Dorian Boguță: ”Acceptam roluri ca să am cu ce plăti chiria”

Zâmbeşte mult şi larg şi vorbeşte cu mult drag despre proiectul şcolii de actorie, despre teatru şi filmele care i-au marcat cariera de actor. Dorian Boguţă – pe care l-am văzut în Francesca, Love Building sau Două lozuri şi i-am apreciat scurtmetrajele – ne pregăteşte câteva surprize: primul său lungmetraj, dar şi două roluri în filme româneşti. „În actorie 2×2 poate fi şi 4, şi 7 şi 21 şi chiar 1,56 cu o singură condiţie: să mă convingi”, spune actorul despre munca sa de fiecare zi.

 

De ce actorie? Care sunt cele trei momente care ți-au influențat cariera?

Cred că a fost destul de simplă alegerea. La 12 ani am avut șansa să joc într-un film. Încercați să vă puneți în pielea mea de atunci. 1. Am lipsit motivat de la școală aproape trei luni. 2. Am primit bani, echivalentul unei biciclete foarte șmecheră și 3. de fapt, cel mai important moment motivațional, când m-am întors în clasă, cea mai „dorită” fată a venit la mine și m-a întrebat „Nu vrei să stai cu mine în bancă?” Așa că mi-am spus: dacă ai aceste oportunități doar cu condiția de a fi actor, mi-am decis repede drumul în viață. Adevărul este că, odată cu vârsta, lucrurile au luat o turnură ușor mai serioasă, am început să mă uit la multe filme, să citesc despre ele și într-o zi am văzut unul din episoadele din Decalog -ul lui Krzysztof Kieślowski care m-a marcat. A mai existat un moment, în anul când am terminat liceul și urma să merg la facultate, într-o zi, pe stradă mi-a răsărit un anunț – „Se dau examene pentru admitere la Facultatea de teatru și film din Georgia, una din cele mai prestigioase școli din fosta URSS”. Și a fost extrem de simplu. Am depus documentele și cu asta….a început viața mea oficială de actor.

Ai făcut roluri de comedie, dramatice, scurtmetraje, seriale etc. În ce zonă te-ai simțit „acasă”?

Nu aș putea să răspund cu exactitate la întrebarea asta. Uite, eu am un permis cu 3 categorii, A,B și C și am condus de la motor la camion. Dacă ar fi să aleg, ar trebui să fac o ierarhie și mi-e imposibil. Libertatea mersului cu motorul nu se poate compara cu „măreția” conducerii unui camion sau relaxarea dintr-o mașină mică. În altă ordine de idei, actorii sunt atrași de dramă, dar cred că e mai greu de realizat comedia. Vorbesc des comedia de valoare, fină, nu strâmbături, fără nici o măsură și grobian.

Cât este documentare, cât improvizație, cât repetiție până când un personaj îți iese așa cum vrei?

La școala noastră, actoriedefilm.ro, eu repet un lucru: dacă în matematică știm că 2×2 fac 4, în actorie nu există așa ceva, adică să avem același răspuns de fiecare dată. În actorie 2×2 poate fi și 4, și 7 și 21 și chiar 1,56 cu o singură condiție: să mă convingi. Iar ca să mă convingi de asta, în primul rând tu trebuie să crezi, iar mai departe e o nimica toată. La fel și pregătirea, unele roluri necesită o documentare mai amănunțită, altele multă detașare, concentrare, repetiție.

Cât de mult dintr-un rol rămâne în tine după ce filmările s-au încheiat? Cum te întorci la Dorian Boguță cel de acasă?

Ideea asta că unii actori rămân cumva în personaj și și au nevoie de timp ca să-și revină… mă face să pufnesc în râs și o spun asumat. Cei care susțin că au nevoie de timp pentru a se întoarce la ei, ori o fac pe interesanții, ori au nevoie de un consult medical. Am auzit de un actor care l-a jucat pe Hamlet într-un spectacol și apoi s-a semnat la salariu cu Hamlet! (râde). Ce fac eu când termin o filmare? De cele mai multe ori, dorm. Anul trecut am filmat pentru Zavera , regizat de Andrei Gruzjnitkii, un personaj complicat, depresiv, speriat. 30 de zile de filmare de dimineața până seara; când s-a terminat am dormit 14 ore, apoi cu iubita am mers pe munte cu ATV-ul, dar nu să scap de personaj, ci să mă recreez.

