Ioan Maxim: “Cred foarte tare în cercuri de bunătate”

 

Ioan lucrează în domeniul managementului cultural, iar în prezent urmează un master în studii culturale în Lisabona. Cum se vede cel mai tandru oraș al Europei de la fereastră? Ioan ne povestește.

 

Interviu de Adriana Moscu

Când l-am rugat să-mi acorde un interviu despre viața în izolare din perspectiva unui om care a lăsat totul în urmă cu doar câteva luni înainte de pandemie, fără cel mai mic semn că lucrurile vor lua o întorsătură cu totul neașteptată, Ioan a ezitat puțin: “Mă tem că va ieși un interviu foarte trist”, mi-a spus. I-am răspuns că și tristețea poate fi constructivă uneori – circulă tot mai des în online constatarea potrivit căreia “Eram fericiți și n-o știam”.

Apoi am citit ce mi-a scris și nu am detectat tristețe, ci multă nostalgie. Cred că portughezii nu m-ar contrazice dacă i-aș spune “saudade”. Care e mai mult chiar decât nostalgie. E un dor, și-o melancolie dulce, dar și o speranță către un viitor mai puțin apăsător, mai bun. Sau către cercuri de bunătate, cum spune Ioan.

Cum arăta viața ta înainte să pleci în Portugalia? Ce făceai înainte, la ce proiecte lucrai?

Mama mi-ar spune că aveam o viață frumoasă la București (ca să parafrazez titlul unui volum al Anei Maria Sandu) și chiar aveam. Am încercat mult în ultimii ani să fiu mai atent la ce se întâmplă în jurul meu ca să pot să fiu, în cele din urmă, mai atent la ce se întâmplă în mine. Și asta m-a ajutat să-mi construiesc o viață bună, cât m-am priceput. În București sunt mulți dintre prietenii mei pe care îi iubesc foarte tare și alături de care am mers la teatru, la filme, la concerte și la petreceri, la plimbări, la terase, la mare, la munte, am muncit alături de ei, am plâns și am râs, ne-am îmbătat și ne-am îmbărbătat și ne-am mutat dintr-un apartament într-altul, dintr-un job într-altul, am mâncat multă mâncare bună, am dansat mult de tot și am umblat prin tot orașul, mai ales vara, mai ales seara. Prietenii mei erau o mare parte din viața mea din București și viața mea din București a fost bună.

Am lucrat în publicitate după ce am terminat facultatea și am avut apoi șansa să lucrez la teatrul Apollo111, unde am stat doi ani, definitorii pentru mine. Am muncit mult ca să pornim un business cultural, dar a meritat fiecare moment.

Am plecat din București pentru că mi-am dorit o experiență internațională, dar și pentru că orașul mi s-a părut, în ultimii ani, din ce în ce mai sufocant, transformat într-un oraș pentru mașini, nu pentru oameni, care se prăbușește sub ochii noștri. Am ales calea mai simplă, o pauză de la București.

Povestește-ne un pic cum ai ajuns să locuiești în Lisabona.

Am venit la Lisabona în septembrie 2019 pentru că am fost acceptat într-un program internațional de masterat în studii culturale, mai exact „The Management of Arts and Culture”, parte din The Lisbon Consortium, o inițiativă a Facultății de Științe Umane din cadrul Universității Catolice Portugheze. E o experiență educațională diferită pentru mine, bazată pe gândirea critică și pe teorie, dar mereu aplicată pe cazuri concrete. Cursurile sunt o discuție continuă despre starea lumii și a lucrurilor, între profesori și 20 de studenți din Europa, America de Nord și de Sud sau Africa. E un schimb de idei care îmi dă o măsură a cine sunt, cine aș vrea să fiu și cât de important e să înțelegi și să accepți că viața se poate trăi în mii de feluri și niciunul nu este greșit atât timp cât îi respectă pe ceilalți. Sigur, nu e doar filozofie, avem și cursuri de economie, management sau business.

Care era rutina ta zilnică înainte de izbucnirea pandemiei? Ai reușit să-ți faci prieteni aici?

