Dana Rogoz și Marian Râlea, față în față

Magicianul și Abramburica. Mentorul și discipolul. ”Tatăl” și ”copilul”. Colegi-actori, pe aceeași scenă de teatru. Prietenia dintre Dana Rogoz și Marian Râlea depășește trei decade și te întrebi ce-ar mai putea să-și spună doi oameni care au o legătură de-o viață. Iată că au. Amintiri înduioșătoare, pline de nostalgie, de candoare, așteptări și visuri împlinite – doi oameni pentru care copilăria are o semnificație specială.

Marian Râlea: Dincolo de talent mai există și o altă trăsătură înnăscută a artistului care îl poate ajuta să devină o ”marcă”, așa cum ești tu, Dana Rogoz?

Dana Rogoz: Știi când te uiți la un padoc cu pui de câini și îi vezi cât sunt de diferiți, chiar și când au doar câteva zile? Și vezi că unul e mai băgăcios, altul mai timid, unul mai flămând, unul mai agresiv și unul care, chiar și când își mai ia câte o lăbuță peste cap de la frați, își continuă drumul ca și când nimic nu i s-ar fi întâmplat. Cred, așadar, că, într-o oarecare măsură, reziliența – căci despre ea e vorba – e înnăscută. Sau, în orice caz, unii se nasc cu anumite date care îi ajută să-și dezvolte reziliența în viață mult mai ușor. Această adaptabilitate, această capacitate de revenire la traseu, această forță de a trece peste obstacole, de a reveni rapid în doua picioare, după fiecare căzătură, cred că e una dintre calitățile care m-au ajutat enorm de-a lungul anilor. Sunt artiști extrem de talentați, mult mai talentați decât mine, care, la un moment dat – spre surprinderea tuturor – renunță. Ori eu nu am făcut asta, deși am mai mult de 30 de ani de carieră (noi doi ne știm deja de 30 de ani). Și lumea probabil că nu bănuiește câte umilințe am trăit în acești ani, câte răutăți din partea unor colegi din cine știe ce echipă, câți oameni au încercat să-mi sădească lipsa de încredere în mine, încă de când eram copil. Au fost proiecte în care am fost de-a dreptul bullied. Dar cumva am mers mai departe, știind că pot și că merit mai mult. 

Și mai e nevoie de ceva, pe lângă talent, reziliență, putere de muncă, răbdare… Șansă! Despre “șansă” aceasta mi-ai vorbit de când eram copil. Că “trebuie să ai șansa ca să reușești în profesia asta”. Așa e. Ai avut perfectă dreptate. Și, desigur, putem intra într-o discuție mai degrabă filosofică, dar cred că șansa e și ea, într-o proporție nedefinită, înnăscută. Deci eu cred că m-am născut cu șansă. Si apoi am și muncit enorm să-mi câștig și mai multe șanse în direcția pe care mi-o doream.

Marian Râlea: Ai trecut excepțional prin toate formele de exprimare artistică- cinematografie, teatru, televiziune, ai creat personaje exemplare și, cu toate astea, ai renunțat prea ușor la cîntat. De ce? Ai o voce unică, magică!

Dana Rogoz: Of, că mă și rușinez numai când citesc astfel de vorbe mari. Să știi că am deseori nevoie de cineva ca tine să-mi ridice moralul, încrederea în mine, speranța că rolurile acelea pe care mi le doresc încă vor veni într-o zi. Revenind la cântat, adevărul adevărat e că mi-am pierdut curajul. Am cântat când eram mică în Minisong, condus de Ioan Luchian Mihalea. Imediat după moartea lui, am continuat să cânt pe scena teatrului (în spectacolul “Dibuk”, regizat de Cătălina Buzoianu). Apoi am dat casting și am intrat în echipa Abracadabra, ca Abramburica, asistenta ta, a Magicianului. Și am cântat ani de zile, melodii compuse de Virgil Popescu sau de Adrian Pleșca (Artanu). După care am început să joc în seriale, am intrat la UNATC – Actorie și s-a întâmplat să-mi iau o pauză de la cântat. O pauză probabil prea lungă, cât să apuce să mi se facă teama de a cânta în public. Cântam cu curaj când eram copil. Adult fiind, am început să mă compar cu alții, să mi se pară că nu cânt suficient de bine, că nu ăsta e talentul meu, că mai bine las pe alții… Am cântat într-un singur spectacol de teatru, acum câțiva ani, la Teatrul Dramaturgilor. Aveam emoții îngrozitoare când venea partea de cântat. Mi se parea că dacă mă aude Profu’ (așa cum ii ziceam noi, copiii de la Minisong, lui Mihalea) când falsez vreo notă, îl fac de râs. Din teama asta de a cânta din nou în public nici nu m-am prezentat niciodată la vreun casting pentru musical. Deși mi-aș fi dorit să pot face asta! Așadar, într-un fel ai atins un punct sensibil, un regret personal. Poate că, cine știe, într-o zi, voi prinde din nou… glas.

