, eu fiind extrem de timidă, dar totodată și o șansă să învăț enorm și să pun, inconștient, bazele a ceea ce sunt acum. 

Ce te-a determinat s-o pornești pe cont propriu? 

Ei bine, după cinci ani și jumătate de corporație, am schimbat puțin domeniul și am trecut în advertising, într-o firmă mică, unde eram cu totul cinci oameni. De fapt, tot vânzări, marketing și client service am făcut, iar jumătate din baza de clienți era formată din companii farmaceutice. Am rămas acolo doi ani și jumătate, unde am muncit pe brânci dar am și învățat la fel. Dacă în prima companie aș zice că am pus fundația „casei”, aici am ridicat „pereții”. Advertisingul este un domeniu foarte interesant, lucrezi mult cu oamenii, provocările sunt permanente, dar și uzura e pe măsură. Cred că trebuie să fii dependent de adrenalină ca să faci față nivelului ridicat de stres, de cele mai multe ori artificial creat, iar eu nu sunt deloc așa. Am plecat într-o zi de luni, început de octombrie, parcă, la orele 18, când mi-am anunțat șeful că de la 19 nu mai lucrez pentru el. Am stat acasă cam 10 zile, primeam oferte de angajare în alte agenții, mai ales că eram specializată pe advertising de pharma, un domeniu de nișă, dar nu-mi venea deloc să mă duc la interviu. Așa că am decis să încerc pe cont propriu, am preluat firma părinților mei, am schimbat profilul și m-am apucat să fac cadouri corporate.

De ce bijuterie? Cum s-a conturat această înclinație?

La bijuterie am ajuns printr-o întâmplare care, iată, mi-a schimbat cursul vieții. 

În timp ce făceam cadori corporate, pentru că erau pentru Crăciun, am început să fac podoabe de pom din cristal Swarovski și, dintr-o joacă, o perlă a căzut într-un cerc de cristal. 

Le-am înșirat imediat pe gută și am pus pandantivul la gât. Întâmplarea a făcut ca în parc să mă întâlnesc cu sora lui David Sandu care l-a văzut și m-a invitat la ei la atelier, a doua zi, să ne cunoaștem. Ne-am împrietenit repede și, după câteva luni, când a început proiectul Școlii de bijuterie, am fost unul din primii cinci cursanți și absolventul cu diploma nr. 1. 

Habar n-aveam, pe atunci, că ăsta va fi drumul meu în viață, m-am lăsat efectiv purtată de val și cred că bine am făcut. După câțiva ani de făcut în paralel cadouri și bijuterie, am decis că drumul meu va merge în a doua direcție, iar cadourile vor rămâne parte din sufletul meu, pentru bucuria mea și cam atât. 

Ai avut un model sau un precedent în familie? 

Da, părinții, dar mai ales mama. Ea a fost mereu modelul meu, a avut spirit antreprenorial dintotdeauna, curaj să schimbe lucrurile și putere să o ia de la capăt. 

Ai mei sunt amândoi ingineri și, în copilărie, pentru venituri suplimentare, mama făcea croitorie, vopseam împreună materiale pe care le vindeam vara pe plaja de nudiști prefăcându-ne că suntem poloneze. ☺ 

Tata „repara” caroserii de mașină cu poliester armat cu fibră de sticlă și mie îmi plăcea să stau pe lângă el și să pun întrebări. 

Am crescut printre scule și cea mai mare supărare la școală era că trebuia să stau la ora de lucru manual cu fetele, nu cu băieții. Noi învățam să coasem, să gătim (beac!), să tricotăm și croșetam, iar eu voiam să bat cuie și să traforez, deși acum, la bijuterie, fix traforajul îmi place cel mai puțin.

Câți ani sunt de când ești propriul tău șef? 

Din octombrie 2007, deci sunt 14 ani și trei luni, din care 10 ani și trei luni dedicate bijuteriei. 

Cum s-a conturat afacerea ta? Care au fost dificultățile întâmpinate? Dar satisfacțiile?

