Veronica Soare: „Fiecare zi e o portocală”

Veronica a fost, pe rând, fata de pe Camino, cea care și-a donat zilele de naștere pentru cauze umanitare, fata de la radio, fata cu caleidoscoape. Următorul ei proiect o definește, însă, cel mai bine: fata care oferă iuBine.

Sunt ani de când îmi doresc să stau la povești cu Veronica. I-am urmărit acțiunile de-a lungul timpului, i-am admirat energia, zâmbetul acela generos care pare să învelească lumea într-un cocon călduros, felul în care găsește resurse ingenioase de-a face și cele mai grele lucruri să pară o joacă de copii. Am vrut să știu cum traversează pandemia, ea, tocmai ea, care însuflețește orice adunare și orice loc pe unde trece. A fost și un bun prilej de-a o convinge să rememoreze toți acești ani de căutări și regăsiri, de a vorbi despre oamenii prin care și pentru care trăiește, până la apropiatele, doritele reîntâlniri.

Ești romantică și solară – ca numele tău. De unde vii și cum te-ai adaptat acestui oraș ca un uriaș câmp de luptă? 

Zâmbesc – nu, nu sunt bucureșteancă. Sunt – așa cum îmi place să spun – sătmăreancă bucureștenizata. Am aterizat aici acum douăzeci de ani. O să spun și eu cum auzeam pe vremuri și nu pricepeam vorba – habar nu am când au trecut, dar chiar i-am sărbătorit în septembrie fix așa cum meritau: privind cum dansează ciorile pe cer, deasupra Cișmigiului (atelierul meu e la doi pași de unde am locuit când am dat admitere la Comunicare).

Așadar, sunt născută și crescută în Satu Mare, deși vacanțele erau pe uliță la bunica, locul în care cred că mi-am dezvoltat devreme romantismul, în joaca de dimineața până seară cu prietena mea, Corina, în discuțiile despre băieți, în scrisorile pe care le scriam, în culesul viorelelor din ograda ei, în Festivalurile Mamaia pe care le organizam în fața casei mele.

Eu și fratele meu știam dintotdeauna că vom veni la București, ai noștri au sădit asta devreme în noi, acum înțeleg că ne-au învățat să visăm mare. Țin minte că am fost de câteva ori la București, copil fiind, am crescut visând la Calea Victoriei și Piața Unirii, amintirile mele cele mai vii, așadar, am venit la facultate și m-am adaptat pur și simplu. A reprezentat acasă. Uitându-mă în urmă, să șții că abia acum mi se pare un câmp de luptă, atunci părea doar un oraș mai mare, în care îmi plăcea să mă pierd.

Îmi amintesc de petrecerile fabuloase de ziua ta, din vremuri în care o astfel de situație în care ne aflăm acum părea cel mult o glumă nereușită. Ești un magnet pentru oameni și pare că-ți iei energia de la ei. Cum treci prin pandemie, Veronica?

Petrecerile de ziua mea, ce amintiri luminoase! Vremuri care au sădit ceva în mine, care m-au învățat multe și la care, într-o formă sau alta, mă voi întoarce.

Da, mi-am dăruit aniversarea la începuturile acestei mișcări, acum șase ani, apoi am inventat o aniversare imaginară, o năstrușnicie pentru un eveniment altfel, ziua mea în plină vară, eu fiind născută iarna și jinduind că n-am avut niciodată petreceri pe acoperiș sau într-o grădină.

Veneau mulți oameni și la petrecerile mele și ale cățelușei mele, Lola, și cred că trei ani mi-am luat energia de acolo, de la oameni și de la iubirea care venea dinspre ei. Adevărul e că asta m-a costat o relație frumoasă, dar asta e altă poveste și una din marile mele lecții.

Altfel, m-am adaptat pandemiei, după șocul inițial, din martie, anul trecut. Norocul meu e că sunt întreagă și că, deși sunt un om de lume și iubesc oamenii și asta stă la baza a tot ce am reușit, îmi și sunt suficientă mie însămi. Așadar, izolarea din primăvară a trecut cu bine, iar ce a urmat a venit cu reinventări și noi drumuri și încercări. Trec prin pandemie sperând că învăț ceva din ea și încercând să mă bucur de viață, deși îmi e dor să strâng oameni în brațe, să le văd zambetele, să fim laolaltă, aproape.

