Katia Pascariu: „Dintotdeauna am vrut să fiu actriță. Altceva, nu cunosc și nu-mi doresc”

Katia Pascariu, interpreta personajului principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, filmul propus de România la Oscar, vorbește despre provocările rolului, pasiunea pentru actorie și nevoia de activism cultural.

Interviu de Adriana Moscu

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur 2021 de la Berlin, pune sub lupă raporturile dintre individ și societate, având ca punct de plecare urmările pe care un clip porno de amatori, încărcat de o profesoară de școală generală pe un site specializat, le provoacă în viața acesteia.

Protagonista rolului principal este actrița Katia Pascariu, o prezență mai degrabă familiară în lumea teatrului decât a filmului. 

Despre începuturi, situația complicată a teatrelor din România și proiectele sale îndrăznețe, în rândurile care urmează. 

De unde provine prenumele tău cu sonorități slave?

Când era sora mea mică, până să mă nasc eu, avea la mare o prietenă nemțoaică – părinții erau și ei prieteni – Katia Schmitt… după ani, când fetele au crescut, nu au mai ținut legătura decât prin scrisori, dar alor mei le-a plăcut mult numele. Sora mea e Nadina, eu sunt Katia. 

Cum ai luat decizia de-a deveni actriță?

Cred că nu a fost chiar o decizie, oricum, nu la început. A fost singurul lucru pe care am zis vreodată că vreau să-l fac, de când eram mică. Am fost un copil care se juca enorm, am avut destul confort și toată libertatea și sprijinul părinților de a experimenta, căuta în diverse zone – de la sport, la muzică, balet, limbi străine. Dar nu mi-am dorit decât asta să fac – inițial, însă, fără să înțeleg prea mult ce înseamnă, ce presupune să fii actriță. Am făcut, cred, niște conexiuni, mai mult sau mai puțin rațional. 

Mi-a plăcut și-mi place să mă joc, să fiu altcineva, să îmi imaginez că trăiesc alte vieți decât a mea. 

Anii au trecut, m-am trezit aproape de finalul liceului și am zis că e singura opțiune pentru mine – deși mi-era groază că dacă nu-mi iese cu actoria, nu am nicio altă pasiune sau dorință pentru viitor și nu știam ce aș putea face altceva.

Ai fost încurajată să devii actriță? Știu cât de anostă și sexistă ți s-a părut lumea facultății. În acest context, cum ți-ai găsit resursele să insiști? 

Nu mi-am dorit decât asta, am simțit mereu și simt în continuare că asta e ce trebuie și ce pot eu să fac. Altceva, nu cunosc și nu-mi doresc. Dar nu m-a încurajat cineva pentru că nu m-am expus decât în familie când eram mică – mult mai târziu m-am relaxat și acum mă simt relativ OK să fiu uneori „în centrul atenției”. 

Când eram mică, îl adoram pe Louis de Funes, îmi plăcea să imit adulții și să-i fac pe oameni să râdă. 

Eu sunt o persoană destul de reținută, eram și mai mult pe vremuri, eram chiar timidă și retrasă. Dar am avut mereu certitudinea, pe care mi-era frică să o verbalizez, că trebuie să insist și să continui pe drumul ăsta.

Am avut multe sesiuni de autoterapie, mult plâns, multe frici, multe visuri, m-am autoîncurajat de frică mai mult, să nu mă las să renunț până nu încerc cu-adevărat. Am avut mereu sprijinul părinților, doar că fiindu-mi mereu teamă de eșec, au fost multe lucruri pe care mi-era teamă să (mi) le recunosc. 

Cu îngrijorare cred, dar și cu multă încredere, răbdare și iubire, părinții m-au susținut necondiționat – de fapt, cred că singurele lor „condiții” au fost să fiu fericită și să fac un liceu teoretic, totuși. 

