Stories of cool women: Georgiana Gîrboan, fotografa care surprinde povestea din spatele detaliului

 

Martie este despre femeie mai mult ca oricând, așa că, motivată de celebra deviză women empower women, m-am hotărât să aflu poveștile câtorva femei care ne inspiră prin creativitate, spirit antreprenorial sau dedicare, atribute care le conferă atâta farmec și care le transformă în adevărate modele.

Pe Georgiana Gîrboan am cunoscut-o la masterat. O prezență mai mult decât plăcută, mai mereu în negru, purtând cercei și inele interesante din argint, calmă și având în mânecă o replică menită să puncteze perfect diverse momente, mai mult sau mai puțin amuzante. Apoi am aflat că spiritul de fin observator era mai degrabă ilustrat de fotografia ei, așa că totul s-a legat într-o poveste plină de emoție, de sensibilitate, cu imagini frumoase și cu vorbe care merg direct în suflet, pe care Georgiana mi le-a împărtășit într-un mic interviu:

 

Cum a apărut fotografia în viața ta? Îți amintești prima fotografie care te-a impresionat? 

Fotografia a apărut în viața mea prin magia cutiei cu fotografii  a bunicii. Erau fotografii vechi, de un farmec irezistibil, dar printre ele s-a detașat fotografia de pe front a străbunicului meu și mi-a rămas în memorie ca fiind, să spunem, fotografia originară, prima la care mă gândesc și cea care înseamnă foarte mult pentru mine. De la această întâlnire inițială, fotografia reprezintă accesul la un trecut mereu redescoperit și retrăit, de fiecare dată altfel.

Ce a fost înainte de fotografie?

Eu, sunt tot eu înainte de fotografie. Căutând, observând, privind:  un detaliu aici, o lumină acolo, un unghi dincolo. Fotografia a dat sens acestei țesături vizuale care invită la deslușire treptată și la revelare. Ceva complex și în același timp simplu: desenul din covor. Privești ceva până când îi surprinzi și recunoști  esența. Fotografia vine să fixeze aceste înțelesuri, precum insectele într-un insectar, iar sensurile se multiplică la infinit, fără a-și pierde însă autonomia și individualitatea. 

Ai o sensibilitate deosebită. Te-ai gândit vreodată care ar putea fi sursa ei? Care sunt lucrurile care îți atrag atenția la un chip, de exemplu, sau la o clădire? Care este lucrul care declanșează ceva la tine și care te face să declanșezi pentru a transmite mai departe? 

 

Fotografiile mele sunt inevitabil personale și nu reprezintă altceva decât felul în care arăt celorlalți cum privesc eu lumea. Îmi plac detaliile, în cazul unui chip îți indică felul  în care un om locuiește în propriul său corp și în propria sa ființă. Poate de aceea mă fascinează și relația dintre natură și spațiile construite de om, expresii și ele ale felului în care au locuit ei acolo. Modul în care natura se reînstăpânește asupra clădirilor părăsite e poate metafora potrivită pentru a exprima ce anume este fotografia. Creativitate și autenticitate, o metamorfoză vie, un schimb permanent între artiști creativi și autentici, în care nu se știe cine dă și cine primește.

A propos de sensibilitate, florile joacă un rol principal în fotografia ta și de multe ori mă gândesc la Mapplethorpe când îți văd pozele. Povestește-mi despre flori. E ceva care te leagă în mod special de ele? Poate un artist preferat din zona asta?

Îl iubesc pe Mapplethorpe, pentru mine el este un artist complet. Mapplethorpe susținea că nu îi plac în mod deosebit florile, însă fotografierea lor era un bun prilej de a experimenta tehnnici de iluminare și compoziție, lucru pe care l-am descoperit și eu a fi extrem de util. Primele fotografii cu flori și plante care m-au fascinat au fost cele ale lui Karl Blossfeldt, însă abordarea lui e una diferită față de cea a lui Mapplethorpe.  Pentru el  florile sunt un prilej de valorizare artistică, prin descifrarea simetriilor secrete ale naturii și a arhitecturii ei impunătoare. Am resimțit întotdeauna ca fiind un privilegiu faptul că pot studia lucrările celor doi și să aflu în ele o sursă continuă  de inspirație. Din acest motiv mă pot considera o norocoasă, cred, iar florile mele sunt tocmai acel amestec de hazard și  chemare ce amintește de esența lor intimă. 