Dana Rogoz: Ai vreo amintire cu mine mică, care să ți se pară cumva reprezentativă pentru felul meu de a fi în perioada ”Abracadabra”?

Marian Râlea: Au fost ani frumoși petrecuți alături de voi, copiii mei dragi. Farmecul tău inconfudabil, talentul de a fi mereu implicată în ceea ce noi numeam povești filmate, dar și felul în care reușeai să fii excepțională și la școală era pentru mine și pentru toți ceilalți un exemplu de urmat! Sigur că întreaga echipă mergea dimineața la școală, iar după-amiaza filmam, eu dimineața aveam repetiții la teatru. Devenise un program săptămânal. Într-una dintre zile ne-ai spus că trebuie să mergi la Olimpiada de Prim Ajutor. Am rîs cu toții și te-am întrebat care sunt cerințele. Ai început să ne spui cuvânt cu cuvânt ce scria într-o carte de specialitate. Nu doar rosteai cuvintele, intraseși în rol, gândeai expresiile, iar rostirea era a unui conferențiar care salvează omenirea. Nu mai râdea nimeni. Dana ne-a” abramburit” încă odată cu talentul ei. După această demonstrație de virtuozitate, de câte ori uitam textul în timpul filmărilor, mă uitam la Dana care mă salva, rostind textul meu mult mai bine decât aș fi făcut-o eu!

Dana Rogoz: Ai fost ca un tată pentru mine și, ca orice părinte, bănuiesc că ți-ai făcut proiecții cu mine adult. Cât de mult m-am apropiat în realitate de proiecția pe care o aveai în minte?

Marian Râlea: Am încercat să nu vă dau impresia că meseria de actor va face parte din viitorul vostru. Împreună cu Ruxandra Ion am propus un joc de-a teatru filmat. Lumea acelor ani avea nevoie de poveste. Întreaga echipă de copii era bine aleasă și, aparent, prin jocul interpretării rolurilor, demonstrau că ar putea fi viitorul teatrului românesc. Noi, cei mari, nu făceam lecții de actorie cu voi. Vă consideram talentați pur și simplu. Oricine ne ruga să facă parte din echipă era binevenit. Chiar aveam o vorbă: “Toți copiii sunt talentați”. Ca un tată bun, nu voiam ca voi să alegeți actoria, știind cât de multă muncă e și câtă șansă implică această meserie. Dar, în sinea mea, eram mîndru de talentul vostru. După ani de zile de filmări și spectacole era firesc să alegeți meseria teatrală, dar când v-am întrebat dacă vă pregătiți să dați la Actorie, toți ați raspuns că NU. A durut puțin raspunsul vostru, v-am înțeles, erați obosiți de atâta muncă, filmări, spectacole, vacanțe muncite Mă împăcasem cu gândul. Apoi am primit un telefon de la tine și am auzit vocea hotărîtă și emoționată a Danei ca atunci când dorea să convingă că are dreptate: ”Magi, dau la teatru.” Am fost fericit. ”Ești sigură?”, te-am întrebat. Mi-ai răspuns cu un DA atât de mare cât toate așteptările mele. De atunci totul a decurs firesc .Te-am ascultat spunând un monolog cu talent și cu personalitate. Cred că te-am dus la facultate, la prima probă eliminatorie, iar acum jucăm împreună în spectacole. Sunt mândru de tine ca și de ceilalți copii care au terminat Facultatea de Regie (Andreea Radu și Geo) sau Filologie (Mica) sau Management (Ducu). Așteptările că vei deveni o actriță importantă a noului val, cum se spune, au devenit realitate. Mulțumesc, Dana!

Dana Rogoz: Ai întâlnit generații de copii. Care crezi, indiferent de ce spun metodele mai noi sau mai vechi de parenting, că sunt cele mai importante valori, atribute, calități pe care părinții ar trebui să le insufle și să le stimuleze copiilor? Mi-ai spus, când eram mică, că o să mă plictisesc de Actorie, pentru că am început-o prea repede.

Marian Râlea: Nu știu dacă aș putea să fac o diferență între copiii de atunci și cei de acum. Copiii sunt copii. Cât despre valori… Sinceritate, cinste, generozitate, altruism și, mai ales, respect și iubire față de tot ce ne înconjoară. Toate acestea se educă prin poveștile pe care cei mici le află în cei șapte ani de acasă! Cel mai important lucru care se învață este zâmbetul. Nimic nu este mai încântător și nobil decât zâmbetul și bucuria unui copil. Mai cred că toți copiii ar trebui să știe că părinții le sunt cei mai buni prieteni!

Foto: Adi Bulboacă

Interviul a fost publicat în ediția print A List Magazine, No 32