Simona Rădoi, specialist PR: „ Ca în toate domeniile, și în cel cultural se regăsesc impostură, nepotisme, superficialitate”

De-a lungul timpului, Simona s-a ocupat de comunicare pentru branduri culturale ca Gala Premiilor Gopo, Bucharest International Dance Film Festival, TIFF, Anonimul sau Cinepolitica și a promovat filme premiate, care fac turul festivalurilor.

Un interviu de Adriana Moscu

Și-a pus semnătura în titluri ca Maxim, Academia Cațavencu sau Dilema Veche. A activat independent, ca PR în domeniul cultural, sau în cadru organizat, ca PR Manager la Conan PR sau PR Specialist la Greenpeace România. De doi ani are propriul business prin care asigură strategii de comunicare într-una dintre ramurile cele mai afectate de pandemie. Despre provocări, incertitudini și soluții atunci când cultura este (mai) avariată (ca oricând).

Ești antreprenoare în domeniul cultural. Când și cum ai luat decizia asta?

E mult spus antreprenoare, dar sunt deținătoarea unui IMM care îmi permite să activez într-un cadrul legal, cu multe obligații și puține drepturi sau așa, mai mult de formă, ca aproape toți oamenii muncii din România.

Decizia de a-mi face un IMM am luat-o în 2018, după opt ani în care am activat independent, ca PR în domeniul cultural, sau în cadru organizat, ca PR Manager la Conan PR sau PR Specialist la Greenpeace România. Un an înainte de a face acest pas am analizat bine problema, luând în calcul atât taxele pe care ar fi trebuit să le plătesc, cât și instabilitatea veniturilor. Dincolo de asta, mai rămânea și interacțiunea cu diverse entități ale statului, descurajantă pentru orice business mic, care începe cu multe drumuri pentru crearea unei firme, până la achitarea diverselor taxe.

În continuare am această groază, de birocrație, sictir și dosar cu șină întâlnit la ghișee, norocul meu este că am atât o contabilă foarte bună, cât și o avocată nemaipomenită, care m-au ajutat să scap de anxietatea drumurilor la instituțiile statului.

Ce mi se pare în continuare descurajant sunt taxele care trebuie plătite pentru a-ți permite luxul de a te angaja în propria firmă sau faptul că nu pot folosi banii firmei, munciți de mine, în folosul personal, atâta vreme cât nu sunt angajata firmei mele, ci doar administratorul ei. Nu mai zic de faptul că nu pot beneficia de protecție socială, decât dacă îmi achit personal contribuțiile la sănătate și pensie, ceea ce nu pot face așa ușor, că nu pot scoate bani din firmă fără justificare. Un cerc vicios, așadar, din care antreprenorii mici nu au absolut nimic de câștigat.

Cum e să ai un business în domeniul cultural? E ca la agricultură? Un an bun, altul secetos, sau ceva mai previzibil? 

Activând anterior ca PR freelancer, nu pot să zic că am avut mari surprize, știam foarte bine cum funcționează domeniul cultural și cât de instabile sunt lucrurile. În aria mea de expertiză, adică zona cinematografică, atât de afectată acum de criza creată de pandemie, lucrurile nu stăteau prea bine nici înainte. Industria cinematografică (și cultura, în general) a fost mereu o Cenușăreasă, foarte puțini dintre lucrătorii din domeniu fiind angajați permanenți, marea majoritate fiind colaboratori cu contracte temporare. Care contracte temporare pot fluctua, uneori din motive care țin pur și simplu de timing, nu de cât de bun specialist ești în ceea ce faci sau de fee-ul cerut.