Apoi, au fost doi actori cu care m-am pregătit în clasa XII-a, care cred că nu erau chiar convinși de șansele mele. Dar m-au pregătit foarte bine și am intrat din prima la UNATC. 

În facultate, am simțit că primii oameni care cred în mine au fost colegii studenți și asistenții de la regie (Radu Apostol, Alex Berceanu, Zalan Zakarias) și profa de mișcare – Lorette Enache, căreia îi voi fi veșnic recunoscătoare. Lucrând cu ea am făcut un salt radical, mi-am schimbat raportarea la propriul corp, am început să (mă) percep diferit și să lucrez altfel și cu textul, și cu emoțiile. 

Tu ești mai degrabă o actriță de teatru. Cum îți explici că ți-ai câștigat faima internațională cu un rol într-un film?

E simplu – teatrul nu are vizibilitatea pe care o are filmul. Am fost la locul potrivit, în momentul potrivit și s-a lăsat cu „balamuc”. Haha! 

Cum ai primit rolul din Babardeală cu bucluc…, filmul lui Radu Jude și, în același timp, propunerea României la Oscarul de anul acesta? A existat un casting? A fost un rol cu dedicație?

Nu știu dacă cu dedicație, adică Radu sigur nu a scris rolul cu mine în cap, dar nu a fost nici casting. Mi-a propus direct să joc, să citesc scenariul și să văd dacă accept, dacă m-ar interesa. Ne știam, eu fusesem la două castinguri la el, eram pe listele scurte, el voia să lucreze cu mine, m-a văzut mult la teatru, eu voiam să lucrez cu el. Și aici ne-am întâlnit, într-un context fericit, cred eu.

Cum a fost pe platoul de filmare? Care a fost cea mai dificilă scenă?

Au fost mai multe „platouri”, destul de diferite între ele. Cea mai dificilă scenă, din punctul meu de vedere, a fost ședința, adică partea a treia. Acolo m-am simțit cel mai conștient-responsabilă, mi-am dat seama că e nevoie să fiu concentrată și precisă și că trebuie să fiu foarte atentă la traseul stabilit pentru personaj și la indicațiile lui Radu. Nu eram singură, evident, eram cu colege și colegi, dar tot ce propuneau ei trebuia să aibă rezonanță în mine, să capete sens propunerile lor. În rest, nu am fost prea stresată, era multă noutate și curiozitate, mai mult decât orice. 

Te așteptai la acest succes? 

Pe scurt, nu. Chiar nu… Dar nici nu știam ce așteptări să am. Știam că planul ar fi să trimitem filmul la Berlin, dar mai departe, suntem încă șocați de succesul și viața filmului. Dar nu mă miră. Cred că e un film foarte bun și că merită să fie apreciat și văzut și discutat. Mă așteptam ca filmul să aibă vizibilitate mare, pentru că și Radu și Ada (n. red.: Solomon, producătoarea filmului) sunt deja niște nume importante. Dar ce se întâmplă acum e o surpriză foarte plăcută. 

Ce crezi că atrage atât de mult la acest film? 

Depinde. De la titlu, la autor, la reacția presei internaționale, până la premiu, notorietate, tematică, promisiunea unor scene de sex, nuditate, limbaj, nu știu… Dar sigur este un film la care oamenii merg mai mult și pentru că se face tam-tam pe tema lui. Ceea ce e și bine, dar și păcat – sunt filme care, deși ar merita, nu au aceeași soartă. 

Cred că a atras mult și faptul că este unul dintre primele filme care prinde și pandemia. Și e un film foarte bun, de la conținut la propunerile curajoase ale lui Radu, în primul rând, legate de formula cinematografică destul de experimentală. 

E o provocare pe multe planuri filmul nostru. Documentează excelent societatea noastră azi, aici și acum. 

Cum a fost să joci cu mască?

