O spanioloaică face kimonouri japoneze, în București: povestea unei colecții lansate în plină pandemie 

Trăiește de 17 ani în diferite țări din lume, de la Anglia la Bulgaria și Serbia. Aflată acum în România, și inspirată de o vizită în Japonia, spanioloaica Begoña Magraner a lansat în pandemie o colecție de kimonouri, sub brandul MUSA. Da, da, și noi care ne-am fi gândit poate la niște rochii de flamenco. 🙂 De la piețe și anticari din țară de la noi la întâmplări cu șoferi care au ajutat-o să ajungă din Bulgaria în România cu valizele încărcate de mătase și pânze strânse de peste tot în lume, Begoña Magraner are povești de spus… câte fire sunt în țesătura unui kimono. Pentru ea, să se apuce de modă vestimentară n-a fost chiar ceva nemaiîntâlnit – mai cochetase deja cu ideea. Pentru mine, să fac un interviu în limba spaniolă… a fost o premieră.

De ce ai ales să faci kimonouri? Poate că, fiind spaniolă, m-aș fi așteptat să faci o serie de haine inspirate de costumele tradiționale spaniole, poate niște rochii de flamenco? 🙂

Îmi plac mai multe lucruri, recunosc, dar am ales kimono-urile pentru că, atunci când, în cele din urmă, mi-am îndeplinit visul și am ajuns în Japonia în 2019, m-am întors, entuziasmată, cu două valize pline de kimonouri.

Însă da, cred că mi-ar plăcea să fac și niște haine cu un twist spaniol; nu exclud cu totul posibilitatea asta. Poate niște șaluri de Manila, cu buline și o mulțime de volane. Știi, am avut chiar o perioadă în care mi-a dorit să deschid un magazin cu haine feminine adaptate din vestimentația acelor gaucho tradiționali argentinieni. Însă, în acest moment, mă concentrez pe kimonouri și, în afara lor, am început să lucrez la o serie de gulere marinărești și experimentez cu diverse modele de curele de purtat peste kimono, în genul corsetelor. Mi-aș dori să creez niște corsete care să poată fi purtate pe stradă, peste kimono sau, la fel de bine, peste o rochie sau o cămașă.

Povestește-mi mai multe despre istoria mătăsii și a pânzelor pe care le-ai folosit să îți începi această linie de haine. Am putea spune că fiecare dintre ele are povestea ei, nu-i așa? Care a fost cea mai emoționantă? 

Pânzele acestea spun mii de povești, câte una pentru fiecare! Însă ce-mi place mie cel mai mult este să călătoresc, așa că fiecare țesătură spune povestea unei călătorii. În primul rând, călătoresc pentru muncă, apoi, acolo de unde ajung, călătoresc și în alte părți. Din Japonia am adus cu mine multe țesături prețioase, am avut o mulțime de pânze de când locuiam în Anglia. Acum, pentru că stau de multă vreme în zona Balcanilor, am căutat țesături din fibre naturale, vechi sau cu motive etnice, atât în Bulgaria, cât și în România. Mă amuză tare mult să merg în piețe și în anticariate; am deja câțiva prieteni în rândul vânzătorilor, care mă anunță de fiecare dată când primesc materiale despre care știu că o să îmi placă.

Spune-mi povestea primului kimono pe care l-ai făcut, cel cu care practic ți-ai început această colecție. Mai știi unde este acum, la cine? 

Călătoresc mult în Bulgaria pentru că iubitul meu locuiește acolo și, atunci când a început pandemia, am fost nevoiți să găsim tot felul de variante ca să ne putem vedea. Multe mijloace de transport fuseseră suspendate. Singura modalitate pe care am găsit-o să mă întorc în România era un autobuz către Ruse, unde eram preluată de către un șofer român care trebuia să mă aducă în România. Într-una dintre aceste călătorii către București, am plecat către Ruse la ora 3.00 dimineața, încărcată cu toate țesăturile din care voiam să croiesc kimonourile – știam deja că asta vreau să fac, mai rămânea să găsesc pe cineva care să le confecționeze pentru mine. Șoferul m-a întrebat ce fac cu atâtea bagaje. Și eu i-am răspuns că în ele sunt țesături prețioase pentru mine, unele din care vreau să fac o serie de kimonuri dar că, din păcate, încă nu găsisem pe nimeni să mi le facă. Iar el a început atunci să râdă și mi-a spus că iubita și soacra lui știu să coasă dumnezeiește. Și acelea au fost primele kimonouri pe care le-am făcut; și am continuat să le fac și pe restul tot cu ele.

Știu că nu doar designul vestimentar îți place, ci și fotografia. Te-ai gândit vreodată să faci un kimono cu propriile tale desene sau imprimat cu vreuna dintre fotografiile tale? 