Pff, o să râzi, dar aș putea vorbi două zile despre asta, să văd cum fac să sintetizez! Am început în acel octombrie să fac cadouri corporate premium, pentru Crăciun, cu zero investiție, dar cu o idee care s-a dovedit a fi ce trebuie, având în vedere că în două săptămâni eram deja în profit. Având background de corporație, dar și de agenție, am fost, practic, și client, și furnizor, iar asta m-a ajutat să identific o oportunitate la care, se pare, nu se mai gândise nimeni serios până atunci, cel puțin nu în mediul în care am activat. 

Cel mai greu, dar în același timp firesc, a fost ca, în momentul în care lucrurile nu au mai mers cum îmi doream, să iau decizia de a mă dedica exclusiv bijuteriei și să renunț complet la partea de cadouri. Am încercat câțiva ani să le fac în paralel, dar nu asta era soluția potrivită. Nu-mi pare rău pentru niciuna din alegerile făcute, cred că am ajuns unde trebuie să fiu, făcând ceea ce a trebuit să fac. Mă bucur că, deși nu mă mai ocup de cadouri corporate deloc de cel puțin patru ani, am rămas în memoria clienților și prietenilor și încă primesc mesaje de laudă și aprecieri pentru munca de atunci. E plăcut, aș minți să zic că nu, iar satisfacțiile au fost mai mari decât dificultățile sau, cel puțin acum, când mă uit în urmă, doar așa se vede.

Cum îți definești stilul?  

Dacă mă uit mai bine în urmă, aș zice că am două direcții principale și diferite în același timp: minimalismul geometric dar, la fel de mult îmi place să lucrez texturile organice, piese mai rough, care să iasă în evidență prin simplitate și imperfecțiune. 

În ultima colecție, NO NAME, m-am jucat combinând ambele stiluri și îmi place ce a ieșit, așa că voi explora direcția asta, să vedem unde mă duce joacă.

În ce materiale lucrezi și cum gândești o piesă de bijuterie?

Lucrez preponderent metal, deocamdată aur și argint, cu pietre prețioase și semiprețioase și, uneori, folosesc meteoriți. Am în plan să folosesc și materiale alternative, la un moment dat, deocamdată mai am încă mult de experimentat cu metalul. Ce-mi place la el este că are forță, personalitate și satisfacția e mare când reușești să-l îmblânzești. 

Fiecare piesă sau colecție se gândește diferit, în funcție de inspirația de moment. Uneori, totul e doar o joacă cu formele, alteori te trezești cu inspirația în cap și nu știi de unde a venit, alteori ai o idee și pot să treacă chiar și câțiva ani până ajungi s-o materializezi.

Cum alegi materialele, care sunt preferatele tale? Dar cele mai greu de modelat? 

Fiecare material are farmecul dar și limitările lui. Îmi place să simt energia pământului, probabil ăsta e motivul pentru care prefer metalul și pietrele și sunt atrasă de lemn și porțelan/lut. E greu de spus care e mai greu de modelat, uneori poți avea surprize plăcute cu un material nou și neplăcute cu unul cu care lucrezi de ani de zile.

Ce te inspiră în procesul creativ? 

Absolut totul, și nu glumesc când spun asta! Orice formă, orice sunet, orice întâmplare, orice trăire, chiar și o experiență neplăcută este potențial o sursă de inspirație. Trebuie doar să fii deschis și să te lași dus de val. 

Despre ce vorbesc creațiile tale și cui se adresează? 

Creațiile mele vorbesc despre mine pentru că, în fiecare din ele, este parte din povestea, timpul, sufletul și munca mea, sunt câte o bucată din mine. Se adresează persoanelor care găsesc perfecțiunea în imperfecțiune, celor care vor să fie altfel, dar fără să epateze, celor cărora piesele „le vorbesc”, celor cu personalitate, celor care apreciază un lucru făcut cu pasiune.

Ai modele în bijuterie? Maeștri pe care îi admiri sau te inspiră?

