Olivia Pamfil: „În dresaj, 60% e lucrul cu stăpânii și 40% cu câinele”

Olivia Pamfil, dresoare profesionistă, despre cât de potrivit e un câine cu stilul tău de viață, cum îl dresezi cu blândețe și cum să vă aduceți bucurie unul altuia.

Interviu de Adriana Moscu

Oliviei îi place să țină lucrurile sub control. Să le organizeze și să le pună în ordine. De-asta, meseria de antreprenor i se potrivește mănușă și, de câțiva ani, a aflat că abilitățile acestea sunt de folos și în dresajul canin. Câinii i-au fost alături, în ultima vreme, în cele mai dificile momente, au învățat-o lecția consecvenței, a disciplinei, a răbdării. Despre cum au intrat în viața ei și au schimbat-o, plus tot ce trebuie să știi dacă vrei să-ți iei un câine, în cele ce urmează.

Cum a început totul? Cum ai devenit dresor profesionist? 

A fost o poveste mai ieșită din comun… dacă mi-ar fi spus cineva acum 10 ani că o să ajung dresor, probabil că aș fi râs cu lacrimi. Deși, dacă mă gândesc bine, este o ocupație foarte potrivită cu personalitatea mea.

Eu sunt antreprenor de vocație, iar până să fiu antreprenor am fost mai mulți ani manager la diferite firme. Atunci când am virat în mod neașteptat spre domeniul canin aveam o firma de produse bio (pe care o am și acum) și doi câini. Care câini au avut nevoie de dresaj, și așa l-am cunoscut pe Sebi, partenerul cu care a început povestea asta.

După ceva vreme, Sebi a hotărât să înființeze o pensiune canină, eu m-am mutat cu el și am creat împreună ceea ce e acum Dog Resort. A fost o perioadă foarte grea, în care s-a dovedit imposibil să găsești angajați, așa că eu îmi petreceam 24 de ore pe zi cu vreo 20 de căței, unul mai deosebit ca altul (nu am mai avut de atunci în pensiune așa un mix de probleme de comportament ca pe vremea aceea, pot să spun că mi-am făcut botezul focului).

Eu mă ocupăm de cățeii care erau la reabilitare, administram pensiunea și, în plus, îl asistam pe Sebi la dresaj. Am „furat” mult, se pare, până în ziua în care Sebi a plecat în mod neașteptat dintre noi și eu am rămas cu mai mulți căței la dresaj în pensiune și cu foarte mulți căței în curs de dresaj la ei acasă. Cărora, în majoritate, le-am terminat eu dresajul. Așa am aflat că știu.

De atunci învăț în fiecare zi și nu cred că se va termina vreodată procesul acesta de învățare. Foarte mult am învățat și de la Dan, partenerul meu de viață și de lucru din ultimul an, care are peste 20 de ani de experiență și niște tehnici de lucru care mi se potrivesc foarte bine.

Ce m-a ajutat însă foarte mult în dresaj a fost experiența lucrului cu oamenii.

Am eu o vorbă: în dresaj, 60% e lucrul cu stăpânii și 40% cu câinele. Câinii învață mult mai ușor și sunt mult mai maleabili, partea grea e să înveți toată familia lui cum se dau comenzile, cum se merge corect la pas, cum gândește cățelul, care e locul lui în haită (bipedă), că trebuie să fii consecvent și, cel mai greu, că acel cățel nu e om, nu simte și nu gândește a un om, iar faptul că îl tratăm că pe un copil și proiectăm asupra lui sentimentele noastre nu îi face niciun bine.

Dacă iubești pe cineva, ar trebui să îți dorești să îl înțelegi, ca să îl poți face fericit. Valabil și la oameni, și la câini.

De ce să îți dresezi câinele? Și, mai ales, de ce să apelezi la un profesionist? 

Câinele a fost creat de om din lup, pentru a-l ajuta. Fiecare rasă este făcută pentru o anumită utilizare. Noi luăm rasele acelea și vrem să le transformăm în câine de companie, nu îi mai dăm câinelui nimic de lucru, nu îi mai consumăm energia, nu îl înțelegem… ceea ce, de obicei, duce la probleme de comportament. E adevărat că poți avea noroc de un cățel cuminte și submisiv, care se integrează în familie fără probleme, dar în multe cazuri nu se întâmplă așa. Dresajul pe care îl facem noi ajută la integrarea câinelui cu familia.