Interesele tale actuale sunt strâns legate de iubire. Vorbește-ne, pe rând, despre proiectele tale: KaleidoLove și, mai nou, iuBine.

Cred că iubirea m-a preocupat dintotdeauna și, de fapt, acum îmi dau seama că era vorba de iubirea în toate formele ei, iubirea față de noi, iubirea față de cineva, iubirea față de aproapele nostru și, in extenso, iubirea pentru clipe, pentru zile, pentru viață. Frumusețea din această lume e făcută din iubire și din bine și uite că în izolarea din primăvară mi-a venit acest joc de cuvinte – iuBine. Pur și simplu, priveam cum apune soarele și am văzut în fața ochilor acest cuvânt, pe care l-am lăsat la dospit, până mi-a venit ideea de a face un podcast și de a pune energia mea și poveștile mele cotidiene într-o formă audio.

Apoi, am tot născocit cuvinte de iuBine – ce iuBine că ești, totul e iuBine când se termină cu tine, te așteptăm, iuBine-ai venit, pe care le-am scris jucăuș și m-am pregătit să lansez în noiembrie Cuvinte de iuBine de purtat, de dăruit, de visat. Doar că – și aici a fost una dintre lecțiile mele de anul trecut – să mă ascult îndeaproape. Gândisem câteva produse faine, cadouri perfecte de Crăciun, fotografiasem prototipurile, făcusem teasing, lumea le aștepta, eu, la rândul meu, așteptam, le adunasem pe toate într-un formular de comenzi și pur și simplu m-a tras universul de mânecuță fix când voiam să îl scot în lume – am apăsat pe ceva și s-a șters și n-am putut recupera. A fost uluitor, mă rog, întâi enervant, apoi, fiindcă am învățat să iau binele din orice, mi-am spus că e în regulă, că o să îl refac a doua zi. Numai că a doua zi au început comenzile de caleidoscoape pentru Moș Crăciun și Moș Nicolae și m-am trezit o săptămână mai târziu că nu reușeam să găsesc tihna să refac formularul.

Am găsit-o într-o duminică la șase dimineața, când plină de energie m-am apucat și la nouă era gata. Și când să îl scot în lume am simțit că mă strânge ceva pe interior, corpul meu îmi spunea NU. Toată săptămâna aceea, de câte ori intram pe Facebook sau Insta vedeam cartea lui Gabor Mate, When the body says no, o recomanda toată lumea. Și în dimineața aceea, la nouă, am simțit că my body says no și am decis că nu e momentul. Săptămânile care au urmat, spiridușeala de Crăciun în KaleidoLove, povestea pe care o cultiv de atâția ani, mi-au confirmat senzația și mă felicit că mi-am dat oportunitatea să învăț să mă ascult. Nu era momentul pentru iuBine așa cum îl vedeam eu, însă momentul vine curând. În divine timing, cum spun eu, dar curând. Și Cuvinte de iuBine și podcastul vor fi felii importante din anul meu.

Altfel, merg în continuare pe drumul caleidoscopic început în joacă în 2015. Sunt singurul producător de caleidoscoape personalizabile și facilitator de ateliere de și despre caleidoscoape în Europa.

Misiunea mea e să răspândesc frumusețea din această lume și felul în care o putem vedea prin acest obiect despre care cred că e cel mai vast inventat vreodată, fiindcă el conține multe metafore, poveșți și scânteieri despre oameni și lume.

Cuvântul caleidoscop înseamnă a privi formele frumoase, iar rolul meu prin KaleidoLove e să le arăt oamenilor cum pot să le vadă din perspectivă caleidosopică.

Cum ți-a venit ideea să le creezi și care au fost cele mai năstrușnice comenzi de până acum? 

