Interviu cu Diana Cavallioti („5 Minute”): „Devine din ce în ce mai irespirabil aerul ăsta homofobic, xenefobic, rasist”

87 de filme românești, lansate în cinematografe, festivaluri naționale și internaționale sau pe platforme de video on demand în 2020, intră în cursa pentru nominalizările la cea de-a 15-a ediție a Galei Premiilor Gopo, cel mai important eveniment dedicat cinematografiei românești, care va avea loc pe 29 iunie. Printre titlurile nominalizate în acest an se numără și pelicula „5 Minute”, în regia lui Dan Chișu, o poveste inspirată din fapte reale, mai exact, dintr-un incident petrecut la Muzeul Țăranului Român din București cu ani în urmă. Filmul este disponibil acum pe Netflix. 

În timpul proiecției unui film despre un cuplu format din două femei, un grup de protestatari intră în conflict cu spectactorii și cu membrii comunităţii LGBT prezenţi în sală. Presa acuză Jandarmeria că nu a intervenit pentru a opri violentul scandal, în urma căruia un tânăr este rănit şi ajunge la spital. „5 Minute” se concentrează pe povestea lui Nicu Holban (Mihai Călin), omul care a condus echipa de jandarmi în acţiunea de la cinematograf, și pe investigația făcută de Liliana Calomfir, o tânără jurnalistă, interpretată de Diana Cavallioti, cu care, în pragul Premiilor Gopo, am povestit despre film, despre industria cinematografică, dar și despre anul complicat prin care am trecut cu toții.

Nu a fost cel mai bun an pentru industria de film, iar „5 Minute” se numără printre filmele a căror premieră a fost amânată și afectată de pandemie, dar partea bună e că cel puțin acum am reușit mulți dintre noi să-l vedem pe Netflix. Haide să pornim de la povestea din spatele peliculei, scandalul din 2013 de la Cinema Muzeul Țăranului Român, unde proiecția The Kids Are All Right, povestea unui cuplu de lesbiene și a familiei pe care ele o formează, a fost boicotată în mod violent de un grup de activiști naționaliști. Precursorii CpF, aș zice. Ai urmărit scandalul la vremea respectivă? Ce sentimente ți-a lăsat?

Diana Cavallioti: Am fost cât se poate de surprinsă de faptul că subiectul filmului este după un caz real, dar în același timp m-am întrebat dacă sunt surprinsă cu adevărat. Devine din ce în ce mai irespirabil aerul ăsta homofobic, xenefobic, rasist, care ne apasă prin intermediul celor care se simt îndreptățiți să impună tuturor valorile proprii și care nu dau dovadă decât de lipsă de respect față de viață în general. Filmul face pasul ăsta în spate și te lasă să te poziționezi exact așa cum îți dictează conștiința. Așa că mă bucur că e atât de facil să ajungă în cât mai multe case.

Povestește-ne puțin despre Liliana, personajul tău, jurnalista care documentează acest caz, acțiunile spectatorilor, ale protestatorilor și ale jandarmilor prezenți la incident. Cum ai perceput-o tu și ce urmărește ea de la această poveste? Care e miza sa?

D.C.: Liliana își urmărește propriul interes fără să se implice emoțional în povestea căreia încearcă să îi creeze o variantă proprie. Și reușește să avanseze mult. Pe alocuri nu înțelegi dacă vrea să lege elementele cap la cap sau să dezbine cât mai mult pentru a culege haos. Am încercat să conturez o femeie cerebrală care, atunci când ajunge să înțeleagă lucrurile cu sufletul, e afectată și dezorientată. Și e o miză importantă pe care o urmaresc și eu ca actriță: să pot modifica, să pot ajunge să mă modific, pentru că asta înseamnă că a contat.

Pe tot parcursul filmului, Liliana pare o forță de neoprit. Are și o latură soft, vulnerabilă?

D.C.: Chiar dacă nu ajungem să-i vedem latura soft, cred că aceasta există. Iar vulnerabilitatea apare atunci când te aștepți mai puțin, răsare timid și acționează cu forță. Nu am să vă stric finalul filmului povestind, dar cred că e gura de aer după ce înoți cu disperare de la mare adâncime și ai impresia că nu vei reuși să ajungi la mal. Așa percep această vulnerabilitate, salvatoare în cazul de față.