Să zicem, spre exemplu, că ai un proiect care începe în septembrie și se termină în decembrie. Iar prin octombrie ți se solicită serviciile pentru un proiect care începe în noiembrie și durează până în martie. Întrucât ești deja angrenat în proiectul care se termină în decembrie, nu îl poți accepta și pe al doilea din lipsa timpului și, astfel, poți să te trezești că în ianuarie și februarie, poate chiar și martie, stai pe bară și nu încasezi nimic, pentru că nu este o perioadă în care să curgă cu proiecte. Așa că trebuie să îți cântărești și calculezi foarte bine alegerile atunci când accepți un job. Și să faci economii, că nu știi exact când urmează să vină următorul contract. Peste asta vine imprevizibilitatea vieții, cum sunt aceste vremuri pe care le traversăm acum, în care mii de oameni care depindeau de acest domeniu s-au trezit fără niciun fel de venituri sau siguranță socială într-un moment în care suntem atât de vulnerabili.

Da, s-au acordat niște mini-granturi și se vorbește despre niște scheme de ajutor, dar ele nu sunt sustenabile, nu ajută decât la prelungirea agoniei, atât pentru adevărații antreprenori ai industriei, cât și pentru noi, pălmașii care oferim servicii.

Cât despre felul în care autoritățile comunică și colaborează cu domeniul nu are sens să mai zic și eu ceva, am văzut cu toții cum măsura reînchiderii cinematografelor și sălilor de spectacole în București și alte orașe din țară s-a luat peste noapte, la începutul lunii octombrie, fără a primi vreun heads-up și  fără a fi explicată motivația din spatele deciziei. 

 Aveți concurență în domeniul vostru? Cum vă atrageți clienții? 

Într-un domeniu cu atât de multă imprevizibilitate nu putem discuta de concurență acerbă. Cel puțin nu când vine vorba de oameni de comunicare. În zona cinematografică suntem fix o mână de oameni, jumătate dintre noi fiind antreprenori sau freelanceri, care nu își permit să crească alți oameni fie pentru că nu ne permitem să asigurăm un venit stabil și constant unor oameni noi, fie pentru că nu avem un spații de lucru în să putem găzdui alți oameni. La asta se mai adaugă și interesul scăzut al noilor generații pentru acest domeniu, în care foarte rar putem discuta de campanii cu bugete sau care să aducă premii.

Este un domeniu creativ, dar în care mai mereu întâlnim clasica provocare de a face lucruri mișto cu resurse zero.

Și, după cum știm deja, odată cu evoluția digitalului a trecut vremea proiectelor făcute pe genunchi, cu mult entuziasm și fără buget. Presa culturală, cea puțină care mai este, respiră și ea greu, influencerii te mai ajută și ei pro bono când și când, dar nu poți apăsa la infinit butonul prieteniei, așa că, în afară de strălucirea de-o seară a evenimentului pentru care lucrezi trei luni, nu prea rămân mari atracții pentru oameni de comunicare noi. O altă chestie pe care am observat-o în interacțiunile mele dese cu tinerele generații este și lipsa culturii cinematografice. Și nu mă refer aici la a cunoaște îndeaproape filmografia lui Lucian Pintilie, să zicem, ci la lucruri mai basic, de genul cine a fost omul. Nici nu aș putea să spun a cui e vina, dar cred că niște cursuri de cultură cinematografică în programa școlară nu ar omorî pe nimeni.

Așadar, ca să concluzionez, eforturile noastre nu sunt pentru a ne atrage clienții, ci de a face magie din puținul care este, astfel încât clientul nostru să mai aibă proiecte și în viitor, și implicit și noi.

 Tu ai un „holding”, așa cum îi spui, împreună cu Anca Macoviciuc. Cum vă împărțiți sarcinile? Cine, ce face?

Am decis cu Maco să ne unim IMM-urile sub un brand, cu titlul de lucru „Holdingul Nostru”, o dată pentru că ne place să ne mai luăm și la mișto, dar și pentru că ne dorim să creăm un hub în care să unim colaboratori cu care ne face plăcere să lucrăm, de la oameni de creație până la fotografi, astfel încât atunci când intrăm într-un proiect, să oferim toate tipurile de servicii de care are nevoie un departament de comunicare.