Drept îți spun că răspunsul e la intersecția dintre toate drumurile m-au adus aici și… din întâmplare. Sigur, totul începe de la faptul că în copilărie erau jucăria mea favorită, că m-au urmărit toată viața. Când am lansat proiectul de fundraising minuni.ro în 2014 i-am spus și Caleidoscop de fapte bune, apropo de definiția de care pomeneam mai sus – am vrut să arăt partea frumoasă a lumii în care trăim. De aici până la un atelier de meșterit caleidoscoape a fost doar un pas – l-am făcut o jumătate de an mai târziu și a vrut să fie doar o joacă – mi-am dorit să adun câțiva nostalgici care iubeau caleidoscoapele pe vremuri; numai că la finalul primului atelier energia m-a propulsat departe, participanții erau fermecați de obiectul construit și de povestea din jurul lui. Pentru că niciodată n-a fost doar un atelier de craft, ci și de poveste.

Pe-atunci nu-mi dădeam seama de asta, dar am continuat să le fac, în paralel cu proiectele de fundraising și storytelling și cu emisiunea de la radio, căci oamenii mă rugau să îmi fac timp pentru câte un atelier. Curând, au început să vină invitațiile în teambuilding sau la birou, seara, după job, sau la școala copiilor. Lumea a venit spre mine și eu m-am dus bucuroasă spre oameni. Doi ani mai târziu, cineva mi-a pus în brațe ideea de a face și manufactură, să construim noi caleidoscoape gata de dăruit, sunt, de altfel, singurele caleidoscoape personalizabile pe care le găsiți în România.

În izolare, am scos un produs la care mă tot gândeam – devenise necesar să scot kitul de caleidoscop. Cutia conține toate cele necesare să îți construiești caleidoscopul – fie cu ajutorul instrucțiunilor, fie împreună cu mine, la un atelier online public sau privat. Și uite că asta a deschis noi orizonturi, acum fac ateliere și cu oameni de departe, chiar în seara asta am avut un atelier privat cu o familie de români care locuiește în Franța și care și-au dorit experiența asta, iar peste două săptămâni am un atelier într-un program de leadership development cu o echipa de manageri dintr-o companie internațională.

Eu vorbesc mai multe limbi în povestea asta, copiilor le vorbesc pe limba lor, adulților, seara, după job, altă limba, într-un astfel de program de dezvoltare inserez în joaca noastră și mesajele pe care clientul vrea să le transmită. E o joacă serioasă, dacă vrei, caleidoscopul e mijlocul prin care vorbesc despre ceva, același lucru, dar în acord cu audiența. M-a ajutat și faptul că sunt absolventă de Actorie (mi-a spus o doamnă cândva că „Seara aceasta a fost ca și cum aș fi fost la un spectacol”) și mă ajută și experiența a deja miilor de oameni pe care i-am întâlnit în drumul acesta.

 

M-am jucat și cu trei oameni, și cu o sută optzeci, într-un teambuilding. Toată călătoria asta caleidoscopică a avut un parcurs firesc, am câteva direcții noi și pentru acest an, abia aștept să văd ce povești îmi ies în cale.

Mă consider un om și un antreprenor norocos că mă joc în jurul obiectului care mi-a fermecat copilăria și care mă învață să privesc mereu înspre formele frumoase din mine, din ceilalți și din lume. Și partea faină e că în comenzile personalizate adesea ajung să aflu și poveștile și asta e o sursă de bucurie nesfârșită.

Acum un an am făcut un caleidoscop pentru un cuplu care împlinea douăzeci de ani de căsnicie, fiica lor mi-a trimis un scan al invitației de atunci și am realizat un print care conținea elementele importante. M-a emoționat să aflu cât de mult le-a plăcut și cum caleidoscopul e la loc de cinste. Iarna aceasta am primit o comandă care a devenit o lecție, mi-a cerut cineva un caleidoscop alb cu negru și la exterior și la interior. Nu mai făcusem doar alb cu negru și m-am speriat un pic și chiar după ce a fost gata l-am privit cumva cu reticență, mă străduiam să îl înțeleg, dar un bun prieten, venind la atelier în acea zi, s-a uitat prin mai multe și când l-a văzut pe acesta a exclamat entuziasmat – astfel m-a făcut să îl privesc din altă perspectivă și să îl iubesc, țin minte că până să îl livrez personal m-am tot uitat prin el, entuziasmată și eu de-acum. O frumusețe pe care eu refuzasem inițial să o văd. Iar când i-am aflat povestea m-am topit, caleidoscopul – care a călătorit departe – era de fapt un simbol al unei iubiri speciale.