E această replică în film – „Stau să lase adevărul să strice o poveste senzațională?” – o frază care și astăzi, din păcate, ghidează în special presa de scandal. Crezi că va dispărea vreodată această goană după senzațional, care produce adesea și victime colaterale? Sau măcar să se mai tempereze puțin?

D.C.: Nu cred. Probabil va lua noi și noi forme, se va transforma, dar în esență va trăi, pentru că se bazează pe o nevoie: nevoia de bârfă, care cu cât e mai senzațională, cu atât e mai satisfăcătoare. Trebuie doar să ne antrenăm și să-i facem față, să ne apărăm dacă e cazul, să facem tot ce ne stă în putință.

La un moment dat, Liliana are parte de o confruntare foarte dură cu Holban, șeful jandarmeriei, care s-a remarcat mai degrabă prin neimplicare în violențele de la cinema. Crezi că deznodământul acelui incident putea fi altul dacă autoritățile își făceau datoria?

D.C.: Incompetența asta se naște dintr-un șir lung de alte incompetențe, în cazul nostru dintr-o istorie întreagă. Din păcate, atunci când autoritatea statului se reduce la subiectivismul unui singur individ care e condus de educația moștenită, nu de litera legii pe care ar trebui sa o apere, lucrurile nu au cum să iasă bine. Dacă? Cine poate ști ce ar fi fost cu acest dacă. Ne putem cu toții imagina.

Rolul Lilianei din „5 Minute” ți-a adus și o nominalizare la Premiile Gopo din acest an, așa că vom fi acolo să îți ținem pumnii strânși, însă, până la gala din 29 iunie, aș vrea să știu și ce te-a atras cel mai mult la acest proiect al lui Dan Chișu  și care crezi că este mesajul principal?

D.C.: M-a atras franchețea cu care e spusă povestea și, în aceeași măsură, faptul că putem face film pentru public cu un subiect care mie cel puțin îmi pare a fi de interes. Pandemia a deturnat traseul acestui film, dar nu și impactul pe care îl poate avea asupra celor care au curajul să vadă un nou film românesc. Și mă bucură că nu sunt puțini aceia. Îmi plac lucrurile spuse direct, iar unele subiecte nu pot fi abordate decât așa.

Am trecut cu toții printr-un an dificil, în care fiecare a încercat să-și dezvolte propriile mecanisme de coping. Pentru tine cum a fost această perioadă?

D.C.: A fost o perioadă pe care am petrecut-o din plin și cu bucurie cu fetița mea. E pentru prima oară în viața de adult când pot să spun că am avut timp. Nu doar pentru mine, pentru că asta s-a transformat în “noi”, dar nu au  mai existat fuga și contracronometrul de care eram atât de dependentă. Am trecut probabil prin toate fazele panicii, cele ale plictisului și disperării, dar trăgând o linie la final (să sperăm că suntem aproape de acest final al pandemiei), a fost o perioadă de întregire cu cei iubiți.

Pentru mulți dintre noi, filmele și serialele au fost un adevărat refugiu în ultimul an, mai ales în plin lockdown. Ai descoperit ceva titluri faine pe care merită să le trecem pe lista de must-see?

D.C.: Neavând cu adevărat timp pentru filme, cu un copil de doi ani cât avea anul trecut, lista mea de descoperiri este destul de restrânsă și îndreptată exclusiv spre zona horror, poate și thriller: The Outsider, In The Tall Grass, The Ritual.

S-a redeschis teatrul, s-au redeschis cinematografele, pare că lucrurile se îndreaptă, în sfârșit, într-o direcție mai bună. La ce proiecte lucrezi acum? Unde te vom putea vedea în perioada următoare?

D.C.: Deja suntem în plină vară și nu se mai programează spectacole ca în timpul stagiunii, dar totuși încercăm să recuperăm. Și când spun asta îmi vine să râd: ce ar fi de recuperat? Timpul? Dar o să merg mai departe cu aceasta formulare pe care o tot aud în jurul meu. Am scos o premieră chiar înainte de ultima etapă de restricții, am luat pauză și acum parcă am scos aceeași premieră din nou. Ne reobișnuim să fim în fața spectatorilor și așteptăm să putem juca din nou toate spectacolele abandonate din motive de siguranță. Până la alte noutăți, vă aștept la BULL care se joacă la Teatrul Mic sala Gabroveni pe 27 iunie și 3 iulie de la 20:30.