Acum, opt luni mai târziu de la declararea pandemiei, după o primăvară în care au înghețat toate proiectele și o vară în care s-au suprapus mai bine de jumătate din cele antamate anterior, facem fiecare și împreună tot ce putem. Dezvoltăm împreună tot ce ține de strategie și planificare, ne asumăm taskurile în mod egal, în funcție de superputerile fiecăreia, după care ne auzim la începutul fiecărei zile, cu trackerele proiectelor în față, pentru a face to do list-ul în funcție de urgențele fiecărui proiect. E nevoie de foarte multă disciplină, a fi propriul tău șef vine la pachet cu avantaje și dezavantaje.

 Așadar, cât de stresant e să ai afacerea proprie față de un job stabil, de genul 9-18? 

Am încercat în ultimii 10 ani ambele roluri, și cel de freelancer, și cel de angajat. Și chiar dacă locurile în care am fost angajată au fost foarte mișto, am preferat libertatea de a-mi alege proiectele, clienții și colaboratorii, de a-mi stabili singură programul și prioritățile.

Dincolo de partea administrativă, care sunt principalele provocări în domeniul în care activezi? Dar satisfacțiile?

Fiecare zi vine cu noi provocări, dar cea de care ne lovim cel mai des este aceea de a ne convinge clienții că o campanie eficientă de comunicare nu începe în momentul în care produsul este finit, ci munca unui comunicator se vede încă din faza de planificare.

O altă frustrare a acestui domeniu subfinanțat, dar care a adus atâta recunoaștere în plan internațional, este legată de bugetele foarte mici sau inexistente dedicate promovării (și nu numai), care teoretic există, dar practic sunt bani redirecționați către nevoi mai stringente în producția unui film sau eveniment decât comunicarea. Dincolo de asta, mai avem și o infrastructură deficitară – avem foarte puține cinematografe la nivel național, iar din acestea, foarte puține selectează în programele lor producții românești sau filme independente, de autor. Dacă mai adăugăm la asta și atenția pe care presa o acordă culturii, ai o imagine mai clară despre provocările întâlnite zilnic. 

Cât despre satisfacții, acestea diferă de la proiect la proiect, dar de obicei contorizăm la acest capitol orice provocare din cele enumerate anterior care și-a găsit rezolvare. 

 Vorbește-ne un pic despre portofoliul vostru. Ce ați dus la bun sfârșit până acum? 

Au fost câteva zile în martie când am crezut că anul acesta va fi complet ratat din punct de vedere profesional și că mare parte din proiectele în care eram angrenate nu se vor întâmpla. Surprinzător, industria asta creativă și plină de oameni mișto, care mereu și-au găsit resurse dincolo de sprijinul acordat de Guvern, a făcut ca lucrurile să se întâmple, în cele din urmă. Astfel, am putut duce la capăt cu bine proiecte ca Gala Premiilor Gopo, lansarea pe marile ecrane a documentarului de debut al lui Radu Ciorniciuc, Acasă, premiera națională a documentarului Lemn/Wood, Bucharest International Dance Film Festival sau atelierele de fotografie Walk & Shoot. Și, cu puțin noroc și multă creativitate, sperăm că vom duce cu bine la capăt și rezidența Film +, un laborator de lucru, consultanță și sprijin pentru realizatorii de film, precum și festivalul de teatru multietnic Caleido, care vor avea loc online.

Cum arată o zi de lucru pentru tine? De unde îți place să lucrezi?

Încep în forță, pe la 8, cu o cafea în față, la masa din bucătărie, pentru că, în general, îmi place să lucrez de acasă. În prima parte a zilei mă ocup de taskurile care presupun planificare, e-mailing și telefoane, după-amiaza mă dedic scrisului: comunicate, advertoriale, strategie, prezentări. Seara fac o recapitulare pe fiecare proiect, singură sau cu partenera mea de business, pentru a ne asigura că nu am omis nimic important. De asemenea, brainstormingurile cu Anca Maco – pe care în vremuri normale le făceam prin livingurile noastre, cu un pahar de vin în față – s-au mutat acum online sau la telefon, la fel ca întâlnirile de lucru, pe care le aveam prin oraș.