Cum știm ce câine ni se potrivește și, mai mult, dacă suntem făcuți pentru a fi stăpâni de câine?

Înainte să luăm un cățel ar trebui să evaluăm următoarele: cât timp avem la dispoziție să ne ocupăm de el, ce tip de spațiu avem, care e structura familiei noastre, dacă suntem sedentari sau avem o viață activă, care sunt planurile noastre de viitor (de exemplu, dacă vrem să avem copii, dacă planificăm să ne mutăm din țară). Am scris acum ceva vreme pe blog un articol exact despre asta http://dogresort.ro/cum-îmi-aleg-câinele-potrivit/.

E important să înțelegem că un câine este un nou membru de familie care are nevoie de timp, spațiu, atenție, educație, tratamente, hrană… este ca și cum mai vine un copil. Este o responsabilitate mare și alegerea trebuie făcută conștient, ca să nu ajungem în situația pe care o întâlnesc des, în care cățelul este dat spre adopție mai devreme sau mai târziu.

Tot foarte important este să nu luăm cățel la presiunea copiilor și, mai ales, la alegerea copiilor. Copiii aleg după aspect, și de cele mai multe ori vor un cățel dintr-o rasă dificilă, gen beagle sau husky, pe care apoi trebuie să îl gestioneze părinții. Luați cățel pentru că așa vreți voi, nu ca jucărie pentru copii.

Și, neapărat, analizați rasa pe care vi-o doriți din punctul de vedere al caracteristicilor. Nu alegeți după criteriul „îmi place cum arată”, e ca și cum ți-ai lua un soț pe principiul e brunet și are ochi frumoși și mai departe nu mai contează.

Cât despre „dacă suntem făcuți să fim stăpâni de câine”: trebuie să înțelegem că un câine este un fost lup care gândește în sistem de haită. La el, familia este o haită în care există o ierarhie în vârful căreia se află un alfa. „Pot fi un alfa pentru câinele meu?” este prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem. Dacă vrem să fim o mamă pentru câine, nu, nu suntem potriviți să fim stăpâni de câini.

 

Este potrivit să creștem orice rasă de câine într-un apartament, atât timp cât îl scoatem la plimbare o dată pe zi? 

Cățeii – oricărei rase i-ar aparține – au nevoie de mișcare și socializare. Atunci când spațiul în care vor trăi este mic (adică apartament), trebuie să compensăm cu plimbări lungi și cât mai multe ieșiri pe zi. O singură ieșire este prea puțin, în primul rând din cauza faptului că ei au nevoie de minimum 2-3 ieșiri pe zi ca să își facă nevoile (chiar de mai multe, atunci când sunt pui). Dacă nu avem timp să scoatem cățelul suficient, atunci ar fi mai bine să ne luăm o pisică.

Dacă ne dorim totuși un cățel la apartament (cu condiția să avem timp de ieșiri), ar fi bine să alegem un câine cu o nevoie nu foarte mare de mișcare (de exemplu, în niciun caz să nu ne luăm câine de vânătoare gen beagle, brac, sau căței hiperenergici, gen border collie). Recomandarea mea pentru apartament este un cățel de talie mică (caniche pitic, bichon frise, schnauzer pitic) sau buldogul englez.

Ce le răspunzi celor care consideră că un câine e tot un animal și că din când în când mai trebuie să stea și în lanț? (Că să nu le strice grădina sau să nu le mănânce găinile, după caz.)

Nu cred că există argumente care să ajungă la oamenii care țin câinele în lanț, pentru că în tipul acesta de mentalitate câinele este un obiect, nici măcar un animal, iar pentru ei nu există preocuparea pentru binele câinelui.

Mulți deținători de căței sunt însă în situația în care nu vor să lege cățelul, însă se confruntă cu situațiile pe care le-ai menționat. Pentru mâncatul găinilor, singura soluție este ca acestea să aibă un spațiu separat inaccesibil cățelului (nu poți să te aștepți ca un câine să își anuleze instinctul de vânătoare), iar problema cu distrusul grădinii apare atunci când câinii sunt pui sau la adulții care se plictisesc, din cauza că energia unui câine nu este consumată numai prin a sta într-o curte. Soluția este să scoatem constant cățelul la plimbare. 

E un mit acesta că, dacă am curte, nu mai trebuie să ies cu câinele. Câinele are nevoie de mișcare și socializare, la fel ca un copil.

