Oana Solomon, People for Sport: „ Încerc mereu să las focul să ardă fără să mă ard”

Oana este pasionată de drept și de mișcare. Coordonează departamentul juridic al unei multinaționale și, înpreună cu soțul ei, a creat organizația People for Sport, prin care încurajează oamenii să facă mișcare și să ducă un stil de viață sănătos.

Ar fi putut avea o carieră sportivă sau, la fel de bine, una artistică, însă părinții ei (mama a fost judecătoare) și-au dorit pentru ea o formare mai “serioasă”. Așa a ajuns să studieze și să practice științele juridice la nivel de excelență. Totuși, fericirea personală tot din sport a venit – și-a cunoscut soțul cu ocazia primului maraton la care a alergat. Împreună își dedică timpul liber activităților caritabile, iar cu doi ani în urmă au intrat în viața lor și două fetițe minunate.

Oana, care e background-ul tău profesional? Are legătură cu sportul, sau nu?

Ba bine că nu. Am absolvit Facultatea de Drept a Universității București, am profesat ca avocat timp de trei ani, după care m-am orientat către partea comercială și, din anul 2003, sunt consilier juridic, deși mie îmi place să spun că sunt avocat in-house, având în vedere că sunt avocat definitiv, suspendat din barou. Am o profesie solicitantă, dar extrem de interesantă, care cred că se potrivește firii mele perfecționiste și meticuloase. De 13 ani, coordonez activitatea Departamentului Juridic al societăților Enel de furnizare a energiei electrice și a gazelor naturale, unul din cei mai mari furnizori de utilități din țară, dar și la nivel global. Deși, teoretic, profesia mea nu are legătură cu sportul, aceasta este doar o aparență, pentru că în realitate e nevoie de multă viteză, anduranță, tenacitate, capacitatea de a jongla cu diverse subiecte. Cred că sporturile pe care le practic vin în completarea profesiei mele și mă ajută să fiu mai bună în ceea ce fac.

Făceai sport în copilărie? Cum a apărut sportul în viața ta de adult? 

Deși nu am practicat cu adevărat niciun sport, am cochetat mereu cu sportul, în copilărie. Ca orice fată născută în era de aur a gimnasticii românești, am visat să devin gimnastă, însă acest sport presupunea multe ore petrecute în sala de antrenament, iar părinții mei au fost mereu orientați spre componenta academică a formației mele. Nu pot spune că mi-a displăcut foarte tare acest fapt, întrucât am fost pasionată de diverse domenii, iar practicarea unui sport ar fi însemnat renunțarea la alte aspect importante din copilăria mea (activitățile artistice – făceam parte dintr-un ansamblu și aveam programe de muzică, de dans, de teatru, care îmi plăceau foarte tare, motiv pentru care o bună parte din copilărie mi-am dorit să devin actriță, însă nici acest vis nu s-a potrivit dorințelor părinților mei).

La un moment dat, am cochetat cu atletismul, dorind să devin un Carl Lewis pe care îl admiram foarte tare, iar asta m-a ajutat să mă îndrăgostesc de alergare. Mi-au plăcut munții de când mă știu, am avut o pasiune nebună pentru baschet (mi se părea foarte cool) și pentru patine cu rotile. Pot spune că, deși nu am fost sportivă, am practicat mereu sporturi și am fost extrem de activă. În clasa a XII-a, însă, însă am avut hepatită și acest lucru a făcut ca în perioada facultății să rămân numai la activități legate de drumeții montane. După ce în ultimul an de facultate am ajuns să am cea mai mare greutate a mea vreodată – 45 kg :D, (știu pare puțin, dar și esența e într-o sticlă mică, am numai 1.57 m) –, dar și pentru că simțeam nevoia să fac sport, am început să alerg în mod frecvent și așa a reintrat sportul în viața mea și nu a mai ieșit.

Care e frecvența cu care faci sport și în ce constă activitatea ta fizică?