Nu foarte complicat, pentru că oricum purtam masca tot timpul. Am luat-o ca fiind parte din costum, din realitatea personajului. Și am ținut cont de cum se schimbă vorbirea, înțelegerea, modul de a comunica, atunci când avem măști pe fețe. Cred că m-a ajutat foarte mult, de fapt. Personajele au căpătat noi dimensiuni, nu cred că s-a pierdut ceva, din contră.

The New York Times te-a inclus pe lista celor mai buni actori ai anului 2021, alături de nume precum Kristen Stewart, Denzel Washington sau Joaquin Phoenix. Cum ai primit vestea și ce înseamnă pentru tine această recunoaștere? 

Pe mail. 🙂 Nu eram la curent cu această listă, cu ce ar presupune includerea mea în acest articol. M-am bucurat, cum mă bucur de orice articol sau recunoaștere a muncii mele, a muncii noastre. Deci așa și-așa – hahaha!

Mai departe, ar fi multe de zis despre acest „star system” și ce înseamnă el de fapt și cum mă simt paralelă cu el, sau el cu mine.

Până la urmă, pare că valoarea lucrului meu e mai mare sau mai bine recunoscută în raport cu aceste nume și cu celebritatea lor, mai ales. 

E mult de vorbit despre cât de diferit este practicată meseria noastră, de fapt. Ce fac industriile și banii, cum ne modifică percepția, cum ne influențează și cum ajung să ocupe spațiu. Sunt și bucuroasă și onorată, cel mai mult însă m-a impresionat reacția locală – în rest, nimic.

Cum a fost la ședința foto cu fotograful Rufen Afanador? 

A fost așa cum mi-aș fi imaginat că trebuie să fie o ședință foto la un nivel înalt. L-am căutat pe net și am văzut că e un fotograf celebru care lucrează mult cu celebrități. Mi-au plăcut mult fotografiile lui. I-am zis că nu am experiență, mi-a zis să nu-mi fac griji. Toată echipa, toată pregătirea a fost impecabilă, extrem de profi, nu foarte glam, nimic excesiv, deși totul era foarte scump – s-a lucrat cu respect, cu bucurie și profesionalism, cu extrem de multă căldură și grijă. S-a râs, am vorbit, m-au aranjat, și cu muzică pe fundal am dansat, lucru care m-a ajutat enorm, și sper că am reușit să nu le pierd timpul. 

Vei fi în sală în noaptea Oscarurilor? Crezi că filmul în care joci va câștiga?

Încă nu știm dacă filmul va fi între cele nominalizate. Dar mi-ar plăcea să câștige!

Tu, ca gânditoare și activistă de stânga, cum te împaci cu nominalizarea la un premiu care are o istorie puternic capitalistă în spate?  

Nu premiul e miza aici, ci pătrunderea în acest context cu acest film, în mod explicit. Cum uneori mai sunt filme care reușesc să-i dea peste cap, să-i debusoleze – de ex.emplu, Parazit. Altfel, ei vor exista și decide pentru filmul mainstream oricum, de ce să nu-i provocăm din când în când? Eu, una, îi ignor și știu că e doar despre bani. Dar că tot acolo sunt extrem de mulți oameni talentați și foarte muncitori, care merită să fie apreciați. 

Acesta nu e primul film mare în care ești prezentă. Cum a fost experiența După dealuri?

A fost ceva destul de scurt și nedefinit pentru mine; era foarte frig și ne trezeam foarte devreme, și cam astea sunt amintirile mele cele mai puternice. Nici nu am avut un rol complicat, eram parte dintr-un personaj colectiv, important pentru film și poveste, dar nu atât de provocator pentru mine, ca actriță. Dar am cunoscut și am văzut la lucru o echipă de profesioniști, actrițe foarte bune, un regizor extrem de serios și atent. Și mi-am dat seama că dacă nu sunt motivată și provocată de ceea ce trebuie eu să fac, mi-e greu să-mi găsesc motivația în simplul fapt că sunt pe un platou de filmare sau că apare numele meu pe un generic. 