Uite ce se întâmplă cu copiii care de un an stau acasă, cam așa e și cu câinii care sunt închiși permanant într-o curte. Curtea nu ține loc de viață.

Business-ul tău, Dog Resort, oferă servicii de dresaj canin personalizat, cazare și grădiniță. E în regulă pentru câini să părăsească locuința cu care sunt obișnuiți? N-ar trebui că stăpânul să și-l asume până la capăt? 

Statul permanent cu stăpânii într-un singur loc duce invariabil la o problemă numită anxietate de separare, care este foarte prezentă în ziua de azi (toată lumea a lucrat de acasă, câinele e obișnuit să stea permanent cu stăpânii, când viața va reveni la normal și stăpânii se vor întoarce la lucru, câinele va avea manifestări de anxietate când va rămâne singur – lătrat, ros, distrus, în cazuri grave, chiar automutilare). Este bine să învățăm cățelul să stea singur de mic și este bine să îl expunem la cât mai multe medii. De asemenea, e esențial să socializeze constant, mai ales în perioada în care este pui.

La noi la pensiune se stă foarte mult la joacă, așa că majoritatea cățeilor pică lați seara, când intră la culcare și uită să fie supărați. E ca în tabără. 🙂

De-a lungul timpului, care au fost experiențele tale cu cățeii de care ai avut grijă? Care a fost cel mai dificil de dresat? Dar cel mai „distractiv” câine pe care l-ai întâlnit?

Întâmplător, cel mai dificil câine a fost și cel mai „distractiv”. Îl cheamă Thor și este un brac de Weimar de 45 de kg, genial (dar genialitatea vine, de obicei, la pachet și cu o personalitate de alfa), și cu cea mai severă anxietate de separare genetică pe care am văzut-o vreodată… și am văzut multe. Thor a fost dresat inițial de Sebi, și-a petrecut o parte destul de mare din viață cu mine, pentru că nu poate fi lăsat singur (dacă nu are ce distruge în jur își roade labele și coada), iar dresajul lui este ceva continuu, pentru că este un câine care mereu încearcă să depășească limitele. E un cățel pe care îl adori și îl urășțt în același timp, o personalitate unică.

În rest, ca experiențe, niciodată nu le-ai văzut pe toate. Am avut de-a face cu sute, poate peste o mie de câini, fiecare are o personalitate unică, un alt tip de-a lucra la dresaj, alte probleme psihologice sau aceleași, dar manifestate diferit. Și, foarte important, fiecare familie e unică. Cățelul vine cu familia la pachet, iar în fiecare familie găsești alte tipologii, alte probleme, alt raport de forțe, alte mentalități de care depind succesul dresajului sau reabilitării. Nu ne plictisim niciodată.

Ai întâlnit câini care nu au putut fi dresați? 

Care să nu poată fi dresați, nu. Unii învață mai repede, alții mai încet, dar învață. Am întâlnit, în schimb, căței al căror dresaj nu a avut succes deoarece stăpânii nu au respectat ceea ce le-am spus noi. La dresaj, este o echipă formată din cățel, dresor și familia cățelului. Dresajul nu poate avea succes dacă stăpânii nu aplică regulile de la dresaj.

Câinele nu este un aparat pe care îl setezi într-un fel la dresaj și apoi îi dai stăpânului o telecomandă, iar câinele va funcționa perfect toată viață lui. De aceea, noi lucrăm numai împreună cu stăpânii, pentru că ei își vor împărți viața cu cățelul și trebuie să știe bine cum să îl gestioneze.

Pe de altă parte, am întâlnit căței care nu au putut fi reabilitați. Reabilitarea canină este o corectare a comportamentului prin adresarea problemelor psihologice ale cățelului, dobândite sau înnăscute. Cea mai des întâlnită problemă este anxietatea, cu accent pe anxietatea de separare. Anxietatea dobândită în urma unor traume este de cele mai multe ori corectabila. Anxietatea înnăscută este mai greu de corectat, și au fost câteva cazuri în care nu am reușit, mai ales când cățelul era deja adult.

Regulile dresajului canin, ca și cele ale parentingului, s-au schimbat de-a lungul timpului. Care sunt regulile de bază pentru un dresaj nonagresiv? 

