Felicia Simion: „Fotografiile au puterea de a ne pune pe gânduri”

Cu aproape 20 de ani în urmă, deveneam mamă pentru prima oară. La 23 de ani, eram prea tânără și neexperimentată pentru a înțelege pe deplin ce se întâmplă cu propriul corp în timpul sarcinii și după aceea. Este motivul pentru care am trecut printr-o depresie postnatală neidentificată și, ca atare, netratată, dar trăită intens și dureros – stări emoționale cumplite pe care le-am înțeles la ani distanță.

Din fericire, vremurile s-au mai schimbat, iar mamele au acum acces la mult mai multe informații avizate. 

Am discutat cu Felicia Simion, o tânără mamă și fotografă talentată, despre creațiile sale vizuale și felul în care a ales să sprijine experiența maternității, aducând compasiunea la nivel de artă și transformând-o, astfel, în catharsis. 

Cum a început pasiunea ta pentru fotografie?

Totul a început cu un gând: și anume acela că aș putea face fotografie pentru tot restul vieții. Aveam 13 ani și o mare de dorințe. Cumva, printre ele, s-a strecurat, din neant, și dorința de a face fotografii. Și de atunci m-am agățat cu toată ființa mea de ea și nici că i-am mai dat drumul. 

Ai avut un model care să te inspire în munca ta?

Am avut o serie de fotografi tineri, pe care i-am descoperit pe un website numit DeviantART, precum și fotografii Magnum Photos, de-ale căror lucrări am rămas impresionată la vârsta adolescenței, crescând în mine aspirația de a călători și de a face fotografie documentară. 

Cum ți-ai defini stilul de fotografiere?

Eclectic, nehotărât, dar, totuși, ferm. 

Care au fost temele care te-au atras de-a lungul timpului?

Copilăria, corpul, tradiția, maternitatea, noțiunea de „acasă”. 

Tu nu ești specializată doar în fotografie. Povestește-mi despre celălalt background profesional al tău.

Practic, cealaltă pasiune a mea – pe care, recunosc, am atârnat-o într-un cui, din păcate – este antropologia. Totul a pornit din dorința de a continua studiile, după terminarea Universității de Arte, alegând să fac un masterat în Etnologie, Antropologie culturală și Folclor. Timp de doi ani am studiat și am făcut și o bucățică de teren, îmbinând antropologia cu fotografia, însă viața a venit peste mine și nu am mai reușit să mă focusez decât pe fotografie în ultimii ani. 

Cum se împletesc cele două profesii în cazul tău?

Cred că cel mai mare câștig pe care l-am dobândit din domeniul antropologiei a fost apropierea de oameni, de poveștile lor, precum și o curiozitate infinită de a cerceta. Încă am enorm de multe idei de documentare, însă, de multe ori, ele rămân într-un plan suspendat, din lipsa timpului și a bugetelor. Sper, totuși, ca cele două direcții să se intersecteze cât mai profund într-un viitor apropiat.

Ai fost implicată într-o mulțime de proiecte. Numește-mi trei personale și trei comerciale care ți-au adus cele mai mari satisfacții. În ce au constat ele?

O, este tare greu să aleg, dar, ca proiecte personale, îmi vin în minte „ethnographies”, care pornește chiar de la nevoia mea ființială de a mă apropia de propria-mi identitate culturală și constă în documentarea fotografică a mai multor tradiții și obiceiuri românești; „WOMB”, proiect personal pe care l-am desfășurat în ultimele săptămâni de dinainte de nașterea Aurorei, când mă confruntam cu trecerea către o nouă identitate; „Not from here”, serie de imagini suprarealistă realizată la Deauville, de care mă leagă multe amintiri frumoase. 

Pe plan comercial, îmi este și mai dificil să mă rezum la trei colaborări – probabil tot ce ține de fine art îmbinat cu fashion, precum și colaborările cu ONG-uri pe partea de fotografie documentară.

Ai semnat și foarte multe coperte de cărți apărute în diferite țări. Cum se naște o copertă de carte și cum au apărut aceste colaborări? 

În prezent, colaborez cu o serie de agenții din străinătate, unde trimit din când în când fotografii în vederea creării unui portofoliu pentru coperte de carte. De cele mai multe ori, colaborările rezultă în cadrul acestor agenții, sau, alteori, din contactul direct cu editura (spre exemplu, Penguin Random House sau Harper Collins, unde am avut imagini transformate în coperte). Printre copertele de carte preferate se numără cele ale unor autori precum Elena Ferrante, Mo Yan, Margaret Atwood sau Paulo Coelho. 

Ai primit, de asemenea, numeroase premii și recunoașteri ale muncii depuse. De care-ți amintești cu cel mai mare drag?

Cred că cel mai cu drag îmi amintesc de seara în care am primit Premiul Juriului și Premiul Publicului în cadrul concursului Tremplin Jeunes Talents al Festivalului Planche(s) Contact de la Deauville, seară în care i-am cunoscut pe primarul orașului Deauville, precum și pe Babeth Dijan, fondatoare a revistei de modă Numéro. A fost o seară plină de emoții și de neașteptat, într-un oraș magic, în care știu sigur că voi reveni. 