Și vezi, aici e partea faină, că eu învăț cu fiecare dintre acestea, că trăiesc altfel după aceste experiențe, că le duc la nivelul interacțiunilor de fiecare zi. Caleidoscoapele sunt ca oamenii, iar oamenii sunt caleidoscoape, asta e una dintre filosofiile mele, așadar, întâmplările mele caleidoscopice rezultă în a mă face un om mai bun față de oamenii pe care îi întâlnesc.

Ești vorbitoare de limba chineză. Cum ai ajuns s-o înveți? 

Limba chineză a fost un alt dar pe care l-am primit de la viață – eu doar m-am dus într-o seară la un restaurant chinezesc, la cină, iar la finalul zilei aveam invitația de a studia doi ani chineză. It’s funny cause it’s true.
Cred despre mine că sunt un om norocos – am tot primit daruri din astea de la viață. Atunci, în 2005, pur și simplu m-a chemat fratele meu la o cină cu partenerii lui de lucru, era consultant de business și echipa asta de arhitecți și ingineri venise pentru niște proiecte. În ultima lor seară aici am fost cu ei la restaurant și – întotdeauna am avut apetență pentru limbi străine – am vrut să învăț câteva cuvinte. Erau fermecați de pronunția mea, așa că am trecut la nivelul următor – o poezie din dinastia Tang, care era scrisă pe un perete. Am pronunțat fiecare cuvânt aparent impecabil, așa că la finalul serii CEO-ul companiei mi-a și făcut invitația de a merge în Shanghai să studiez limba și să lucrez pentru ei. Era o companie mare, implicată în Jocurile Olimpice, construiau satul olimpic de la Beijing la vremea aceea, ar fi vrut să rămân și să mă trimită să lucrez acolo, viața mea ar fi fost altfel dacă nu alegeam să mă întorc, uneori mă întreb cum ar fi arătat traiectoria mea dacă rămâneam, dar m-am întors pentru iubire și sunt foarte fericită că e așa, a urmat o relație lungă și frumoasă, care m-a pregătit afectiv pentru viața de om mare. 

Poate că aventură ta cea mai îndrăzneață este călătoria pe Camino de Santiago. După toți acești ani care s-au scurs de-atunci, cum a rămas în memoria ta această experiență? Care au fost momentele-cheie, ce ai găsit la sfârșitul drumului, cum te-a transformat?

Camino e povestea vieții mele de până acum, existența mea se împarte în două – Veronica dinainte de primul Camino și Veronica de după. E locul în care mă plimb imaginar în fiecare zi, o energie pe care sper ca anul ăsta să o trăiesc de la fața locului a patra oară.

Primul Camino mi-a schimbat viața. Adevărul e că nu mi-a rămas în memorie, ci s-a impregnat în tot ce sunt și ce fac, de fapt, sfârșitul drumului a fost doar începutul. Te modifică pe interior, pur și simplu.

N-am înțeles în primele zile de ce oamenii se întorc mereu – cunoșteam pelerini care mai fuseseră o dată, de două ori, de cinci ori – credeam că odată sfârșit gata, te îndrepți spre altceva de trăit – doar că la un moment dat am înțeles că îți intră în sânge ceva din acea energie. E ca un shot de esență de viață, din care tot mai vrei câte un păhărel.

Fiecare din cele trei Camino m-au învățat câte ceva. Primul mi-a schimbat viața cu totul și, într-o întâmplare despre care am și povestit la TEDxCluj, am învățat că – pe bune – putem orice vrem, cheia e acolo. Adică eu, Veronica, știu că pot orice, că dacă aș vrea să urc Everestul aș putea, dar că acum nu am cum strict pentru că nu vreau, că nu cântă asta în mine.