Dintotdeauna mi-am dorit ca sportul să fie un mod de viață și să nu ajung să mă epuizez prin practicare nesăbuită. Întotdeauna am fost o persoană calculată, iar asta s-a reflectat și în modul în care practic sporturile. La acest moment fac sport în mod regulat: alergarea pe distanțe medii și lungi (începând cu 7-10 km și până la distanțe de peste 20 de kilometri), mersul pe munte, mersul pe bicicletă (în ultimii ani, exclusiv urban, din păcate, ca mod de deplasare), iar sezonier sau uneori: ski, patinaj, alpinism și escaladă, yoga, pilates (am avut o perioadă în care făceam aerobic), badminton. Nu știu însă să înot și asta mi se pare un lucru negativ. Îmi place în continuare să merg cu rolele, dar din păcate trebuie să mă împart.

Însă de departe în viața mea alergarea ocupă locul cel mai important, indiferent unde o practic: în parc, pe stadion, pe munte. Fac sport cel puțin de patru ori pe săptămână, dar depinde mult de oboseală, de temperatură (sunt certată cu căldura). Nu depășesc însă decât rar 60 de kilometri alergați pe săptămână. Încerc să-mi ascult corpul pentru că îmi doresc să pot alerga și la 90 de ani (dacă ajung acolo).

Cred că echilibrul mă caracterizează și în sport și încerc mereu să las focul să ardă fără să mă ard.

Am perioade în care alerg mai mult sau fac mai mult sport, iar asta e o dovadă a focului pe care îl simt. Pur și simplu cred că m-am născut să fiu în mișcare și nu mă pot concepe statică. Pentru mine, concediile trebuie să fie activo-sportive ca să simt că mă încarc.

Cum a fost la primul tău maraton?

O experiență cu adevărat remarcabilă și care m-a marcat. Alergam de ceva vreme, însă nu depășisem distanța de 21 de kilometri (semi-maratonul), întrucât în mintea mea alergătorii de maraton erau cu adevărat excepționali. Însă o decepție în dragoste și o pasiune pentru munte m-au convins să mă înscriu în 2010 la Maratonul Mont Blanc ce trebuia să aibă loc la finalul lunii iunie. Din motive legate de activitatea profesională a trebuit să alerg cu anticipație maratonul, ceea ce m-a dus la startul primei ediții a unui concurs de tip Ironman (concurs în care se înoată 3, 8 kilometri, se merge cu bicicleta pe o distanță de 180 de kilometri și se aleargă un maraton de peste 42 de kilometri) din România la Oradea, unde, evident, am făcut proba de ștafetă împreună cu doi amici, eu alergând proba de maraton. A fost cu adevărat special pentru că în echipă emoțiile sunt mult mai mari, depind de tine alți oameni, tu depinzi de alți oameni, nu știi niciodată foarte exact când iei startul. Eram oarecum pregătită (alergasem deja 2-3 semimaratoane, alergam de 3-4 ori pe săptămână, făcusem o alergare de circa 30 de kilometri), însă, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama cât de novice eram.

A fost cumplit de cald, deși eu am început să alerg undeva pe la ora 19. Am avut probleme cu stomacul pentru că n-am știut foarte exact ce când să mănânc. În același timp, am simțit o energie extraordinară, m-am bucurat de fiecare pas, am avut coechipierul biciclist la asistență atunci când s-a lăsat seara. Însă cel mai important – am legat prietenii care rezistă și astăzi cu oameni extraordinari și m-am simțit extrem de puternică și stăpână pe mine. Pot spune că am devenit cu adevărat puternică abia după ce am învățat să alerg maratonul.

Ai o familie frumoasă și, împreună cu soțul tău, ați înființat o organizație care promovează mișcarea – People for Sport. Spune-ne mai multe despre ea, ce fel de evenimente organizează, cum s-a format și arată comunitatea? 