Eu mă bucur că s-au schimbat și că eu am învățat de la niște oameni care merg pe metode pozitive, pentru că mi-ar fi fost imposibil să lucrez cu metode de genul zgarda de forță folosită la toți câinii și comenzi date numai cu corecție din ea, zgarda electrică, lovituri, înec, spânzurat și ce se mai folosește pentru a băga cățelul în submisie și a-l face să execute de frică. Cu zgarda cu șocuri electrice și un copil poate învăța un câine comenzi, nu cred că un dresor ar trebui să o ia numai pe scurtături.

Noi lucrăm cu recompense, formăm niște reflexe condiționate repetând foarte mult aceleași comenzi, cu stimularea pozitivă a cățelului. Sigur că trebuie să folosești și corecții atunci când e nevoie, dar menținem un echilibru. Corecțiile sunt verbale sau din lesă, zgărzile de forță se folosesc doar la cățeii la care este neapărată nevoie (de exemplu, la câinii de talie mare care vin la dresaj după un an și care ies la plimbare cu copii sau femei cărora trebuie să le dai un instrument să îi poată controla la nevoie). Zgarda electrică eu o folosesc doar ocazional, mai ales la refuzul de hrană, și de obicei pe vibrații, nu pe curent. Încerci toate metodele pozitive și virezi spre coerciție doar când acestea nu au funcționat.

Ce este esențial în dresajul nonagresiv e capacitatea stăpânilor de a-i arată cățelului locul corect din haită. Un cățel care știe că locul lui este după oamenii din familie va fi mult mai compliant și dresajul va da rezultate repede.

Un câine dominant care este alfa în haită (la câinii de talie mică se întâmplă de obicei asta, pentru că sunt puși de familie în această poziție, în cazul în care vă întrebați de ce latră și sunt agresivi niște câini de 4 kg) nu își va asculta stăpânii și dresajul va ajunge la mijloace de coerciție. Dacă stăpânii ascultă de cele câteva reguli pe care noi le comunicăm încă de la evaluare, e puțin probabil să ajungem să punem presiune pe câini în moduri mai puțin plăcute.

Ce lecții te-au învățat câinii? Cum arată amintirile tale cele mai dragi legate de câini?

Nu cred că am amintiri legate de câini care să nu îmi fie dragi. E o plăcere să lucrezi cu ei, înveți mereu ceva nou și te umpli de iubire. Tot câinii mi-au dat ocazia să cunosc o grămadă de oameni faini, pe care nu i-aș fi întâlnit altfel.

Deși cred că am două amintiri preferate. Dresajul unei fetițe de akita american, venită în pensiune ca un cal sălbatic și plecată mergând la pas cu zgarda normală. Și reabilitarea unei metise care mai trecuse prin dresaj cu altcineva și care avea o anxietate foarte severă. Amândouă au fost printre primii căței pe care i-am lucrat singură.

Câinii m-au învățat lecția consecvenței. Ei nu îți lasă marja de eroare, dacă vii cu o regulă nu poți să o mai încalci, pentru că atunci o vor încălca și ei.

Disciplină, consecvență și să nu renunți niciodată. Cu lecțiile acestea am devenit un om mai bun. Și mai eficient 🙂 

Ai pornit acest business alături de partenerul tău din acea vreme, care acum nu mai este printre noi. Îmi poți povesti cum s-a întâmplat totul și cum ai reușit să mergi mai departe?  

Sebi a venit într-o noapte acasă, a făcut infarct în fața mea și a murit. A fost la fel de eficient cum a fost în orice altceva făcea (cred că i-ar fi plăcut gluma asta).

Viața cu Sebi în perioada în care am înființat și pensiunea a fost una grea, cu foarte multă muncă și enorm de mult stres. Sebi era un moroșan cel mai cel dintre moroșani, cu o putere de muncă nelimitată, care nu se plângea niciodată, nu avea nicio sensibilitate și aștepta ca și partenera lui să fie la fel. A fost un fel de legiune străină a relațiilor, așa că, atunci când a plecat, eram perfect pregătită să mă descurc cu absolut orice. Uneori, am senzația că m-a pregătit fix pentru asta. Oricum, perioada de după a fost foarte grea, din foarte multe motive despre care nici măcar nu pot vorbi, dar am trecut-o cu bine.

De la el am învățat foarte multe lucruri, dar pe unul dintre ele îl folosesc ca pe o mantra: „ia lucrurile cum sunt și fă ce trebuie”. Așa poți merge mai departe, orice ar fi.

Ești fondatoarea BioBunătăți, un supermarket online cu produse bio și naturale, dar te implici și în acte de caritate. Vorbește-mi puțin despre aceste activități ale tale și despre cum reușești să te împarți între toate?