Al doilea a fost complet diferit, foarte gălăgios, de la liniștea primului m-am trezit într-un vacarm, în al doilea am și scris mai puțin, acela m-a învățat, la final, că oricât aș vrea să mă protejez de lipsa de delicatețe din lume nu se poate, așa că trebuie să modific perspectiva prin care mă uit la experiențele astea.

În al treilea am înțeles că totul e doar în capul nostru – spuneam după primele două că eu pot merge doar 25 de km pe zi, că trupul meu nu duce mai mult. Am făcut un experiment și am băut apă mai des, citisem că asta ajută, nu mă uitam la cât merg, dar m-am trezit că în fiecare zi depășeam 30 de km și la finalul fiecăreia eram gata să continui, nu simțeam oboseală. Și mi-am zis uite, măi Veronico, de fapt poți mai mult decât credeai, dă-ți doar voie să afli.

Altfel, în fiecare dintre ele am cunoscut oameni extraordinari de peste tot din lume, poveștile lor sunt cu mine și fac parte din insula mea de liniște, pe unii poate nu-i voi mai revedea niciodată, ne scriem uneori, cu alții negreșit ne vom mai aduna laolaltă. Fiecare Camino a fost, de fapt, despre oameni, am iubit să sorb Întâlnirile cu ei, fie că au durat doar până la următorul sat, fie că am ajuns împreună și am plâns împreună la capătul drumului.

Ai fost și moderator la radio. Ce ne poți spune despre acea perioadă?

Radioul e una dintre marile mele iubiri, o energie la care îmi doresc să mă întorc anul ăsta. Am ajuns la radio în clasa a noua, când după niște concursuri de Miss din urbea natală, prezentatoarea lor, Mirela Retegan, m-a invitat la Radio Transilvania, i-a plăcut vocea mea, avea în minte o emisiune pentru tineri, țin minte că mi-a spus „Știu exact ce rubrică vei avea tu”. Au urmat doi ani în care am prezentat știrile în fiecare sâmbătă. Îi sunt foarte recunoscătoare Mirelei că mi-a deschis ușa asta.

Convinsă că eu doar la asta mă pricep, m-am speriat un pic când, în altă vară, un alt radio m-a chemat să fac matinalul. Așa am înțeles că pot și asta. Greu era doar trezitul foarte devreme. ☺
Am mai lucrat apoi la radio o jumătate de an, înainte să plec în China, aveam o emisiune de trei ore în jurul prânzului. Iar în 2016, când mă jucăm pe terenul minuni.ro, am început un proiect la SmartFM – La minuni înainte! – o emisiune săptămânală dedicată binelui din comunitate, făcut de oameni și organizații. Alți doi ani faini, iubeam zilele de miercuri, abia așteptam să ajung la radio, să-mi pun căștile și să iasă cuvintele din mine. Simt acum, după mai bine de doi ani de la sfârșitul acelui proiect, că locul meu e și la radio, așadar, una dintre intențiile pentru acest an e să mă întorc pe acest teren de joacă.

Între timp mă mai joc cu vocea punând-o pe audiobookuri și pe documentare și filme, cel mai mare proiect la care am lucrat a fost documentarul Becoming Michelle Obama de pe Netflix, lansat anul trecut și la noi, cu descriere audio pentru nevăzători, unde am fost vocea naratorului.

Știu că ai acasă o cățelușă și ai avut mai mulți pisoi. Cum au intrat în viața ta?

Daaaa, Lola, Lola Inimamea, sufletul meu canin pereche. Ca toate animalele intrate în viața mea, și pe ea am găsit-o pe stradă, acum șapte ani, în ziua dinaintea primei zăpezi. O întâlnire care mi-a schimbat traiectoria în viață, datorită ei am ajuns să gândesc minuni.ro – caleidoscop de fapte bune, deci datorită ei am ajuns și la KaleidoLove și caleidoscoape. Lola e negreșit o piesă de domino importantă în viața mea, nu doar un câine pe care l-am salvat. De fapt, ea m-a salvat mai mult decât am salvat-o eu pe ea. Și încă o face, în fiecare zi, când dă din codiță privindu-mă sau vine și se culcușește lângă mine seara.