Cu ocazia primului maraton mi-am cunoscut și soțul, unul dintre cei mai frumoși oameni pe care îi cunosc și împreună cu care am derulat multe proiecte frumoase. Chiar în anul 2010 am inițiat primele acțiuni caritabil legate de alergare (la primul eveniment în cadrul Maratonului Internațional București am vândut ca spațiu publicitar spatele tricourilor de alergare pentru 84 de alergători – dublu maraton cu scopul de a strânge bani pentru un aparat, la acel moment în premieră în România, pentru secția de neonatologie a Spitalului Marie Curie. A fost momentul care ne-a schimbat viața pentru totdeauna – întâlnirea cu dl. Dr. Cătălin Cîrstoveanu, prieten drag acum, a însemnat un moment de cotitură în viața noastră, ne-am apucat de fundraising în alergare, am început să organizăm evenimente sportive și evenimente sportive-caritabile, am început să facem în mod constant voluntariat. Pentru el, toate astea au devenit și un mod de viață. Acum face parte dintre oamenii fericiți care și-au facut din hobby o profesie.

People for Sport s-a născut mult mai târziu, din necesitatea de a avea un cadru legal pentru anumite activități pe care le derulam, însă amândoi colaborăm cu mai multe organizații pentru diverse evenimente. Însă dintre evenimentele inițiate și derulate împreună aș enumera: Crosul Aripi Deschise, 24 de ore alergare pe bandă pentru Salvați Copiii, 24 de ore alergare pe scări (în urcare), Transmaraton (eveniment din care ne-am retras ulterior, dar care a trasat o direcție pentru soțul meu și câțiva prieteni, pentru  că s-a născut Galantom, unul dintre cele mai frumoase proiecte), Semimaraton Gerar (un eveniment pe care îl organizăm de 10 ani în fiecare ultim weekend din luna ianuarie), programul Primul Maraton, implementat împreună cu Marian Chiriac și Raiffeisen Bank, în cadrul căruia în fiecare an angajații băncii aveau posibilitatea de a descoperi alergarea și a se antrena pentru alergarea unui maraton sau a unui semi-maraton (program de care sunt extrem de atașată emoțional, întrucât am văzut atâția oameni schimbându-și viața, încât mă gândesc că sigur am făcut ceva bun în viață). Am avut mai multe evenimente în seria Gone Running, care și-au propus să ajute oamenii să facă din alergare un moment important și constant în viața lor, am implementat echipele de pacemakeri în cadrul evenimentelor mari de alergare din România, sprijinim sportivi, uneori. Sunt multe evenimente în care suntem implicați într-un fel sau altul.

Însă există anumite activități pe care le-am face mereu – organizarea evenimentelor de alergare/triathlon pentru copii. Este extraordinar să realizezi că întotdeauna trebuie lucrat de acolo.

Copiii voștri sunt și ei implicați activități fizice? Ce sporturi preferă să facă? Merg la competiții? 

În anul 2018, când le-am adoptat pe fete, erau doi copii normali, însă nu făcuseră sport deloc și erau destul de mult obișnuite să stea în casă. Au nimerit, însă într-o familie unde weekendurile și vacanțele sunt musai sportive. La început, a fost bicicleta. Niciuna din ele nu știa să meargă deloc, însă noi alergam și nu aveam cu cine să le lăsăm acasă, așa că bicicleta a fost prima opțiune. Au învățat repede și a ajuns să le placă turele obișnuite de Herăstrău. Apoi, a fost înotul – Mihaela, cea mare, îl adoră. Cred că orice copil ar trebui să facă înot din rațiuni practice – nu știi niciodată când e bine să știi să te salvezi sau să salvezi pe cineva–, însă și pentru o dezvoltare armonioasă, fiind un sport care nu pune presiune pe coloană. Din prima iarnă, a venit skiul, la care Adina, cea mică, chiar pare să aibă talent și îi și place tare mult. Evident, alergarea face parte din viața lor, însă momentan nu fac niciun sport la nivel de performanță. Eu cred că este importantă expunerea copiilor la sport și abia mai târziu, după vârsta de 10 ani, în funcție de înclinații și aptitudini, să poată face un sport de performanță. Momentan, merg la concursuri de alergare, însă fără presiune și pregătire. Adina pare să aibă o înclinație către alergare, însă vom vedea după vârsta de 8-9 ani dacă o vom orienta către alergare.