În prezent, lucrezi la Teatrul Evreiesc de Stat. De ce tocmai aici?

Pentru că am o relație particulară cu acest teatru, ține de familia și cultura din care provin, de identitatea mea, e un loc unde mi-am dorit să lucrez în primul rând pentru a fi mai aproape de niște rădăcini culturale. În al doilea rând, pentru că doamna manager, actrița Maia Morgenstern, e singura directoare de teatru din București cu care cred că pot lucra. E dezastru în teatrul public bucureștean, iar directorii sunt adesea și abuzatori, și incompetenți, și răuvoitori. Doamna Morgenstern e o persoană care cultivă dialogul, respectul, etica prefesională, e un om și un manager generos și deschis. Și mă regăsesc în multe dintre ideile și demersurile pe care ea le-a adus în TES. Pentru moment, e un teatru unde pot să exist fără să simt că e un compromis.

Dintre foarte multele roluri în spectacolele teatrale, care dintre ele îți este cel mai aproape și de ce?

Toate, toate – dar unele mă consumă sau mă obligă mai mult, cum ar fi mamele pe care le joc. Eu nefiind mamă, rolurile acestea mă provoacă pe foarte multe planuri. Ana Pauker îmi place mult și când o joc mă raportez la ea și ca un personaj, dar și ca la o persoană căreia i s-au făcut multe nedreptăți, și vreau să corectez asta. 

Sunt personaje cărora vreau să le fac dreptate. Când joci personaje inspirate de oameni reali e provocator și pentru că ești dublu responsabil – artistic, dar și etic. Și ador tot ce e interactiv, e un fior anume, e o conștientizare aparte a prezentului care mă îmbogățește și mă provoacă foarte mult ca actriță.

Dar rolul care te-a solicitat cel mai tare?

Cel din Toată liniștea din lume, de Radu Apostol și Mihaela Michailov. E cel mai complex și complicat lucru pe care-l am de făcut ca actriță, până acum. 

Tu nu ești doar actriță, ci ai o mulțime de alte specializări, de la un masterat în Antropologie şi Dezvoltare, la diplomă de formator. Ești membru fondator al Centrului de Artă Comunitară Vârsta 4 și al Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2017 ești și evaluator de proiecte culturale la Administraţia Fondului Cultural Naţional. Îmi poți povesti un pic despre toate aceste ipostaze?

Eu mă consider doar actriță, și toate celelalte funcții sau competențe au apărut fie ca necesități, fie ca nevoi, obligații sau urmări naturale ale profesiei mele de bază, dar și ale condiției de activistă. Sunt o activistă culturală, da! Dar și asta e, de fapt, o consecință și acum o condiție intrinsecă a funcționării mele în zona de artă politică. Tot ceea ce fac, însă, are legătură, pentru mine, cu lucrul în teatru, în teatrul pe care eu îl iubesc, în care cred și pe care îl construim zilnic, împreună. Poate mai puțin birocrația.

Promovezi teatrul politic, îți asumi ideologia de stânga și militezi pentru justiția socială și împotriva consumerismului. Cum s-au format aceste convingeri? 

Unele natural, altele decurg dintr-un fel de a privi lumea și societatea, așa cum zici tu. Convingerile s-au format în principal după facultate, odată ce am început să lucrez cu David Schwartz, Mihaela Michailov, Radu Apostol – în colectivele de teatru politic și educațional din care fac parte. Am învățat foarte mult de la ei, cu ei și acum mă simt mai sigură pe mine.

Am învățat enorm lucrând la proiectele noastre, în documentare, la cursurile și de la profii de la master, de la colegele și colegii noștri din domenii diferite de al nostru, dar cu care colaborăm mai tot timpul – istorici, sociologi, antropologi, artiști vizuali, oameni de litere etc. 