 

Pisoii, dragii de ei, tot de pe stradă, a fost o perioadă în care au apărut mulți în calea mea, iar eu mereu m-am simțit responsabilă de ceea ce întâlnesc, nu pot să trec mai departe și să mă prefac că nu am văzut o situație în care eu aș fi putut face diferența.

Sunt bine, unii dintre ei s-au mutat pe-o stea, ceilalți sunt la casele lor, unii au cont pe Instagram, haha, pisoii alăptați de Lola sunt și ei bine.

Uneori aș vrea să am iar pisici, dar Lola e fericită doar singură, când am mai luat temporar acasă câte un câine sau o pisică suferea foarte mult, așadar permanența nu e o opțiune acum.

Ai avut un discurs în cadrul TEDx despre frică și curaj. Cum ai primit invitația, cum ai ales subiectul? Cum ai sintetiza, în câteva cuvinte, acest discurs? 

Ah, invitația aceea! Țin minte că am deschis emailul pentru ultima oară în acel an, 2016, anul primului Camino, am văzut titlul și am amuțit. Așteptam să traversez Magheru și am început să dansez.☺
Subiectul mergea negreșit înspre acea experiență, iar ideea mi-a venit de la o revelație pe care o avusesem înainte de a pleca pe Camino – când oamenii fie îmi spuneau uau, ce curajoasă ești, fie mă întrebau dacă nu îmi e teamă.

Atunci mi-am dat seama că eu conțin și curajul și teama, că pornesc la drum ținând de-o mână curajul și de cealaltă teama, și că în melanjul dintre cele două, în orice situație de viață, important e să nu lași teama să te domine, să o iei doar ca pe un bun prieten care e acolo doar să te tragă uneori de mânecuță și să te ajute să iei cele mai bune decizii.

Așadar, discursul meu de la TEDx Cluj, căruia i-am spus Frica și cel mai bun prieten al ei, curajul, e despre bucuria cu care trebuie să ne îmbrățișăm chemările chiar dacă ne e frică și mai ales dacă ne e frică, că în spatele fricii e o grădină de flori ce abia așteaptă să o descoperi.

Mai sunt lucruri de care îți e teamă? 

A fost amuzant pe Camino, că în mod vădit îmi era teamă doar de ideea de a merge singură prin pădure. Universul a aranjat asta încă din prima zi, când m-am trezit, după ce am traversat dealurile Pirineilor, coborând singură prin pădure, o oră întreagă în care mi-a fost atât de frică încât nu am putut să mă opresc să scot sticla de apă. Apoi, a fost mai ușor când mă trezeam singură.
Altfel, încerc să jonglez cu temerile mele, care din când în când își arată colții. Cred că e firesc să le avem, important e să nu ne controleze existența și să nu ne învolbureze sângele.

Care sunt lucrurile care te echilibrează?

De șapte ani mă echilibrează să o mângâi pe Lola, de ceva vreme mă echilibrează să stau în liniște sau să-mi comand o cafea și să mă uit la oameni, chiar dacă acum le pot vedea doar ochii. În momente diferite, lucruri diferite.

În mod concret, de vreun an și jumătate am observat că mă echilibrează să-l ascult pe Joe Dispenza, un clip al lui m-a ridicat pe mine la finalul verii lui 2019, după douăzeci de minute m-am ridicat din pat și trăgând jaluzelele am simțit cum le ridic și în mine, după două luni mai grele.

Făcând asta am deschis ușa spre o toamna minunată, încă de a două zi am început să umplu agenda acelei perioade, au curs invitații și proiecte. Revin cumva mereu la Dispenza, rezonez cu el, mă echilibrează și îmi reamintește ce simplu e, de fapt, totul, dacă vrei să fie simplu.