Ești și voluntar în organizarea maratoanelor caritabile. Ce satisfacții îți dă voluntariatul? 

Cred că orice alergător sau participant la competiții ar trebui să facă și voluntariat în organizarea competițiilor sportive. Ar deschide niște perspective greu de înțeles din afara fenomenului, chiar și din postura de alergător/participant. Cred că pasiunile trebuie împărtașite și că, indiferent cât de solitar este un sport, solidaritatea va face minuni. Îmi plac toate taskurile de voluntariat din cadrul evenimentelor sportive și în fiecare dintre ele găsesc o satisfacție extraordinară că tu, participant, te poți bucura de ceea ce-ți place mai tare fără să-ți bați capul cu chestiuni administrative.

Să renunți la ceva care îți place pentru a fi de ajutor cuiva sau să-ți pui pasiunea și cunoștințele în folosul cuiva, mi se par lucruri normale, pe care fiecare dintre noi ar trebui să le facem. Cred că oamenii au nevoie de pasiunea celor din jur pentru a fi mai buni, în general. Îmi place când oamenii înțeleg că împreună putem crea momente memorabile.

Satisfacțiile voluntariatului sunt imposibil de descris în cuvinte, însă trebuie să încerci măcar o dată. Cea mai simplă formă de voluntariat este să-ți dăruiești ziua de naștere – nu trebuie decât să alegi o cauză cu care rezonezi, să scrii o motivație, să-ți creezi o pagină pe https://ziuata.galantom.ro și să o promovezi celor care știu că e ziua ta. Te asigur că vei avea cea mai tare zi posibilă.

Ce îi spui unei persoane care se plânge că nu are timp pentru sport? Tu cum reușești să-ți gestionezi timpul? 

Timpul este singura resursă care ne este dată fiecăruia dintre noi în mod nediscriminatoriu. Toată lumea are 24 de ore pe zi, nimeni, oricât de bun, bogat, sărac nu poate avea mai multe ore disponibile. Așadar, fiecare pornim de la același nivel, de la egalitate. Fiecare dintre noi însă alege cu ce-și umple cele 24 de ore sau pentru ce le consumă, în ce le investește. Cred că totul pleacă și de la premisa că pot avea orice pe lumea asta, dar dacă nu mă am pe mine, nimeni nu poate trăi în locul meu. Așadar, în primul rând, am nevoie de mine și de mine nu are nimeni grijă dacă nu am eu. Apoi, mă gândesc ce înseamnă să am grijă de mine: să-mi fac igiena zilnică, să dorm timpul necesar, să mă alimentez (apă, mâncare), să muncesc ca să mă întrețin și să am grijă de familia mea și să mă mențin sănătoasă, pentru că fără sănătate nu pot avea nimic. Atunci, lucrurile sunt simple și presupun puțină matematică: opt ore de somn, o oră de igienă, opt ore de muncă, o oră pentru mese – asta înseamnă, în total 18 ore, la care adăugăm circa două ore pe zi pentru drumuri legate de cele menționate și ajungem la 20 de ore. Rămân 4 ore pe care trebuie să le dedic sănătății mele (fizice și mentale) – din aceste patru ore pe zi, adică un total de 28 de ore pe săptămână, eu aleg să dedic sportului și mișcării, în general, un număr mare de ore. Uneori, combin acest timp cu cel petrecut cu prietenii și atunci câștig și mai mult. Însă eu cred că timpul alocat mișcării este cea mai bună investiție în mine și poate de aceea nici nu exagerez cu distanțe, curse etc.