Sinceră să fiu, în ultimul an, cel puțin, am avut prea puțin timp pentru BioBunătăți și asociația Mariei (n. red. Maria Holtzhauser, fondatoarea asociației cu același nume). BioBunătățile sunt afacerea mea începută în 2008, una dintre primele afaceri cu produse bio din România. Am iubit domeniul acesta care e foarte compatibil cu modul meu de a gândi în ceea ce privește ecologia și sustenabilitatea, însă acolo cred că deocamdată am atins o limită și, sinceră să fiu, nu mai am timp să o depășesc. O zi de 48 de ore ar fi utilă. 🙂

În asociația Mariei Holtzhauser m-am implicat de acum vreo 6-7 ani, dinainte să devină propriu-zis o asociație. Maria, care e un fel de înger ambalat în om,  sprijinea aleatoriu orice om care îi cerea ajutorul, iar la un moment dat a avut ideea scrisorilor pentru Moș Crăciun de la copiii și bătrâneii fără posibilități materiale, din câteva sate. Fiecare își scria scrisoarea, eu găseam oameni buni care să le preia și să cumpere ce își dorea copilul, le adunam la depozit și le trimiteam în sate. Nu vă imaginați ce era la început în scrisori, toți copiii voiau geci și ghete, unul a cerut o lanternă, că nu avea curent, bătrâneii cereau alimente și un om orb a vrut un radio cu baterii, să asculte și el ceva. Cu baterii, pentru că nici el nu avea curent. La fiecare campanie plângeam citind scrisorile. Eu am coordonat prima campanie (am făcut-o singură, de la postat scrisori, vorbit cu Moșii care preluau câte o scrisoare, adunat colete de prin oraș, cumpărat ce lipsea, expediat de la depozitul BioBunătăți) și am făcut și o parte din următoarele. Am ajuns să avem campanii de Moș Nicolae, Crăciun, Paște și pentru începerea școlii, când echipam copiii cu tot ce le trebuie. Între timp au apărut multe ajutoare și nivelul de efort e mult mai mic. Îmi doresc foarte tare să îmi organizez viața în așa fel încât să am mai mult timp pentru asta.

Cine te așteaptă acum acasă? Cum arată familia ta?

Mă așteaptă, de aproape un an, Dan, care e tot dresor și e un om pentru care de-abia aștept să ajung acasă în fiecare zi. În curând, dacă justiția mă ajută, sper să mă aștepte și cei doi copii ai mei care în momentul acesta locuiesc cu tatăl lor. 

În rest, eu și Dan avem împreună zece căței și două pisici, însă acasă, de obicei, sunt maximum patru căței. Nu, nu suntem nebuni, dar Dan are o canisă de carpatini, iar eu am adoptat mulți căței (nu am niciun câine cumpărat). Pisicile sunt tot găsite și, cum nu le-a vrut nimeni, au ajuns cele mai bune prietene ale cățeilor.

Funcționează câinii ca terapie? Pe tine cum te-au ajutat de-a lungul vieții?

Am văzut oameni scoși de căței din depresia de după pierderea cuiva drag. Am văzut mulți oameni care au lucrat cu ei să își depășească temerile și să devină siguri pe ei, pentru că de asta avea cățelul lor nevoie. Am văzut copii deveniți foarte responsabili și încrezători o dată ce au lucrat cu cățelul lor.

Da, câinii funcționează ca terapie pentru oameni, dar și oamenii pot fi terapie pentru câini.

Pe mine mă ajută prin faptul că sunt fericită când sunt cu ei. Pur și simplu, viața mea e mai bună cu câini în jur.

Ce i-ar spune Olivia de-acum, celei de la 20 de ani? 

I-aș spune să se țină de planul ei inițial de când era mică, adică să își construiască afacerile mai întâi, și apoi să își întemeieze o familie, nu invers. Independența financiară e esențială.

I-aș mai spune că, orice ar face, oricum vor fi oameni care nu o vor plăcea, și că părerile celorlalți nu îți dau de mâncare.

I-aș spune și că, orice ar fi, să nu se mai dea pe ea la o parte pentru ceilalți. Olivia, dacă tu ești bine, vor fi și ceilalți bine, așa i-aș zice.

Și i-aș mai spune să nu îi fie frică, în viață poți iubi nu doar o dată.

Foto: arhiva personală