Smiley: ”Nu fac niciun efort, nu îmi este greu nimic din ceea ce presupune rolul de tată”

De obicei, vedetele sunt intervievate de jurnaliști. De data aceasta, o vedetă e intervievată de altă vedetă. Iar când cele două celebrități mai sunt și prietene, rezultatul nu poate decât să fie unul reușit. Sore poartă o discuție cu cărțile pe față cu prietenul și cu mentorul ei, Smiley, și află lucruri noi unul despre celălalt, chiar și după 10 ani de prietenie. 

O să încep simplu… Dacă ai putea să iei un interviu oricui, pe cine ai alege și de ce?

Lui Charlie din Charlie și Fabrica de Ciocolată. Atâta ciocolată! Atâta copilărie! Atâta imaginație!

Eu am ales să îți iau interviu ție, pentru că este o mare provocare. Știm atât de multe lucruri unul despre celălalt, lucrăm împreună de atâta timp… Practic, am crescut împreună. Cred că era firesc să te întreb și asta la un moment dat: Ce nu-ți place la mine? Promit să nu mă supăr! (râde)

Ce să zic, ca în orice prietenie, ajunge să îți placă totul, chiar și imperfecțiunile (râde). Ca să fiu totuși sincer, chiar cred că unele dintre calitățile tale cele mai mari ajung să mă și enerveze uneori, așa că nu le-aș așeza chiar la categoria „defecte”, pentru că ele chiar sunt niște plusuri. Ești tare încăpățânată uneori și nu te lași până nu iese așa cum vezi tu lucrurile. Crezi mult în viziunea ta despre viață, despre artă, despre relații, așa încât tot ca tine ajunge să fie mereu și e greu de suportat asta pentru cei din jur. Apoi, ai tu niște replici acide, ironice sau autoironice, care scot pe oricine din amorțeală (râde). Sunt fix piperul de care are nevoie oricine, mai ales un artist, dar de care ne este parcă și puțin frică. Așadar, Sore, chiar nu pot spune că e ceva care numi place la tine. Decât uneori (râde).

Dar la tine, ce nu-ți place?

Cât timp avem la dispoziție? (râde) Sunt multe lucruri pe care mi le reproșez la finalul fiecărei zile, când obișnuiesc eu să-mi fac bilanțul. Poate anumite ieșiri, poate lucruri pe care le-aș fi putut face mai bine, poate mai mult timp pe care ar trebui să-l dedic unor activități sau relații, poate anumite lucruri cu care aș fi putut fi de ajutor, însă am învățat în timp că e bine să acționez constructiv și să nu mă pierd în regrete și în stări care mă înfrânează. Încerc din fiecare „reproș” pe care mi-l aduc să fac și un plan de bătaie despre cum să fac să-l anulez în viitor. E clar că trecutul ne învață și ne dă cele mai eficiente lecții, însă tot focus pe prezent și viitor trebuie să avem, ca să putem privi înainte.

Ai devenit părinte de curând. Se spune că ei, copiii, ne aleg. Dar tu de ce crezi că ți-ai ales părinții?

Nici nu pot să-mi arog acest merit în ceea ce îi privește pe părinții mei. Chiar să fie meritul meu prezența lor în viața mea?! Ar fi ceva! Am fost cel mai inspirat cu putință. Sunt cei mai buni din lume pentru mine, mereu am spus că lor le datorez tot ce sunt azi, educației primite, modelului pe care mi l-au oferit, felului în care au reacționat față de mine și în care și-au trăit ei viața. Lor le datorez „întâlnirea” cu ceea ce am înțeles și eu pe pielea mea abia acum o lună: iubire și grijă necondiționate, fără limite. Lor le datorez „urechelile” atât de folositoare, dar și prima chitară sau credința în Dumnezeu și în drumul pe care mi-l spune sufletul. Am cei mai buni părinți, ceea ce vă doresc tuturor. Știu că și tu crezi la fel despre ai tăi, așa că nu insist să ne batem pe primul loc în top (râde).

Ce ai descoperit la tine, de când cu Josephine?

Că îmi este foarte natural totul, rolul, relația cu ea, gândurile, planurile. Ori este ceva de care eram pregătit, ori, pur și simplu, aveam asta în minte, ori este ea perfectă pentru noi, oricum ar fi, este totul atât de firesc, fiecare acțiune, fiecare zi sau noapte împreună, încât e clar că o așteptam de mult. Nu spun că sunt vreun priceput sau vreun expert, să nu mă înțelegi greșit, spun doar că nu fac niciun efort, nu îmi este în niciun fel greu nimic din ce presupune rolul de tată. Până acum, desigur.

Care crezi că a fost momentul în care ți-ai dat seama cine ești și încotro vrei să mergi în viață?

Eu, de când mă știu, am vrut să fac muzică, să compun, să cânt, să fiu lângă cei care o fac, așa că toată viața am încercat să fac în așa fel încât să trăiesc din pasiunea mea și să transform în realitate visul din copilărie. Cu bucurie, cu prietenii alături, cu distracții, cu efectul muzicii permanent asupra mea, cu satisfacția de a mă însoți în viață de oameni cu aceeași patimă ca a mea. Chitara pe care mi-a luat-o tata în clasa a 4-a spre a 5-a mi-a dat un imbold, mi-o doream de mult, dar atunci a fost o certitudine că ei, părinții mei, îmi validează pasiunea și că eu, zi de zi, mă pot juca cu ce iubesc mai mult. A fost începutul, ce a urmat a fost greu, lung și frumos. Și cred sau sper că urmează multe alte capitole de scris, de cântat, de produs. Dragostea de muzică e ceva ce nu se duce cu timpul, ci se întețește și prinde alte forme.

