Monica Alber, ilustrator și Graphic Designer – ”Cel mai bine creez când sunt în echilibru cu mine însămi”

Monica Alber este ilustrator și Graphic Designer, un artist care se lasă furat de procesul de creație și care spune cele mai frumoase povești prin imagini. De formație arhitect, Monica a renunțat în timp la latura tehnică a meseriei și s-a dedicat în întregime creației și activează și ca ilustrator de cărți și ca designer de bijuterii. Monica Alber ne spune mai multe despre arta ei și de despre felul în care iau naștere lucrările ei pline de magie.

Cum se dezlănțuie procesul creator în cazul tău, Monica? Care e mediul în care creezi cel mai bine?

Cel mai bine creez când sunt în echilibru cu mine însămi, când simt liniște interioară și o stare de relaxare. Atunci ideile vin natural, mă simt liberă să creez și să mă exprim autentic. Uneori, inspirația mă găsește chiar și în somn – vizualizez imagini, forme, detalii pe care le transpun apoi în desen. Natura este, de asemenea, o sursă inepuizabilă de inspirație pentru mine – o frunză, o floare, chiar și cele mai simple detalii pot declanșa un nou proces creativ.

În descrierea ta găsim mai multe puncte cu un numitor comun creația- arhitect, ilustrator, ilustrator de cărți pentru copii, creator de bijuterii, pictură… Cum le-ai dezvoltat pe fiecare în parte și ce satisfacții ți-a adus fiecare dintre acestea?

Încă din copilărie am fost atrasă de tot ce înseamnă creație. Desenam mult, modelam forme din lut, iar această înclinație artistică a venit natural. Am urmat Liceul de Arte Plastice, unde, timp de opt ani, am avut ocazia să explorez și să-mi dezvolt latura artistică prin discipline precum sculptura, grafica, pictura și desenul.

După liceu, mi-am dorit să continui pe acest drum și să urmez Facultatea de Arte, dar m-a influențat mitul conform căruia artiștii nu reușesc să trăiască din pasiunea lor. Așa că am ales un domeniu mai tehnic – Arhitectura. Pe parcursul facultății, însă, mi-am dat seama că mintea mea este mult mai conectată la artele vizuale decât la partea tehnică. Am lucrat ca arhitectă încă din timpul studiilor, dar am știut mereu că nu este ceea ce mă definește cu adevărat.

Am experimentat și designul de bijuterii, pentru că îmi place să explorez. Simt că viața este prea scurtă pentru a mă limita la un singur domeniu artistic. În prezent, mă concentrez mai mult pe ilustrație și graphic design – acolo mă regăsesc cel mai mult. Când creez, pierd noțiunea timpului și simt că sunt în elementul meu. Aceasta este, pentru mine, cea mai mare satisfacție: să mă contopesc cu ceea ce fac.

Când ai știut că acesta este drumul profesional pe care vrei să mergi? 

Am știut încă de mică că acesta este drumul meu. Nu mă vedeam făcând altceva. Chiar dacă, la un moment dat, am explorat și domeniul media, lucrând timp de doi ani ca moderator radio – o experiență care, la rândul ei, are o latură artistică, aceea de a spune povești – întotdeauna m-am simțit atrasă de artele vizuale și plastice. Acolo mă regăsesc cel mai bine, simt că este ceea ce mi se potrivește cu adevărat. Nu mă văd într-un alt domeniu.

Cine a crezut cel mai mult în tine, care au fost oamenii providențiali din viața ta și momentele-cheie?

Mama a fost, fără îndoială, persoana care a crezut cel mai mult în mine. Mi-a oferit mereu libertatea de a-mi alege drumul și m-a susținut necondiționat. Un moment-cheie a fost în clasa a IV-a, când am decis că vreau să merg la Arte Plastice. A fost o alegere importantă pentru mine, iar mama m-a susținut pe deplin, ceea ce mi-a dat încredere să îmi urmez instinctul.

Mai târziu, când am ales să merg la Arhitectură, toată lumea îmi spunea că este foarte greu să intri, dar mama m-a încurajat și m-a sprijinit în această provocare. Deși ulterior am realizat că mintea mea este mai aproape de artele vizuale decât de partea tehnică, aceste momente au fost definitorii în evoluția mea.

Fiind o persoană introvertită, tipic pentru un artist, nu obișnuiam să vorbesc prea mult despre planurile mele cu cei din jur. De aceea, nu-mi amintesc să fi avut alți oameni providențiali în viața mea, în afară de mama. A fost singura cu care împărtășeam gândurile mele și cea care m-a susținut necondiționat în tot acest parcurs.

Un lucru inedit de care te-ai lăsat inspirată? 

Nu cred că a fost un singur moment inedit care m-a inspirat, ci mai multe experiențe de-a lungul timpului. Unul dintre ele a fost când o fostă prietenă din copilărie mi-a scris, spunându-mi că își dorește să-i ilustrez o poveste pe care a scris-o. M-a inspirat enorm, mai ales că era vorba despre relația mamă-copil – un subiect care mi-e foarte drag, fiind și eu mamă de șapte ani. Așa am ajuns să ilustrez cartea pentru copii ”Povestea iubirii”, un proiect de suflet pentru mine.

Ce a făcut această experiență și mai specială a fost libertatea de creație pe care mi-a oferit-o și încrederea pe care a avut-o în mine. A fost un moment în care mi-am dat seama cât de mult îmi place să dau viață poveștilor prin ilustrație și cât de profund mă conectez cu acest proces.

Cel mai frumos mod în care ți-a fost caracterizată arta care ar fi? Cu ce ochi ar trebui s-o privim?

Cea mai frumoasă caracterizare a artei mele a fost că este delicată, liniștită și poate chiar puțin timidă. Cred că reflectă mult din felul meu de a fi – o combinație de sensibilitate și finețe, cu detalii subtile care își dezvăluie frumusețea treptat.

Pentru a o înțelege cu adevărat, cred că trebuie privită cu ochi curioși, dar și cu răbdare, lăsându-i timp să transmită emoția din spatele fiecărei linii și culori. Este o artă care vorbește în șoaptă, nu strigă, dar care poate atinge profund pe cei care o privesc cu inima deschisă.

Dacă lucrarile tale s-ar traduce într-o emoție, care ar fi aceea? 

Dacă lucrările mele s-ar traduce într-o emoție, cred că ar fi o combinație între curiozitatea de copil, ludicitate, liniște și bucurie. Este acea emoție de inocență, de explorare a lumii cu ochii unui copil, când totul pare posibil și plin de magie. Aș spune că este o emoție care transmite o stare de calm, dar și o mică veselie, o dorință de a descoperi mereu mai mult din frumusețea simplă a vieții.

Foto: Arhiva personală