Oh, da, urmăresc mai mulți artiști și maeștri, pe unii doar pentru skill-urile tehnice. Preferații mei, însă, sunt cei care îmbină tehnica și creativitatea, și anume: Melanie Georgacopulos, Leen Heyne, Minoru Hotta, Polly Walles, Karl Fritsch iar ca branduri Niessing, Parts of 4. 

Ai o piesă favorită din cele create până acum? Dar una pe care o porți cel mai mult?

Da, am două piese, ambele din prima colecție intitulată ECO, lansată în 2011, parcă, și inspirată din povestea „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupéry. Este vorba de un inel din argint cu tanzanit, o piatră specială, care îmi place mult, inel pe care l-am păstrat pentru mine, și de o brățară care se află acum pe mâna unei foarte bune prietene, din argint, cu două agate verzi. 

Ca să revin, cumva, la o întrebare anterioară, referitoare la inspirație, din „Micul Prinț” am luat fragmente pe care le-am materializat în bijuterii.

Iată-le aici:

Inelul: „Când eram doar un băiețel, locuiam într-o casă veche, iar legendă povestea că acolo era îngropată o comoară. Desigur, nimeni n-a reușit niciodată s-o descopere și poate că nici n-a căutat-o. Dar ea făcea tot farmecul acelei case. Casă mea ascundea o taină în adâncul inimii ei”. 

Brățara: „Așadar, existau semințe bune și semințe rele de la buruieni. Numai că semințele sunt nevăzute. Ele dorm în tainița pământului până ce-i vine uneia dintre ele chef să se trezească… Atunci ea întinde și împinge mai întâi cu timiditate spre soare o încântătoare rămurică inofensivă. Dacă e vorba de o rămurică de ridiche sau de măceș, poți s-o lași să crească după cum îi e voia. Dar, dacă e vorba de o bălărie, trebuie să smulgi planta imediat, de îndată ce ai început s-o recunoști”.

Amuzant este că pe mine nu vezi niciodată multe bijuterii. Totuși, cel mai mult port două inele tip verighetă, care sunt începutul poveștii mele cu texturi. Mă bucur să le văd mereu pe mâna dreaptă, uneori separat, alteori împreună.

Ai realizat sau te-ai gândit vreodată să faci bijuterii pentru bărbați? 

Sigur că da, realizez bijuterii pentru bărbați și cel mai mult îmi place să fac butoni, dar fac și pandantive, lanțuri, brățări, pinuri, inele. Am făcut verighete pentru cei din comunitatea LGBTQAI+ și, chiar de curând, mi s-a cerut să creez de un cercel cu perlă pentru un bărbat. 

Oricum, multe din piesele mele, inclusiv butonii, sunt unisex. 

Care a fost cea mai provocatoare comandă a unui client?

Cu foarte mici excepții, toate piesele făcute de mine sunt unicat, pentru că sunt lucrate preponderent manual. Lucrez și ținând cont de ideea clientului, deși nu-mi place neapărat asta, simt cumva că mă limitează. Ce nu fac cu siguranță este să reproduc designul altor artiști. Sigur că pot să folosesc inspirația oferită de client, astfel încât bijuteria, la final, să fie pe gustul acestuia, dar dacă nu există aportul meu creativ în asta, atunci este un compromis pe care nu sunt dispusă să-l fac. Nu am de ce să fac asta, că nu sunt un executant. 

Clientul ar trebui să vină la mine pentru că îi place ce creez eu, nu pentru că își dorește o piesă a altcuiva, pe care eu ar trebui să o reproduc, eventual mai ieftin decât originalul. Există meșteri-bijutieri care fac asta, eu nu asta îmi doresc. Din fericire, în ultima perioadă cel puțin, numărul solicitărilor de genul ăsta a fost aproape zero. 

Cea mai provocatoare? Hm… La mine, deocamdată, provocările sunt mai mult tehnice, și aici sunt mai multe bijuterii care se încadrează. Îmi vin în minte acum  două coliere făcute de curând, lungi de 70 cm și masive, pentru că urma să suțină bucăți de meteorit, coliere la care am muncit câte o săptămână pentru fiecare. Amintesc de ele pentru că, având o relație mai veche de love&hate cu lanțurile, mă bucur că am reușit să fac pasul ăsta. Aș zice că realizarea lor a fost eliberatoare, un exercițiu de răbdare și de asumare, cumva ca o meditație.

