Mălina Manovici, protagonista celui mai recent film românesc, ”Balaur”: ”Mi-am văzut personajul ca pe un amestec de supunere și de revoltă”

”Balaur” este unul dintre filmele românești care rulează zilele acestea în cinematografe. Regizat de Octav Chelaru, cu Mălina Manovici și Alexandru Papadopol în rolurile principale, filmul prezintă povestea Ecaterinei (Mălina Manovici), profesoară de religie și soția preotului din oraș (Alexandru Papadopol), începe o relație amoroasă cu Iuliu, un elev de 16 ani cu un trecut tumultuos. Inspirat din fapte reale, ”Balaur” urmărește povestea Ecaterinei care, în încercarea de a-l ține pe iubitul ei mai tânăr sub control și de a-și proteja familia, ajunge să-și piardă ea însăși controlul pe parcurs. În timp ce femeia se confruntă cu o adevărată criză de credință, pasiunea lui Iuliu devine din ce în ce mai amenințătoare, mai ales când adolescentul începe să se spovedească preotului.

Mălina, joci într-un film cu unul dintre cele mai grele subiecte aduse pe marile ecrane. Ce sentimente contradictorii ți-a trezit rolul tău din „Balaur”?

Da, am fost conștientă că e un film care abordează un subiect controversat, incomod, dar cred că asta e menirea filmului. Să discute despre probleme ale societății care sunt considerate tabu sau să intre în psihologia unei persoane și să exploreze cum se raportează la societate, la morala impusă sau la etică. Și mi s-a părut o mare provocare, dar și o oportunitate ca un astfel de film și personaj să-mi devină accesibile. M-am simțit foarte responsabilă și am apreciat încrederea care mi s-a arătat. Așa că am încercat să dau tot ce pot, să nu dezamăgesc, m-am aruncat cu totul în muncă, cum fac de obicei, de altfel.

În film, o interpretezi pe Ecaterina, o tânără profesoară de religie la liceu și soție de preot, „care se aventurează într-o relație extraconjugală cu Iuliu, unul dintre elevii săi. Iar în încercarea de a deține controlul asupra relațiilor și familiei sale, ajunge să piardă ea însăși controlul pe parcurs”, după cum spune prezentarea filmului. Care au fost cele mai mari provocări ale acestui rol?

Întreg procesul este o provocare – în cel mai bun sens al cuvântului. De la întâlnirea cu regizorul și casting, la citirea scriptului, la înțelegerea personajului și asumarea lui, până la repetițiile cu colegii și terminând cu lucrul efectiv pe set. E o provocare și o călătorie pe care am parcurs-o cu mare drag alături de echipa filmului.

Încercarea mea este să fiu mereu cât mai autentică în ceea ce fac, dar să nu-mi fie teamă să încerc, să explorez căi și mijloace. Încerc să-mi asum cât pot de bine personajul, chiar dacă acțunile lui sunt reprobabile, iar când mi se spune că nu semăn deloc cu personajul pe care l-am întruchipat, o iau ca pe un semn că într-adevăr acest transfer neuro-psihologic pe care îl putem face, pe care creierul nostru îl poate face, e real și e extraordinar.

Ce întrebări ți-a trezit ție însăți, ca artist, partitura Ecaterinei?

M-am întrebat desigur dacă eu aș putea face așa ceva și răspunsul meu e nu, îmi place să cred că am mai mult self-control și o judecată mai rațională și mai puternică. Am avut multe întrebări: De ce acționează așa? De nu altfel? De ce nu-și confruntă soțul? De ce nu-l poate convinge pe Iuliu? De ce parcă nimeni nu o ascută, nu o ia în serios? E foarte frustrant. Iar faptul că mi le-am pus și că aș fi acționat altfel, mă face să cred că sunt foarte diferită de Ecaterina, dar în același timp am putut s-o înțeleg, am empatizat cu ea. Am văzut-o ca pe un amestec de supunere și revoltă. Chiar țin minte că, în glumă, Octav a folosit termenul disonanță cognitivă. Ecaterina e o ilustrare a acestui concept care ne definește într-o anumită măsură pe toți.

Ce întrebări și discuții interioare ți-ai dori să trezească filmul în rândul spectatorilor?

Mi-aș dori în primul rând ca filmul să fie văzut de cât mai mulți oameni, mi-ar plăcea ca cei care îl văd să keep an open mind. Sunt sigură că există multe femei în societatea noastră românească care se vor regăsi în multe ipostaze prezentate în film. Toxicitatea unei relații, a unui mediu, influența, presiunea pe care o exercită te poate conduce uneori pe un drum distructiv. Bineînțeles, nu poți să pui totul pe seama celorlați, ești răspunzător pentru alegerile tale, dar dacă le iei impulsiv, emoțional, neasumat riști să aluneci într-o spirală fără posibilitatea de ieșire. Mi-ar plăcea ca poate filmul să încurajeze spre auto-cunoaștere, auto-explorare și spre asumarea deciziilor.

Toată lumea se confruntă, la un moment dat, cu câte un monstru interior… Care au fost monștrii Mălinei Manovici și cum a reușit să scape de ei sau măcar să-i adoarmă?

Ca toată lumea, am destui, iar lupta cu ei e de lungă durată. Sper să ies învingătoare, uneori mi se pare că am învins, dar intervin situații care mă contrazic. S-ar putea să mă lupt cu balaurii mei toată viața.

Dacă ai cunoaște-o pe Ecaterina, ai înțelege-o?

Îmi place să cred că am capacitatea să înțeleg multe, cu siguranță, faptul că sunt o persoană empatică mă ajută. Încerc să nu judec și să mă eliberez de prejudecăți, dar îmi dau seama cît e de greu să faci asta. Cred că dacă ar fi să mă întâlnesc cu Ecaterina într-un context în care majoritatea ar fi împotriva ei, eu i-aș lua apărarea.

Ai jucat în filme de impact din cinematografia românească, dacă amintim de „Bacalaureat” sau de „Lemonade”. Crezi că rolurile te aleg pe tine sau tu pe ele?

Orice oportunitate de a-mi face meseria e un lucru extraordinar pentru mine. Nu mă aflu în poziția de a spune nu unui proiect și nici nu a fost nevoie pentru că toate experiențele mele de până acum, așa puține câte au fost, au fost minunate, m-au învățat multe și m-au ajutat să evoluez. Am întâlnit regizori mari, roluri interesante, am înțeles cât de serios și profund trebuie să abordezi fiecare proiect și personaj. Încă învâț, sunt pe un drum și îmi doresc să continue.

Care este masura propriului tău succes, ce îți doreai pentru tine însăți când erai actriță la început de drum și la ce te gândești acum?

Întrebarea asta sună atât de ciudat pentru mine. Dar, da, e adevărat că au trecut totuși aproape 15 ani de când am început să practic meseria asta. Totuși, așa cum am spus, am fost mereu însoțită de sentimentul că sunt încă la început, că nu am lucrat destul încât să stăpânesc metodele, tehnicile care să-mi dea încrederea că orice voi încerca voi avea succes. Sunt mereu chinuită de incertitudini, îndoieli, am încă nevoie de validare. Am pornit pe drumul ăsta cu dorința de a lucra cât mai mult, de a mă dezvolta profesional și personal și încă o mai păstrez. Îmi place actoria, mă provoacă, îmi crește nivelul de adrenalină și mă simt vie.

Foto: PR