Mutarea m-a zdruncinat un pic – după mai mulți ani de muncă am trecut la ceea ce încă îmi pare o vacanță prelungită. Știu că sună ideal, dar pentru mine tot binele a venit și cu bagajul de anxietate din trecut. Da, nu a mai existat stresul unui job, am dormit foarte bine la Lisabona, dar cam după primele două săptămâni am început să simt că pierd vremea, să îmi chestionez decizia plecării, să mă întreb non stop ce caut eu aici și ce o să fac după ce mi se termină banii pe care i-am avut puși deoparte. Am petrecut și petrec foarte mult timp singur, dar nu resimt singurătatea ca pe ceva rău. Am reușit să mă ascult cum trebuie, să fiu atent la mine, să îmi pun foarte multe întrebări.

Între timp lucrurile s-au mai reglat, viața se întâmplă parcă și fără să vreau: școala îmi ocupă cam 50% din timp, am cursuri doar seara, dar trebuie să citim și să scriem mult. Lucrez de la distanță pentru câteva proiecte din România, am fost norocos să le găsesc, și mă implic și aici în câteva inițiative mai mici ale unor prieteni. E foarte ușor să cunoști oameni la Lisabona, am senzația că toată lumea face cumva parte din mediul artistic și vrea să-ți povestească despre un spectacol, o expoziție, un concert. Oamenii se mișcă non-stop. Și asta am încercat să fac și eu, să mă mișc non-stop, să îmi mențin ritmul de trezit dimineața, făcut duș și ieșit pe ușă. E WI-FI peste tot și am descoperit bibliotecile publice ale orașului, unde poți sta toată ziua fără să plătești nimic.

Mă uimește mereu ce ușor mă despart acum de niște păreri vechi pe care le aveam despre mine, care mă blocau. Nu aș fi crezut niciodată că sunt în stare să mă mut în altă țară, să renunț la lucrurile pe care le aveam, să mă întorc la școală, să stau așa mult timp singur, să-mi fac prieteni noi, să mă apuc de meditație și așa mai departe. Dar uite că le fac și chiar dacă necesită mereu efort, nu e imposibil, nu e dramatic. Acum trebuie să mă despart și de ideea că e foarte greu să-ți găsești un job full time la Lisabona dacă nu vorbești încă portugheză. Sper să-mi iasă.

De ce locuri și obiceiuri din oraș apucaseși să te îndrăgostești înainte de pandemia care a făcut imposibil cutreieratul prin oraș?

 

Lisabona e un oraș foarte blând și înțelegător. Mi-am propus mai de mult să ies din casă zilnic, chiar dacă nu e neapărat nevoie, deci m-am plimbat pe toate străzile, am văzut toate muzeele și parcurile, am fost și sunt foarte turist în acest oraș. E ușor să te îndrăgostești de toată Lisabona, dar dacă ar fi să aleg un singur lucru de povestit și de văzut ar fi apusurile de pe malul râului. E cea mai frumoasă lumină pe care am văzut-o, un spectacol pe care l-aș vedea de mii de ori fără să mă plictisesc.

Cum s-a schimbat viața ta aici după ce a început criza? Cum arată o zi pentru tine acum?

Sunt în izolare de la începutul lui martie – am ieșit doar la supermarket sau la câteva plimbări scurte și solitare prin cartier. Am noroc de doi colegi buni de apartament, o franțuzoaică și un italian, mai mâncăm împreună, mai bem o bere, mai râdem. Ei nu se plâng deloc de lipsirea asta de libertate, doar eu mai am momente. Nu m-am plictisit încă, îmi mențin un ritm normal al zilelor – trezit dimineața, lucrat, „mers” la cursurile online, încerc să văd un film zilnic și să citesc măcar 10-15 pagini, să scriu dacă mi se pare că ce simt sau gândesc e extraordinar, dar asta se întâmplă foarte rar. M-am ras în cap singur în baie și mi s-a părut o experiență eliberatoare. Am regretat-o apoi, dar am găsit confort în faptul că foarte mulți oameni postează pe net poze cu ei tunși 0.