Ah, și să privesc lalele, în orice stadiu al lor, să mă bucur de felul în care cade lumina pe pereți – acestea două m-au și salvat în izolarea de astă primăvară.

Ce te îndeamnă să faci bine? 

Cred că fiecare dintre noi are asta în el, dar poate unii nu mai știu, au rătăcit drumul. Cred în esența bună a omului și a oamenilor. Eu, cumva, am înțeles valoarea binelui în clasa a șaptea, când am făcut o acțiune pentru o casă de copii din Satu Mare. Îmi amintesc acea după-amiază când am fost la ei, cum am fost prinsă între durerea că există aceste nevoi și bucuria că am putut face asta. Cred că acea zi a determinat toate lucrurile mari și mici de mai târziu. Între timp, am înțeles că binele e de multe feluri, că inclusiv faptul că faci pe cineva să zâmbească e o formă de bine.

De-asta, de exemplu, la magazin, mă uit la numele casierului și îi mulțumesc spunându-i pe nume sau îl întreb ceva, dacă nu e aglomerat, interacționez direct cu ei și asta mereu îi ia prin surprindere. Și unii poate că sunt arțăgoși sau au o zi mai puțin bună, mai ales cu ei e interesant exercițiul ăsta al binelui, că simți cum se înmoaie pe dinăuntru când simt că sunt văzuți. Cred că dacă am fi un pic mai atenți unii la alții, mai delicați, la cum ne vorbim nouă, pentru că asta se răsfrânge și asupra felului în care le vorbim celorlalți, am trăi într-o lume cu adevărat mai bună.

Ce iubești cel mai mult pe lume? 

Pe mine mă definesc două verbe. Unul e a crede, celălalt e a iubi. Așadar, eu iubesc totul, mi-am dezvoltat în ultimii ani un sistem prin care iubesc pur și simplu. Și oamenii buni și pe cei înconjurați de ziduri, și prietenii vechi, și oamenii abia intrați în viața mea, și zilele bune și zilele mai puțin bune, le iubesc că îmi dau oportunitatea să învăț să caut micile bucurii. Dar între toate lucrurile pe care le iubesc – mama, Lola, plimbările în aer curat, leneveala cu o carte într-o zi ploioasă, lalelele și oamenii care scot partea cea mai luminoasă din mine.

Tu ești mereu cu zâmbetul pe buze. Există ceva care te întristează? Și ce faci că să depășești zilele acelea? 

Foarte bună întrebarea, îmi permite să clarific niște lucruri. 🙂 Sunt mereu cu zâmbetul pe buze pentru că aleg să fiu mereu cu zâmbetul pe buze.

Sunt om și asta înseamnă că dansez între lumini și umbre, că am zile bune și zile mai puțin bune – și uite, în mod conștient nu le spun zile proaste, fiindcă am învățat în ultimii ani de la caleidoscoapele mele să caut mereu formele frumoase.

Și mai ales anul trecut, cu schimbările și fricile care au venit și anxietatea, toate mi-au dat oportunitatea să învăț să pun în practică lucrul în care cred – că fiecare zi e un dar, că în fiecare zi, când deschidem ochii, primim cadou o portocală zemoasă și depinde doar de noi cât suc bem – putem bea tot sucul, putem bea jumătate, putem bea doar o gură.

Și sigur că există zile în care îți vine să arunci portocala pe fereastră, dar eu cred că tocmai în acele zile trebuie să ne străduim mai mult, să încercăm măcar, cred că îi datorăm asta darului de a fi primit încă o zi. Așadar, eu mă străduiesc să storc sucul fiecărei zile, de-asta zâmbesc mereu, în strădania mea, o frunză care cade, un copil care râde, un om care ține cu adevărat alt om de mână sunt motive suficiente să zâmbesc și să mă bucur de viață.

Despre ce vrei să fie 2021 pentru tine? 

Anul a început pentru mine în liniște, gândindu-mă la lecțiile venite în ultimele luni și la intențiile pentru anul acesta. 2021 vreau să fie despre armonie interioară, organizare exterioară, iuBine și iubire. Frumusețea din această lume.

Fotografii din arhiva personală.