Într-un fel, kimonourile m-au readus către fotografie, pentru că acum fac mai multe fotografii ca niciodată. 🙂 Și da, m-am gândit să transform unele dintre aceste fotografii într-o pictură. Cea mai apropiată „operă” de ceea ce spui tu a fost un kimono bej pe care am brodat manual, pe spate, porumbelul lui Picasso. Pe alte kimonouri, țesătura are deja foarte multe elemente (desene, modele) pentru a mai imprima încă o altă imagine.

Spuneai că îți place ca acele kimonouri făcute de tine să aibă un pic din „savoarea” țărilor din Balcani și că mereu cauți piețe și anticariate tot felul de materiale speciale. Care a fost cea mai amuzantă întâmplare de care ai avut parte în aceste incursiuni? 

Am multe povești, însă prima care îmi vine în minte este cea în care un vânzător, care încerca să-mi vândă mai multe materiale și pe care eu încercam să-l determin să mai lase din preț s-a învoit să îmi dea totul la jumătate de preț în schimbul unui sărut pe obraz.

Care a fost cea mai dificilă parte în acest proces, de construire a propriului tău brand, MUSA? 

Până acum, totul a fost destul de ușor și de amuzant, mă las purtată de val și inspirație. MUSA a apărut ca o distracție pentru mine, o activitate plăcută în care m-am refugiat pe timpul pandemiei. De fapt, plănuisem chiar să mă dedic acest an doar producției de kimonouri, gândindu-mă că nu voi avea posibilitatea să fac prea multe lucruri din cauza restricțiilor. Am avut o surpriză să văd cum au apărut mai multe oportunități de a-mi vinde kimonourile, de a face fotografii și tot mai multă lume a devenit interesată de ele. Sunt încă nouă în acest domeniu și am ajung la București chiar înainte să înceapă pandemia, nu mi-am imaginat că lucrurile vor lua așa o viteză.

Lucrezi pentru Institutul Cervantes. Cum a apărut această pasiune pentru modă? Te-ai gândit să faci din asta un full time job? 

Mi-a plăcut moda de când mă știu. Chiar am avut parte de mai multe oferte de a fi model atunci când eram adolescentă, însă părinților mei nu le-a plăcut ideea. Mereu m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fiu designer de pantofi, să lucrez pentru un brand de modă haute-couture sau să-mi lansez propriul brand. Însă viața m-a dus pe alte drumuri; am lucrat pentru firme de consultanță ca Arthur Andersen, KPMG și Deloitte în Madrid, până în momentul în care mi-am dat seama că îmi doresc să trăiesc călătorind prin lume și am început să lucrez pentru Institutul Cervantes și să-mi îndeplinesc acest vis. Fac asta de 17 ani deja și mi-e greu să mă opresc!

În ultimii ani ai trăit în Bulgaria, România, Serbia. Care ți s-a părut mai interesantă din punct de vedere al modei? 

Să știi că cea mai interesantă parte din moda din Balcani, pentru mine, e reprezentată de hainele tradiționale reinterpretate sau combinate cu piese moderne. Bluza românească (ia) purtată cu niște jeanși și un trenci clasic. Cămașa tradițională românească bărbătească purtată ca o rochie cu o curea și o pereche de cizme înalte. Și, desigur, îmi plac țesăturile vechi, cuverturile de pat sau chilimurile tradiționale transformate în pelerine, cape, jachete sau paltoane și, de ce nu… în kimonouri. Îmi plac hainele unice, care nu se demodează vreodată și care, fără îndoială, marchează stilul persoanei care le poartă, îi subliniază caracterul și personalitatea. Și asta caut să fac și eu cu aceste kimonouri pe care le creez. Pe profilul meu de Instagram @musa_kimonos sunt descrise ca niște „kimonouri atemporale pentru visători și boemi” – cred că se înțelege care e conceptul meu și sursa de inspirație.

Care sunt planurile tale pentru MUSA în 2021? Dar pentru tine? 

Planurile mele?! Să spun „da” la tot. Să continui să fac kimonouri, fotografii care să mă facă să visez și să-mi fac brandul cunoscut cât mai mult în mass-media. Și să vând cât mai multe kimonouri, clar. Pentru mine? Să mă bucur din plin de experiență!

Despre Begoña Magraner, ar trebui să știm… 

Nu-mi prea place să vorbesc despre mine, dar cred că principalul meu atu este că sunt o persoană pozitivă și că îmi place să fac lucruri. Entuziasmul este cea mai mare calitate pe care o am și… cred că norocul mă însoțește, am eu o stea acolo sus care are grijă de mine.

Foto: arhiva personală.