De ce ai accepta un rol? Ce te-ar determina să refuzi unul?

Păi, înainte acceptam ca să am cu ce plăti chiria; nu vreau să mă ascund pe după deget, nu făceam o selecție după valori artistice. În al doilea rând, când ești actor îți dorești să faci cât mai mult, că niciodată nu știi când te remarcă cineva. Doar că, vorba unui mare actor rus, Oleg Yankovsky, „Eu o jumătate de viață mi-am făcut un nume, iar acum numele îmi face jumătatea cealaltă, așa că ai grijă ce nume îți faci”.

Cu fiecare rol ai învățat ceva – să cânți, să dansezi – ai avut parte de mai multe „cursuri” ca actor. De care ți-a fost cel mai frică și care te-a bucurat cel mai mult?

Pentru un rol am învățat să trag cu arcul sportiv, nu e simplu deloc; am avut vânătăi pe tot brațul. Pentru un altul, în care eram un profesor universitar de matematică, am fost nevoit să învăț niște formule complicate. Pentru Zavera am învățat să trag în poligon cu pușca în talere și am nimerit, o dată, 10 din 10. În alt caz m-am îngrășat pentru un rol și am rămas cu kilogramele. Actoria îți oferă provocări; însă nu sunt sigur dacă voi putea vreodată juca cu un șarpe în mână, oricât de minunată ar fi și actoria asta.

Cât de des te uiți la filmele cu tine?

Cel puțin o dată, la premieră, și cel mult de două ori, asta dacă mă uit la televizor și apare un film cu mine, dar nu-l văd până la capăt.

Ce rating ai da tu publicului de film din România? De ce?

Din păcate, în România publicul nu este foarte învățat cu filmul și ca urmare nu se poate dezvolta firesc în direcția asta. Nu există suficiente cinematografe în țară Bineînțeles că există un segment care știe film, dar destul de mic; restul publicului care merge la blockbustere este identic cu cel din Spania ori Bangladesh.

Ce proiecte urmează pentru tine?

La începutul acestui an va intra în cinematografe primul lungmetraj regizat de mine, Urma, produs de Oana Giurgiu și în care joacă Teo Corban, Dragoș Bucur, Marin Grigore, Irina Rădulescu, Mădălina Ghenea, Liviu Pintileasa, Lucian Ifrim. M-am gândit la filmul ăsta 21 de ani, ani pe care i-am concentrat într-o oră și 43 de minute. În toamnă mă veți putea vedea în Zavera și Regina Maria, regizat de Alexiss Swite și produs de Abis Studio. Și am deschis un platou de filmare alături de Dragoș Bucur.

De ce avem nevoie de teatru, de film, de artă în viața noastră?

Se poate filozofa mult pe tema asta, dar eu voi veni cu un caz concret. E povestea profesorului meu de actorie. După premiera unui spectacol pe care l-a regizat, el și trupa s-au retras într-un apartament ca să sărbătorească. Toate florile primite le-au pus în cadă, iar spre dimineață au început să împartă acele flori din care a căzut un bilețel. L-au citit și au rămas muți: în el scria că cineva a decis să-și pună capăt zilelor dar, trecând pe lângă teatru, a văzut afișul și a decis să vadă spectacolul. După piesă a înțeles că viața merita mai multe șanse și le-a mulțumit pentru asta. Nu era semnat, iar spectacolul se numea Viața mea.

FILMUL CU CELE MAI MULTE DUBLE… PROBABIL CHIAR FILMUL PE CARE L-AM REGIZAT, URMA, 32 ORI 33.

PIESA DE TEATRU ÎN CARE AI VREA SĂ JOCI, DAR N-AI APUCAT… PESCĂRUŞUL DE A. CEHOV.

O REPLICĂ CELEBRĂ DINTR-UN FILM ROMÂNESC CARE ÎŢI PLACE ESTE… „ZÂMBEŞTE PUMFI, DESCHIDE OCHII, NU LE RĂSPUNDE, ÎNCHIDE OCHII PUMFI, LASĂ-I SĂ MOARĂ PROŞTI!” (DE CE TRAG CLOPOTELE, MITICĂ? – LUCIAN PINTILIE).

 

Foto: Alex Gâlmeanu

Make-up: Cristina Toma / Beauty District. Vestimentație: garderoba personală