 Cum s-a schimbat munca ta după ce a venit pandemia peste noi? Unde erai în martie, ce s-a întâmplat, pas cu pas? Prin ce stări ai trecut, ce ai gândit?

Starea de urgență ne-a prins în toiul pregătirilor pentru Gala Premiilor Gopo, eveniment care s-a amânat pentru o dată pe care la acea vreme nici nu o știam. După aproximativ o săptămână de anxietate, cu ture între știrile TV și laptop, ne-am concentrat forțele pe schimbarea strategiei de comunicare a evenimentului, asigurarea conținutului online pentru perioada lungă de stare de urgență ce se prefigura, precum și pe regândirea altor proiecte din portofoliul nostru. Și tot acolo suntem și acum, din cauza măsurilor haotice ale celor care ne conduc.

Pentru fiecare proiect la care lucrăm, dezvoltăm câte două scenarii, pentru varianta în care s-ar întâmpla online sau offline. În general, mergem pe câte două variante, poate chiar trei (a treia fiind hibrid) din orice, de la strategie la livrabile.

Spre exemplu, una dintre provocările recent întâlnite în acest haos a fost adaptarea mesajelor spoturilor radio pentru filmele lansate în această toamnă, în condițiile în care doar anumite cinematografe s-au redeschis, apoi s-au închis, apoi au rămas deschise doar cele care își permit proiecții în aer liber. Și toate acestea s-au întâmplat în doar câteva zile. 

În fine, uitându-mă în spate, pot să zic că a fost un an greu, cu multe surprize neplăcute și gânduri negre pe alocuri, dar mă bucur foarte tare că am fost acolo, în miezul lucrurilor, parte din proiecte care s-au întâmplat, nu un spectator inactiv. Îmi place să cred că toate marile provocări și neajunsuri întâlnite de-a lungul carierei ne-au ajutat, de fapt, să depășim mult mai ușor momentele de criză din acest an.

Ai o strategie pentru anul viitor? Se mai pot face strategii?

Mergem pe sârmă, deasupra hăului, legați la ochi. În funcție de deciziile Guvernului, luate peste noapte, improvizăm. Lansăm sau nu lansăm filme în cinematografe, evenimentele le facem offline sau online, nu se știe, încasăm sau nu încasăm bani. Practic, luăm fiecare zi așa cum vine și facem tot ce putem ca lucrurile să se întâmple frumos.

Trăim un moment foarte important în evoluția omenirii, când toți ar trebui să gândim mai bine și pe termen lung asupra acțiunilor noastre zilnice, chiar și asupra celor mărunte. Este datoria noastră de comunicatori din orice domeniu, să vorbim despre responsabilitate și sustenabilitate la toate nivelurile, să aducem prin proiectele noastre teme importante de discuție în societate, să educăm publicul și să descurajăm impostura și superficialitatea. De muncă o să tot fie, strategii se tot fac, important e în ce tabără îți alegi să fii.

Evenimentul preferat organizat de voi?

Întrucât noi ne alegem proiectele din care vrem să fim parte, toate ne plac foarte mult. Dar cele asupra cărora mă opresc acum sunt cele două documentare de impact din ale căror echipe facem parte, adică Acasă al lui Radu Ciorniciuc și Lemn, regizat de Monica Lăzurean, alături de Michaela Kirst si Ebba Sinzinger. Multipremiatul și emoționantul Acasă ne arată prin intermediul unei familii care a trăit 18 ani în sălbăticia din mijlocul orașului, în Delta Văcărești, cât de importantă este educația, dar și apropierea de natură, în timp ce Lemn ne plimbă prin lume, pe urmele lemnului ilegal, la a cărui tăiere contribuim și noi prin consumerism și ignoranță.