Acum știu că, de fapt, am avut și în familie oameni de stânga, care la fel, au crezut și au luptat cu puterile lor în perioade când ideologia de stânga era fie periculoasă, fie o perspectivă real-luminoasă, și mă bucur mult. Dezamăgirile, dar și bucuriile pe care ți le aduce conștiința politică pot fi foarte mari, și sigur sunt formatoare.

Ce le răspunzi celor care cred mai degrabă că arta și politicul ar trebui să rămână entități separate? 

Că nu se poate așa ceva, ei pot ignora realitatea, dar ea nu se schimbă. Așa că mai bine să fie conștienți și implicați, decât masă de manevră. Arta e politică, totul e politic. Și foarte bine că e așa!

Care sunt temele socio-politice despre care ar trebui să se vorbească (mai mult) în spațiul românesc? 

Hm, sunt multe. Dar aș porni de la ce înseamnă stat și public. De la teme legate de educație, sănătate, sărăcie – ce consecințe ale tranziției trăim azi și de ce. Ce e cu capitalismul, de fapt, și de ce e un sistem criminal. Rolul nefast al bisericii. Pericolul naționalismului, fascismul camuflat și al tuturor formelor de discriminare – de ce, cum și unde se va ajunge. Cum scăpăm de patriarhat? Ce se ascunde în spatele bugetelor tot mai mari pentru armate, industria militară și cea de supraveghere? Educația sexuală. Corpul femeii. Și ar mai fi temele legate de mediu. 

Dar proiectele tale din sfera aceasta de care ești cea mai bucuroasă că s-au întâmplat?

Simpla lor existență e uneori un miracol, faptul că ele devin realitate și apoi rezistă în timp, au public, nasc dezbateri, au sens nu doar pentru oamenii care le generează – e extraordinar. Sunt mândră de toate, dar mai mult decât de unele din ele, punctual, sunt conștientă că forța lor stă în demersurile noastre, în munca pe termen lung, în a te angaja la un proces socio-creativ care presupune răbdare, tenacitate, încredere în echipă, empatie, colaborare, forță, rezistență, momente mai grele, învățare colectivă, sacrificiu uneori, protest alteori – ar fi mult de vorbit aici.

Ți se întâmplă vreodată să obosești? Cum te reașezi atunci pe linia de plutire? 

Să obosesc de teatru – niciodată. Niciodată nu mă obosește să joc, să lucrez, să văd teatru. Dar mă obosesc alte lucruri, care sunt parte din munca noastră, din procesele de lucru.

Cel mai tare mă obosește birocrația, munca administrativă. Și nu-mi place deloc să învăț text, dar și după ce-l înveți – e foarte bine!

Mă reașez ascultând muzică și dormind, apoi mă plimb, și mă „clătesc” tot cu artă – filme, cărți, expoziții, și tot ce mai intră aici.

Ce înseamnă pentru tine un moment de răgaz? Ce faci atunci când nu joci sau nu te dedici altor proiecte și colaborări?

Fie sunt cu persoane apropiate, cu părinții, cu prietenele și prietenii mei, fie sunt acasă și mă odihnesc, mă bucur de spațiul meu, citesc, dansez, stau și nu fac nimic, o contemplu pe Haia, pisica mea. Mai încerc să recuperez din filme și seriale, expoziții, cărți și articole salvate pentru momente de răgaz, spectacole. Mă plimb, asta fac des, și dacă e timp mai mult, călătoresc. Și rar, foarte rar, mai am tentative de activități gospodărești-casnice. 

Ce urmează pentru tine în 2022?

Nu știu. Adică știu că voi lucra la câteva proiecte noi de teatru, vom continua cu stagiunile în măsura posibilităților, am și câteva proiecte mai personale. Ateliere cu copii și adolescenți, continuăm demersurile noastre la Replika, la Stagiunea de teatru politic, cu echipa Vârsta4, la TES. Sunt prevăzute și câteva turnee interesante și aștept și surprize, de ce nu?! Dar sper să fie un an mai empatic și mai solidar – la nivel artistic-local, dar și la nivel macro, general vorbind.