S-a schimbat ceva sau te-a afectat în vreun fel pandemia prin care trecem, din punct de vedere profesional? Dar preferințele clienților – s-au transformat de când întreaga noastră viață are un alt ritm? 

Perioada asta, deși cuprinde aproape doi ani deja, o văd, cumva, comprimată într-unul singur. Afectată aș zice că am fost doar pe plan financiar, într-adevăr, dar din asta am învățat că pot să trăiesc cu mai puțin, s-au reașezat lucrurile și au apărut noi oportunități. Viața de antreprenor presupune să te descurci, să ai viteză de reacție, flexibilitate, să transformi fiecare lucru negativ într-o provocare și apoi în ceva pozitiv, iar cum eu sunt o optimistă incurabilă fix asta am făcut. Am învățat că atunci când e o situație de criză, e bine să dai un pas înapoi, să respiri adânc și să încerci să priveșți lucrurile dintr-o altă perspectivă. Și mereu să ai un back-up plan. Și un back-up la back-up. ☺
Preferințele clienților mei s-au schimbat în sens pozitiv, îi găsesc mai deschiși, mai dornici de interacțiune și îmi place tare mult asta!

• 

În colecțiile tale se regăsesc și bijuterii modelate din metal reciclat. Povestește-ne mai multe despre asta. 

Da, lucrez în metal reciclat și, acolo unde este posibil, fie îl duc la reciclat, fie îl cumpăr de la furnizori certificați. Am ales să fac asta ca omagiu adus unui mediu sustenabil, precum și poveștilor trecute și viitoare, și mulți dintre clienții mei aleg să-și facă bijuteriile la mine, fix din acest motiv. 

Am terminat chiar astăzi o pereche de verighete pentru un cuplu tare drăguț, realizate integral din aurul familiei, pentru că și-au dorit ca bunicul să fie mereu prezent în povestea lor. 

Ce nu știe multă lume este că procesul de reciclare durează, presupune pierderi și costuri suplimentare astfel încât, la final, metalul reciclat, deși are aceeași calitate, este mai scump, și nu mai ieftin, așa cum ar părea la prima vedere. Ca să exemplific pe scurt, aurul de 14/18k se transformă prin procedee chimice în aur fin (de aproape 24k) care, pentru a fi prelucrat și transformat înapoi în bijuterie, se aliază și se aduce la caratajul și culoarea dorite. Este un proces mai lent, care prelungește durata de execuție a oricărei piese.

Ce urmează în 2022 pentru ține? Ce-ți dorești de la acest an, profesional și personal? 

Am auzit că 2022 ar fi anul energiei feminine, și ăsta e semn bun. Îmi doresc să o iau, cumva, de la capăt, mai exact să-mi regaândesc puțin businessul. 

Rămân tot în zona bijuteriei, dar vreau ca lucrurile să fie 100% așa cum vreau eu. 

Îți spuneam, la începutul interviului, că am pus fundația casei în corporație și am construit pereții în agenție. Ei, bine, cu bijuteria am pus acoperișul, iar acum a rămas doar să decorez și să mă mut cu totul. 

Pe plan personal, îmi doresc să fiu fericită, căci mulțumirea o am deja. Și e musai să ajung în vara asta la mare, o lună cel puțin!

Ce faci pentru a te regăsi? 

Cel mai mult mă încarcă marea și îmbrățișările. Când nu pot ajunge la mare, visez cu ochii deschiși, citesc, mă bucur de liniște. Locuiesc în capul meu, cum îmi place să zic. Ah, și mă uit la piatra mea preferată, paraiba turmaline. Am una mică și tare dragă pe care, cândva, mi-o voi face bijuteria perfectă. Doar că nu a venit vremea ei, încă. ☺ 

Fotografii: Marian Alpășanu; Angie Li; Cătălin Antohi; Doru Oprișan, arhiva personală.