În primele zile am intrat în panică – nu i-am blamat deloc pe românii care au năvălit înapoi în țară, ăsta a fost și primul meu instinct. Ce se întâmplă mai departe, dacă respecți sau nu regulile, ține de înțelegerea individuală a situației în care ne găsim. Încerc să nu judec pe nimeni în aceste zile, toată lumea se află în fața unei probleme fără precedent. Eu respect ce spun autoritățile, dar trebuie să-mi amintesc de câteva ori pe zi de ce nu pot să ies afară. Dacă mă uit pe geam, am senzația că lumea merge mai departe ca înainte, doar eu sunt blocat într-un apartament. Asta vine și din faptul că mi s-a spus mereu că sunt special și că pot face tot ce îmi propun în viață. Lasă, că a venit pandemia și poate mă mai liniștesc și eu.

Din ce punct de vedere îți este cel mai greu?

Îmi e foarte greu să mă concentrez și îmi e foarte greu să țin pasul cu ce se întâmplă în lume – de la evoluția pandemiei până la toate spectacolele, concertele, cărțile și informațiile puse la dispoziția mea pe Internet. Tot timpul mi s-a părut că nu știu suficient, că nu văd suficiente filme, că nu citesc suficient. Acum mi se pare că nu am nicio șansă.

Îmi pare foarte rău că sunt lipit non-stop de un ecran, de telefon sau laptop. În unele seri, când îmi tai și ultimul rând de pe to-do list, simt o satisfacție, o împlinire, dar apoi îmi dau seama că n-am făcut nimic în viața reală. Tot ce fac acum e virtual și mă dor ochii. Pe de altă parte, mi se pare interesant că putem trăi așa, în virtual. S-a scris mult despre viitor, și uite că poate viitorul chiar e acum. Singurul lucru care o să ne scoată din casă, într-un final, cred că va fi sexul. Nu-mi dau seama cum o să putem înlocui sexul cu varianta lui digitală, încă nu am încercat, dar cred că e o latură esențială a omului pentru care, vorba aia, s-au pornit războaie, s-au traversat mări și oceane, o să se ignore și regulile unei pandemii. Mi-ar plăcea să citesc un material despre cum sunt afectați lucrătorii sexuali în această perioadă și industria sexului în general – de la sex shop-uri la video chat-uri și site-uri porno.

Mi-e destul de greu fără plimbarea mea zilnică. Și mi-e foarte frică de ce fel de om o să fiu la finalul acestei pandemii – acum, când ies din casă, am senzația că toată lumea e bolnavă, tușește, nu menține distanța obligatorie. M-a cuprins o paranoia de care sper să pot scăpa după. Încerc să fiu rațional.

Viața mea e bună, dar gândurile mele o fac să fie foarte grea.

Care sunt lucrurile care îți fac viața mai ușoară? Ții legătura cu cei de-acasă?

 

Somnul, vinul și mâncarea. Discuțiile cu prietenii mei din toată lumea, mai dese decât înainte de pandemie. Faptul că am în fiecare seară un video-call cu frații mei și cei doi nepoți, pe care nu îl aveam până acum. Filmele foarte bune și muzica. Ascult muzică non-stop. Pozele vechi de familie pe care le-am luat cu mine, îmi place să-mi văd bunicii și părinții tineri, îmi par niște oameni cunoscuți, dar pe care nu îi cunosc deloc. Pozele din telefon. Clipurile stupide cu animale de pe Facebook.

Cum arată pandemia de coronavirus în Portugalia? Ce ți-a atras atenția? Ce e diferit față de România?

În prima zi când a fost decretată starea de urgență și au fost închise școlile și universitățile, plajele Portugaliei au fost pline. E foarte greu să ții în casă niște oameni atât de solari cum sunt portughezii, mai ales când trăim o primăvară splendidă. Măsurile luate de guvern sunt similare cu cele din toată lumea – nu ai voie să ieși din casă decât cu un scop precis, nu mai sunt permise adunările, e mai multă poliție pe străzi etc.

Există un număr de telefon la care poți suna dacă ai simptome, dar înțeleg că e tot timpul ocupat. Sistemul lor medical e bun, încă nu e depășit de situație, dar se pregătesc pentru ce e mai rău. Am citit un interviu cu un doctor care spunea că se simte ca în fața celui mai important examen al vieții lui. Se discută și aici mult despre lipsuri, corupție, probleme și rasism în fața acestei crize. La ora 10 seara toată lumea iese pe geam și aplaudă.