În prezent, se află în desfășurare proiectul POSTPARTUM. Povestește-mi mai multe despre el. Știu că a pornit de la propria ta experiență. 

POSTPARTUM spune poveștile unor mame care au trecut prin depresie postnatală, pornind de la propria-mi experiență. POSTPARTUM vorbește despre anxietăți, neputințe, frici, greutăți, dar și despre curaj, speranță, dragoste și vindecare. Este un proiect puternic încărcat emoțional, în care suntem implicate, în prezent, 25 de mame, un proiect pe care sper să-l duc mai departe. 

Ce poveste din proiectul POSTPARTUM te-a impresionat cel mai tare și cu ce sentimente ai rămas din istoriile mamelor?  

Nu aș putea alege o singură poveste, dar, citind întrebarea ta, îmi vine în minte cea a Andei Hutanu, întrucât am trăit amândouă experiența spitalizării, în urma experimentării depresiei postpartum. Poveștile mi-au adus un car de emoții și stări, de la empatie, deznădejde și apoi nădejde, precum și iubire față de mamele și copiii care au participat. 

Ești mama unei fetițe încântătoare, Aurora, pe care o fotografiezi constant. Cât de greu sau de ușor este să-ți surprinzi în imagini propriul copil? 

Îți mulțumesc! Este, probabil, la fel de dificil pentru mine precum a cânta la trombon. De multe ori, Aurora nu mă lasă să o fotografiez, punând mâna pe obiectivul aparatului. De multe ori, când aude „facem foto”, face orice să se sustragă din fața camerei. Este un fel de „wildlife photography”, în care trebuie să fiu într-o permanentă goană și atenție după Rori, să mă mulez pe dorințele ei, să am răbdare infinită pentru a-i surprinde expresivitatea. 

Cum te-a ajutat pe tine fotografia în devenirea ta, ca mamă?

Fotografia este cea care mă ajută să merg mai departe, să perseverez, atât profesional, cât și ca mamă. Fotografia este parte din identitatea mea, este primul mod în care m-aș defini atunci când cineva m-ar întreba cine sunt. 

Anul acesta, ai decis să faci un „brad de Crăciun” mai special. Așa a apărut „Pregnancy tree”. Care este poveste lui? 

„Pregnancy tree” este un „brad” de Crăciun construit din ramuri adunate înainte de nașterea lui Rori, din preajma maternității în care a apărut pe lume. Îmi amintesc cu drag acea perioadă plină de efervescență emoțională, în care găseam inspirație în cel mai mic detaliu al naturii. Astfel că, atunci când am văzut pe marginea drumului câteva crengi căzute, le-am adunat și le-am așezat în portbagajul mașinii, știind că vor deveni un simbol al călătoriei mele către a fi mamă. 

Care sunt fotografii care te inspiră și de cum anume?

Lista este extrem de lungă – cred că în fiecare zi aflu despre noi fotografi/fotografe-sursă de inspirație. De cele mai multe ori, îi descopăr pe Instagram, ori pe LensCulture, unde sunt publicate proiecte esențiale ale lumii fotografice contemporane. 

Cum decizi când o fotografie va fi alb-negru și când va fi colorată? 

De regulă, știu încă dinainte de a face fotografia respectivă ce fel de coloristică va avea. Pur și simplu văd, raportat la compoziție, lumină sau emoție surprinsă. Înainte, vedeam mai mult alb-negru, însă, de la o vreme, văd color. Probabil că ține și de starea sufletească în care mă aflu. 

Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Totuși, în prezent, lumea noastră abundă de imagini. Cum fac fotografii să nu se piardă în acest noian al informației vizuale? Cum își mai găsesc identitatea? Și cum ajungem noi la fotografia care, dacă nu să ne schimbe viața, măcar să ne pună pe gânduri sau s-o îmbunătățească puțin?  

Cred că, mai mult ca niciodată, trebuie să devenim mai atenți și mai răbdători cu cadrele pe care le surprindem, cu proiectele pe care le inițiem, ca artiști vizuali. Iar ca privitori, cred că trebuie să percepem lumea dincolo de scroll, să căutăm povești, să ne oprim mai mult pentru a absorbi o imagine. 

Precum cuvintele, fotografiile au această putere, de a ne pune pe gânduri, de a „râcâi” viața noastră emoțională.

Trebuie doar să avem disponibilitatea de a fi curatorii propriei noastre existențe.

La ce proiecte lucrezi în prezent?

Momentan, încerc să finalizez anul, fără a fi, pe departe, un final; la început de ianuarie, mi-am propus o călătorie în Delta Dunării, cu dublu scop – unul, de documentare a Crăciunului pe rit vechi la lipoveni, iar al doilea, de realizare a unor imagini cu Dunărea, în toiul frigului. Mai am în plan o călătorie-surpriză pentru 2022, care, cu ajutorul bunului Dumnezeu, se va transforma într-un proiect fine art. 

Fotografii din arhiva personală