Una dintre aceste fotografii a fost coverul unui album Luna Amară și legat de asta, care ar fi proiectele tale favorite? 

Colaborarea cu Luna Amară a fost una specială, le eram datoare cu un artwork încă de la albumul Pietre În Alb,  dar atunci nu am reușit să transpun în fotografie ceea ce și-ar fi dorit ei și am renunțat. În cazul albumului  Aproape s-a întâmplat însă să fim pe aceeași lungime de undă. Un alt proiect a fost  coperta pentru  volumul „Working Through the Figure: Theory, Practice, Method”, apărut în 2018, la Editura Universității București. Coordonat de Laura Marin și Anca Diaconu, prezintă studiile membrilor echipei unui valoros proiect de cercetare dedicat figuralității în arte. În urma lecturării lui am simțit pentru prima dată imboldul de a face un colaj pentru a exprima conținutul cărții. A fost o experiență nouă, care mi-a plăcut mult.

Pe lângă flori, sensibilitate și estetica destul de picturală, ar mai fi jocul alb – negru, destul de special, fin, un contrast nu foarte abrupt. Despre asta ce mi-ai putea spune? Parcă și materialitatea obiectelor devine puțin mai efemeră, ceea ce mă face să mă întreb: e mai mult despre stare sau despre imaginea în sine?

O stare își caută adeseori imaginea, așa cum un artist fotograf e în stare să caute la nesfărșit o imagine, Imaginea.  Așa se întâmplă.

Fotografia a început în alb și negru, din punct de vedere tehnic, atât a fost posibil atunci când în 1826 Nicéphore Niépce a fixat pentru prima oară definitiv o imagine. Chiar dacă fotografia color a devenit posibilă încă din 1903, odată cu inventarea procesului autocrom, fotografia alb-negru nu a dispărut.

Faptul că fotografia a început în alb și negru a avut un efect de confirmare a fotografiei ca mijloc de creație autonom, iar scala de negru și alb a făcut saltul de la realitate la interpretare.
Renunțarea la culoare cred că îi îi permite fotografului libertatea de selecție, limbajul fotografiei alb-negru fiind puternic orientat către calitățile grafice ale proporțiilor, liniilor, formelor și texturii. Instinctiv, încă de la primele fotografii, m-am îndreptat si eu către alb-negru. Am crezut că e doar o variantă anume aleasă pentru a evita post-procesarea, la care nu mă pricepeam prea bine atunci. Cu timpul însă, am realizat că sunt pe drumul cel bun și  îmi place să fotografiez în tonuri de gri. Dintr-o ezitare am ajuns la ce mă exprima mai bine. Vulnerabilitatea este cea mai bună călăuză, ea te conduce cu o mână la fel de sigură ca și aceea care apasă declanșatorul aparatului de fotografiat atunci când este momentul.

Și  stare și imagine, așadar: este întotdeauna vorba despre amândouă.

Este ceva anume la care visezi? Un portret al unei persoane anume, să surprinzi un moment anume sau un detaliu/tip de detaliu la care nu ai avut acces până acum?

Trebuie să recunosc că mă fascinează un personaj anume: Baroneasa Elsa von Freytag-Loringhoven. Mi-aș fi dorit mult să o fi putut poza, să îi fiu contemporană, să o cunosc și să îi imortalizez excentricitatea, spiritul provocator, radical, profund inovativ. Relația ei cu Duchamp e ceva ce aș fi vrut să surprind în cele mai subtile detalii. Modul în care a reușit să devină un catalizator al mișcării dadaiste în alchimia ei frenetică și distrugătoare de rigidități de tot felul este impresionant. Un New York monden, fermecător, în vremurile de după primul răboi mondial , e un spațiu la care mă reîntorc iar și iar și la care visez cu nesaț. Mă bucur că îi sunt recunoscute în sfârșit meritele. Prin ea am înțeles că poți fi un spirit liber la mod firesc. Ceea ce încerc să fiu și eu.

 

Foto: arhiva personală