Se spune că alergarea creează dependență. Așa e? Cum se simte această dependență?

Orice lucru care creează endorfine provoacă dependențe, însă o vorbă din bătrâni spune că suma viciilor este mereu constantă. Așadar, aleg dependența alergării și mă bucur de ea. Din fericire, dacă știi să o controlezi, să nu faci excese, această dependență este minunată: îți asigură starea de bine, o poți împărtăși cu prieteni de orice vârstă, te face să arăți bine, să ai haine drăguțe și colorate, să porți încălțări comode, să râzi mult, să mănânci o cupă de înghețată în plus fără să se vadă (doar 5 kilometri în plus, o nimica toată :D), să dormi mai bine, să respiri mai intens, să ai ma multă încredere în tine.

Cum influențează sportul activ viața de zi cu zi?

Sportul este un manifest de sănătate și bucurie pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l scriem.

Pe mine, și nu numai pe mine, sportul m-a învățat să fiu mai organizată și mai ordonată, să am mai multă încredere în mine, să îmi fac un plan și să-l urmez, să-l ajustez atunci când ceva nu merge, să fiu independentă și să apreciez ajutorul celor din jur, să îmi mențin mobilitatea, echilibrul, forma fizică, să mă bucur mai mult, să înțeleg ce înseamnă un obiectiv.

De aceea cred eu că orice copil trebuie să practice cel puțin un sport.

Oana, de ce să alergăm? Ce aduce alergarea în plus față de alte sporturi? 

Alergarea este unul dintre cele mai simple sporturi: se poate practica oriunde (parc, pistă, munte, șosea, drum, pădure etc) și nu depinzi de nimeni ca să alergi (poți alerga și singur sau poți împărți alergarea cu un prieten), ai nevoie de un echipament minim – o pereche de încălțări adecvate, o lenjerie intimă adecvată (slipul este important pentru ambele sexe, dar mai ales la bărbați, iar bustiera la femei, și cam atât, restul sunt mofturi). În plus, alergarea implică în mișcare cam tot corpul și are multiple beneficii. Mai mult decât atât, dacă ne gândim la primii noștri pași, cu toții am început cu o alergare – e un lucru firesc pentru noi. Dacă ne-am reaminti cât de mult râdeam atunci când alergam în copilărie, ne-am da seama că acesta este poate modul în care ar trebui să ne simțim bine. Din păcate, adulți fiind, uităm lucrurile care ne bucurau cu adevărat atunci când eram copii și nu aveam toată încărcătura actuală.

Să presupunem că ești ministrul sportului în România. Care ar fi printre primele măsuri pe care le-ai lua? 

Aș introduce sportul ca disciplină obligatorie cu adevărat și aș face o programă de sport specifică fiecărei categorii de vârstă. Aș crea sau aș acorda facilități pentru cluburile sportive deschise către orice categorie de vârstă. Aș crea baze de practicare a sportului, aș acorda facilități pentru cei care întrețin aceste baze sportive, aș crea facilități pentru cei care practică sportul (ca și pentru cei care practică voluntariatul), aș crește suma pe care companiile o pot aloca din impozit pentru susținerea angajaților să practice diverse discipline sportive, aș reintroduce Daciada, dar reformată într-un sens nu neapărat competitiv. Pentru pensionari, aș acorda reduceri pentru activități sportive (pe principiul bonurilor de vacanță sau cupoanelor de transport).

Până la ce vârstă este indicat să facem sport? 

Nu există limite. Sportul, mișcarea ar trebui să facă parte din viața noastră de când ne naștem și până când murim. Gândiți-vă doar câte persoane cu deficiențe practică discipline sportive și cu câtă satisfacție, câte beneficii le aduce. Tu ce scuză ai? Vârsta e doar un număr …

Foto: Radu Cristi, Gelu Trandafir,  Cristina Bobe, arhiva personală, pixabay.com