Cum ai făcut de ai rămas așa cum erai când te-am cunoscut: simplu, autentic, modest, bun? Practic, de atunci, ți s-au întâmplat o grămadă de lucruri care te-ar fi putut ameți de tot…

Mulțumesc. Eu m-am ținut de drumul meu, de pasiunea mea și de valorile cu care am fost obișnuit să trăiesc acasă, între ai mei. Eu așa sunt și nu văd de ce m-ar schimba ceva. În plus, a apărut recunoștință pentru faptul că am rezultat cu ceea ce fac și că am poate o misiune pe care trebuie s-o împlinesc, dar și o grijă față de timpul meu și față de cei din jur.

Ce ai vrea să schimbi la lumea în care trăim? Dar la viața pe care o trăiești?

Aș pune mai des zâmbete pe chipurile oamenilor, cred că oamenii pot vedea altfel lumea dacă se bucură de viață și de ceea ce au, indiferent de lucrurile care le lipsesc. Cred că noi toți trebuie să iubim viața și oamenii, pentru că sunt printre singurele lucruri certe pe care și cu care trebuie să trăim. Avem nevoie de sentimente bune, de energie, de optimism, de artă, de bine, de conectare cu cei dragi și cu pasiunile noastre, toate sunt „armele” cu care noi putem lupta pentru o lume mai bună și mai frumoasă.

Care sunt oamenii tăi preferați?

Artiștii de orice fel, oamenii care pun suflet și pasiune în ceea ce fac, indiferent de domeniu. Dacă mă întrebi concret cu nume și prenume, pot enumăr câțiva: părinții mei, bunica, Filip, fratele meu, Gina, fetița noastră, ei îmi sunt busolă și reper de iubire, grijă, conștiință, credință, încredere. Însă nu pot să nu pun între oamenii mei preferați și colegii și prietenii mei de la HaHaHa Production, prietenii mei din copilărie sau cei mai noi, cum e și Pavel, o grămadă de persoane care mi-au fost alături pe drumul vieții, artiști mari care îmi sunt inspirație. Am mulți oameni preferați, n-am cum să-i enumăr pe toți, ar fi și nedrept. Și tu ești printre ei.

Ești foarte serios și organizat profesional, ca un adult, dar ești visător și sincer, ca un copil. Așadar, ce-ți place cel mai mult la oamenii mari? Dar la copii?

La oamenii mari îmi place copilul din ei. Tare important mi se pare ca noi să nu uităm vreodată să ne jucăm, să privim lucrurile simplu și esențial, să iubim dezinteresat și necondiționat ca atunci când eram mici. Copiii sunt frumoși și buni cu totul, sunt adevărate lecții pentru noi de bucurie a vieții, de simplitate, de valoare, de prietenie, de esență, de sinceritate.

Tatăl tău a fost aviator și mereu ți-a plăcut că a fost pasionat de meseria lui. Tu ce mai visai, pe lângă artă?

Da, tatăl meu și-a iubit meseria și ne-a făcut și pe noi s-o iubim pe a lui, dar și pe cea pe care ne-o alegem eu și fratele meu, Filip. De la el am înțeles că meseria trebuie să te acapareze cu totul, să te facă fericit, nu trebuie s-o începi și s-o termini cu ochii pe ceas. Am visat mereu să pot avea asta, o meserie dintr-o mare pasiune și iată că am avut norocul să se împlinească visul. În rest, bucuriile mele în copilărie erau zilele luuungi cu băieții, în fața blocului, cu cheia de gât, partidele de fotbal, dansurile pe trotuar pe muzică pusă pe dublu-casetofon.

Crezi că doar aviatorii ating norii?

Atunci înseamnă că suntem aviatori cu toții (râde). Eu i-am atins de multe ori și acum, dacă închid ochii, îi ating și o să te întrebi de ce zâmbesc. Știi bine că eu am o vorbă, pe care o repet și la bine, dar și la greu: „Totul se întâmplă dintr-un motiv”. Din ce motiv crezi că ne-am întâlnit, acum 10 ani? Eu cred că sunt chiar mai multe motive pentru care se întâmplă lucrurile în viață. Ca să ne facem unul celuilalt viața mai frumoasă și mai plină, ca să râdem mult, ca să facem muzică bună împreună, ca să învățăm unul de la altul, ca să ne ajutăm cu sfaturi, critici și sugestii, ca să ne enervăm uneori și să ne treacă într-o secundă. Și cred că toată viața o să tot găsim motive noi, că așa-i în prietenie.

Și din ce motiv crezi că noi continuăm să facem muzică frumoasă împreună?

Și tu, măi, Sore, pe toate vrei să ți le explici în viață. Unele lucruri nu se explică și nici nu se caută, ele există pur și simplu. Cred că este vorba despre compatibilitate sufletească și muzicală, dorința de a explora sufletul și creativitatea, bucuria de a asculta, de a face și de a cânta muzică și faptul că ne cunoaștem foarte bine și asta ne mai și intrigă uneori.

Iar în încheiere, te mai întreb doar atât: mai visezi la cai verzi pe pereți?

Întotdeauna. Am mare grijă de copilul din mine, îl las să se joace, să fie curios și să viseze la tot ce vrea, chiar și la cai, care, în ultima vreme, trebuie să recunosc că au început să se facă și roz pe alocuri, nu știu de ce. Poate află Erin după o discuție serioasă, ca între fete, cu Josephine.

 

Interviu apărut în ediția print A List Magazine, no 19.