Francesca Velicu: „Încerc să pun câte puțin din personalitatea mea în fiecare personaj”

Are 22 de ani și este first artist la English National Ballet, în Londra. La 13 ani studia la Academia Balșoi, iar la 17 primea roluri principale la Opera Națională din București.

Interviu de Adriana Moscu

Ce se ascunde în spatele unui spectacol de balet în care dansatorii plutesc cu grație pe scenă, în admirația privitorilor? Cel puțin șapte ore de muncă zilnică. Balerinii repetă, uneori, chiar și la cinci spectacole în același timp. Totuși, Francesca nu asociază nicio secundă baletul cu sacrificiul. Dacă ar reveni în România? A mai făcut-o o dată, în plin avânt. Pentru a doua oară, așa cum spune, e nevoie ca lucrurile și mentalitățile să se schimbe.

Francesca, faci balet de la 4 ani. A fost decizia ta sau te-au dus părinții? Cum a intrat baletul în viața ta?

A fost decizia părinților la început. Am urmat cursurile școlii de balet Jaqueline, acolo am urcat prima oară pe o scenă, am simțit emoția unui spectacol și am înțeles de mică importanța repetițiilor. Decizia s-a mutat la mine la sfârșitul clasei a IV-a, când am spus părinților că vreau să fac mai mult balet și așa am ajuns la liceul de coregrafie „Floria Capsali”. Am urmat cursurile școlii la clasa profesoarei Ana Caraianopol până în clasa a IX-a. La 13 ani am participat  la  concursul internațional de balet „Youth America Grand Prix”, la Paris, la care am obținut  locul al doilea și o bursă de studiu la cursurile de vară ale Academiei Balșoi care se ține în Statele Unite, în New York. Ca urmare a acestor cursuri la care predau chiar profesori de la Moscova am primit invitația de studiu integrală la Academia coregrafică de Stat a Teatrului Balșoi. Am fost repartizată în anul I de studiu, la clasa profesoarei Tatiana Galteva, și acolo am rămas până la finalizarea examenului de stat. M-am întors în România pentru că aflasem că la Opera din București devenise director artistic celebrul balerin și coregraf Johan Kobborg și am vrut să lucrez în echipa lui. Am dat audiție și am devenit colaborator al Operei Naționale  din București la vârstă de 16 ani, unde am rămas până la încheierea stagiunii 2015-2016. În vara lui 2016, am dat audiție la English National Ballet și am fost acceptată. Așa am ajuns la Londra.

Ți-ai fi dorit sau te-ai imaginat vreodată devenind altceva? 

Dintotdeauna am fost o persoană activă, când eram mică îmi plăceau foarte mult activitățile sportive, în aer liber, taberele unde practicam chiar sporturi extreme. Însă în același timp am fost atrasă mult și de tot ceea ce înseamnă emoție și artă. Chiar și acum, primul lucru pe care îl fac când am timp liber este să pictez.

Cât dedici pe zi baletului? Orele petrecute în sala de repetiții au crescut odată cu ascensiunea ta? 

Într-o zi normală lucrez 6-7 ore pe zi. Nu cred că orele au crescut de-a lungul timpului, dar cu siguranță sunt mult mai complexe. De exemplu, când ești elev lucrezi la același solo timp de câteva luni pentru a-l perfecționa, iar într-o companie repeți câteodată chiar și 4-5 spectacole diferite într-o singură zi. Aș adăuga că este la fel de important câtă atenție acorzi în afară orelor de repetiție atât corpului, cât și psihicului, pentru a fi în cea mai bună formă.

Ce face diferența dintre o prim-balerină și restul corpului de balet? Munca? Talentul? Șansa? O combinație între toate sau altceva? 

Am avut șansa de a dansa roluri principale înainte de a dansa în corpul de balet. Este foarte ușor să crezi că se pune mai multă muncă într-un rol solistic deoarece este considerat un rol important. Dar un spectacol nu este nimic fără ansamblu. În două săptămâni de spectacole, un prim-solist dansează de două, trei ori, pe când corpul de balet dansează în fiecare seară. Din experiență, cel mai solicitant este când le faci pe amândouă! În orice companie există artiști în corpul de balet care ar merita mult mai mult, dar și viceversa. Sunt mulți factori de care depinde cariera fiecăruia, este important ca directorul să vadă munca pe care o depui, contează compania pe care o alegi, dacă ți se potrivește repertoriul și, cel mai mult, încrederea în tine.

Cum percepi diferența dintre școala rusă de balet și cea britanică? Unde te regăsești mai mult? 

Tehnica se perfecționează la școală, eu am urmat școala rusă și cred că e cea care mi se potrivește cel mai bine. În companie la English National Ballet, deși suntem în Marea Britanie, nu se urmează o tehnică anume, am avut maeștri de balet din Brazilia, Japonia, Franța, Spania, America, Rusia, Cuba… Este o companie foarte diversă, am libertatea de a învăța câte puțin din fiecare metodă.

Vei rămâne în Marea Britanie? Te-ai gândit să te stabilești în altă parte sau chiar să revii, cândva, în țară? 

Deocamdată încerc să îmi formez o carieră în Marea Britanie. Ceea ce îmi place aici este că avem un repertoriu divers și multe turnee internaționale în fiecare an: am dansat la Bunka Kaikan în Tokyo, la Balșoi în Moscova, la Royal Opera House în Londra, în Noua Zeelandă, Hong Kong, Chicago, așa că am avut ocazia să văd multe țări și să descopăr oameni și locuri noi. Despre România pot să spun că, dacă voi avea ocazia iar lucrurile vor merge într-o direcție mai bună, de ce nu?