Portugalia a decis ca va trata toți imigranții ca cetățeni în această perioadă și chiriașii din proprietățile primăriei nu vor mai plăti chirie cât e pandemie. E un pic mai multă umanitate, claritate și coerență în măsurile luate.

Ce măsuri de protecție/întrajutorare au adoptat portughezii pentru a sprijini artiștii?

Toate teatrele și instituțiile de stat își vor plăti colaboratorii independenți ca și cum proiectele lor s-ar fi derulat în această perioadă. Ministerul Culturii a creat un fond de 1 milion de euro pentru organizațiile independente. Lisabona a creat și ea un fond de urgență pentru structurile culturale din oraș. Se întârzie plata de taxe și se oferă sprijin fiscal artiștilor fără contracte permanente.

De ce anume din România îți e cel mai dor?

Mă gândesc cu foarte mult drag la toți prietenii mei, îmi doresc să fiu cu ei, poate să fie vineri după job și să mergem pe terasă la Energiea, să bem vin și să vorbim prostii. Îmi lipsește mersul la teatru, când înțelegeam tot ce se întâmplă pe scenă. Încerc, mai ales de când m-am mutat, să definesc și ce e particular pentru România, dacă îmi lipsește realmente ceva ce aș putea trăi doar acolo, dar e foarte complicat. Nu cred că îmi lipsește nimic românesc.

Ce nu îți lipsește absolut deloc din România?

Din păcate, ar fi o listă foarte lungă. Mă întristează foarte mult știrile din țară, cum o făceau și când eram acolo. Nu cred că România se va schimba prea curând, asta necesită, în primul rând, conștientizarea nevoii de schimbare la nivel individual a fiecăruia dintre noi. E un efort pe care nu știu câtă lume e dispusă să îl facă. Nu poți șterge rapid niște mecanisme interne care funcționează de ani de zile, pe care le-am învățat, le-am văzut la televizor și în jurul nostru zi de zi. Dacă tu crezi despre tine că ești bine (te admir), de ce să te schimbi?

Cum crezi că va arăta viața ta după ce te întorci în țară? Cum te-a afectat această criză și ce planuri ai pentru a o depăși?  Crezi că există și ceva bun în toată această degringoladă? Din punctul tău de vedere, care ar fi lucrul acela?

Am deja câteva proiecte în minte pe care aș vrea să le pun pe picioare la București, dar mi se pare greu să fac planuri acum.

Se vorbește despre lumea nouă, post-pandemie și încerc și eu să mi-o imaginez. Probabil nu va mai fi așa de simplu să călătorim, probabil vom fi mai precauți. Mi-e frică de curentele naționaliste care vor profita la maximum de situația asta. Viktor Orban deja și-a asigurat poziția în fruntea Ungariei pentru foarte mult timp. Mă gândesc mereu la ce se întâmplă în spatele acestui virus, despre ce nu se vorbește acum.

Dacă trebuie să aleg și ceva bun din toată nebunia asta, poate ar fi timpul pe care îl avem acum ca să ne pregătim pentru ce urmează după pandemie. Cred foarte tare în cercuri de bunătate. E un sistem simplu, pe care sper să îl practicăm cu toții – dacă eu sunt bun cu colegii mei de apartament, cu colegii mei de muncă, cu familia mea, cu cercurile mele apropiate, și toți oamenii aceștia sunt buni cu cercurile lor apropiate, putem schimba măcar partea noastră de lume. La fel se va întâmpla și dacă vom reacționa când vom vedea o nedreptate, nu vom mai închide ochii.

Un alt lucru care sper să îl aibă lumea nouă e empatia. Mi-ar plăcea să se predea în școli empatia și să investim mai mult în profesorii noștri. Cred că în ultimii ani s-au pierdut din vedere niște lucruri mărunte, dar foarte importante. Mi-ar plăcea să se facă politică cu empatie. Lumea nouă ar fi atunci mai bună.

Foto portret: Adi Bulboacă

Fotografii din Lisabona: arhiva personală (c) Ioan Maxim