 Ai lucrat mai mulți ani în presă, ai scris pentru titluri ca Maxim, Academia Cațavencu, Dilema Veche. Ai avut un blog inedit – O fată din Ferentari. De ce ai renunțat la presă și cum te-a pregătit cariera de jurnalist pentru cea de om de comunicare? 

Tranziția mea de la jurnalism la PR a început prin 2010, când era destul de clar că presa, așa cum o știam eu, se duce în cap. Pe atunci, digitalul nu era atât de puternic, așa că am abandonat și blogosfera. M-au ajutat enorm talentul la scris și networkingul pe care îl făcusem în perioada în care am fost jurnalistă, plus faptul că știam deja din rolul de jurnalist ce face un PR în relațiile cu presa. În rest, am învățat din mers, sunt o persoană ușor adaptabilă și curioasă.

 Suntem amândouă născute în Giurgiu. Ca multe alte orașe mici, și acesta are un potențial cultural neexploatat, mai ales dacă ținem cont și de proximitățile lui, de plaja de la Dunăre. Cum să facem să revitalizăm pofta pentru cultură în orășelele de provincie? 

Uof, m-ai atins unde mă doare, m-am gândit mulți ani cu amărăciune la cât de multe lucruri mișto se pot face într-un Giurgiu bine administrat. Chiar recent am trecut prin fața fostului cinematograf din oraș și mi-am dat seama că sunt unul dintre ultimii oameni care i-au trecut pragul, cum locul acela a fost închis pe finalul anilor ’90 și de atunci tinerii din oraș vin în capitală pentru a merge la cinematograf, indiferent de categoria socială din care fac parte, educația și gusturile lor în materie de filme.

Aș zice, așadar, că nu este vorba despre pofta de cultură a cetățenilor, că aceea există și dovadă stau teatrul și casa de cultură din oraș, pe care le-am frecventat și noi intens, ci despre pofta celor care conduc orașul de a da cetățenilor cultură, în toată varietatea ei, nu bâlci.

Un alt rol important în povestea asta îl au profesorii, dascălii care modelează și influențează pe cei care poate mâine vor conduce orașul. Dincolo de asta, știm toți că arta nu se regăsește printre nevoile primare ale oamenilor. Ori, atâta vreme cât din punct de vedere economic nu se întâmplă mare lucru în acest oraș care, culmea, are o zonă liberă și ar trebui să bubuie de atâta activitate, oamenii sunt preocupați de lucruri mai importante pentru viețile lor.

În ultima perioadă s-a tot aruncat în spațiul public ideea că se poate trăi fără cultură. Tu ce părere ai?

Cultura stă la baza evoluției noastre, o consumăm zilnic aproape toți, fără să ne dăm seama, e o prostie să spunem că putem trăi fără cultură. Discuția nu ar trebui să fie despre dacă putem să supraviețuim sau nu pandemiei subvenționând cultura, ci despre cum putem reforma un domeniu despre care s-a vorbit foarte mult în ultimii ani, dar pentru care s-au făcut extrem de puține lucruri bune.

Ca în toate domeniile, și în cel cultural se regăsesc impostură, nepotisme, superficialitate, oameni lipsiți de talent sau profesionalism. Eu cred că este un moment bun ca domeniul să se curețe de cei care îl parazitează.

În același timp, există pericolul ca prin amânarea rezolvării acestor probleme, cultura să cadă pradă, prin instituțiile de care depinde sau entitățile publice care fac parte din ecosistem, unei căpușări de și mai mari proporții.

Foto: Adi Bulboacă, Radu Afloarei, Sorin Florea, Ionuț Rusu, Adi Marineci, Marius Mariș, Chris Nemeș, arhiva personală.