Care este interpretarea ta personală favorită? Cea la care ții cel mai mult?

Îmi plac foarte mult rolurile dramatice, de aceea, două roluri pe care visez să le dansez sunt Julieta și Manon. Mă regăsesc foarte mult în aceste două personaje.

Experiențele de viață mă inspiră cel mai mult și încerc să pun câte puțin din personalitatea mea în fiecare personaj.

Dar rolul care te-a consacrat?

Rolul care m-a consacrat este Kitri din „Don Quijote”. A fost primul rol principal pe care l-am dansat la Opera Națională din București.

O interpretare care ți-a pus cele mai multe probleme? 

Părțile tehnice și temperamentale îmi sunt confortabile, de aceea îmi și plac. Provocarea este când trebuie să ies din zona de confort. Rolul pe care încă îl găsesc dificil, chiar dacă l-am dansat trei ani la rând, este Sugar Plum Fairy din „Spărgătorul de Nuci” care se dansează la noi, în coregrafia lui Wayne Eagling.

Câte premii ai în palmares? Îmi poți numi câteva dintre ele? Care te onorează cel mai tare? 

Premiul care mă onorează cel mai mult este  „Olivier Award for Outstanding Achievement în Dance”, primit  pentru rolul The Chosen One din „Sacre du printemps” al Pinei Bausch, premiu acordat de  Societatea Regală de Teatru din Londra.

Care sunt sacrificiile pe care le-ai făcut de-a lungul timpului pentru a ajunge unde ești acum? 

Mi s-a pus întrebarea acesta de multe ori, nu consider nimic ce ține de balet ca pe un sacrificiu. Să devin balerină a fost tot ceea ce am vrut de când eram mică, așa că orice decizie am luat de-a lungul carierei a fost din pasiune.

Ce ți-ar plăcea să faci, dar meseria ta nu-ți dă voie?

Când vine vorba de ceea ce aș vrea să fac, dar meseria mea nu îmi permite, nu sunt chiar exemplul perfect. Părinții mi-au dat libertatea de a încerca multe activități și sporturi de mică, așa că îmi place din când în când să revizitez pârtia de schi sau patinoarul.

Este adevărat ce se spune despre profesoarele de balet, că, uneori, sunt neîndurătoare?

Da, unii profesori de balet, ca și la gimnastică, pot fi duri. În România, în acest aspect suntem foarte asemănători cu rușii. Însă, în această meserie, cu cât ți se acordă mai multă atenție și primești mai multe corecturi, cu atât mai mult înseamnă că ești plăcut de către profesor. No pain no gain.

Dar competiția dintre balerine? E chiar atât de acerbă ca cea descrisă în filmul Black Swan, de exemplu? Sau balerinele pot fi și prietene? 🙂 

Black Swan este un film și unele lucruri sunt clar exagerate. Mie, personal, nu mi s-a întâmplat ceva atât de intens.

Concurență este peste tot, dar, cum spune Barîșnikov, „I don’t try to dance better than anyone else. I only try to dance better than myself”. Cine înțelege acest lucru, poate avea și concurență constructivă și prietenii.

Când te simți cea mai fericită și ce te motivează zilnic? 

Cea mai fericită sunt când am o zi plină de repetiții. Când termin și simt că am dat tot ce am putut, am obținut ceva, sunt mulțumită.

Dacă ar fi să-ți descrii dansul, ce ai spune despre el? 

Baletul este o artă, în artă nu există perfecțiune, așa că nu pot spune că la un moment dat în carieră atingi vârful și gata; este un proces de lucru care mă motivează, o căutare constantă de a crește și de a mă dezvolta ca artist.

Te mai atrage și alt stil de dans în afara baletului clasic?

Dansul contemporan îmi place foarte mult. Nu mi-am dat seama de asta până când am început să lucrez la Londra. Dansul clasic este numit „limitat” într-un sens bun, deoarece conține anumite reguli și un sistem specific care trebuie respectat, de aceea este și foarte greu. Pe când la dansul contemporan este o libertate mult mai mare de a te exprima și mult mai personală. Cu siguranță, un domeniu pe care îl voi studia mult în viitor.

Mai ai timp liber? Și dacă da, ce-ți place să faci cu el? 

În timpul liber încerc să merg la muzee și expoziții de artă, sunt atât de multe în Londra!

Ai un mentor în balet, o figură care să te inspire?

Modelul meu de balerină este Alina Cojocaru, m -a inspirat din copilărie și continuă să mă inspire și acum, prin modul ei de a se pregăti, prin voința ei, prin dorința de perfecționare continuă, prin tenacitatea și ambiția de a reuși în tot ceea ce face.

Când se retrage o balerină de pe scenă? Există viață după balet? Te-ai gândit cum va arăta a ta?

Cariera este scurtă, de obicei, balerinele se retrag în jurul vârstei de 40 de ani. Recunosc, cât am fost în lockdown lunile trecute, m-am gândit ce altceva mi-ar plăcea să fac. În orice direcție m-am dus, tot la artă mă întorc, scenografie, designul decorurilor și al costumelor… Cât timp voi fi înăuntrul unui teatru, I’m happy.

Dacă ar fi să schimbi ceva la lumea baletului de la noi, ce anume ar fi? 

Sunt multe de schimbat în balet în România, dar două cred că sunt de bază: mentalitatea oamenilor, ca să existe voință de schimbare, și legile care să o permită. Greu, dar nu imposibil.

Foto: Andrei Runcanu; arhiva personală