Oamenii care muncesc când toată lumea sărbătorește: Dana Predescu, doctor

V-ați gândit vreodată că, în timp ce noi luăm zâmbitori avionul către destinația de Crăciun sau ciocnim paharul de șampanie de Anul Nou, undeva, în lume, există oameni pentru care zilele de sărbători sunt… doar zile (sau nopți) de muncă? Facem cunoștință cu doar patru din cei care lucrează și au grijă de noi în timp ce toată lumea se distrează.

Interviu de Alina Aliman. Foto: Victor Oancea.

Este mega-simpatică, vorbește repede și zâmbește mult: nici n-ai zice, la prima vedere, că vede în fiecare zi coridoarele unui spital (cu toate dramele lui). Medicul anestezist Dana Predescu nu doarme acasă… cam o săptămână în fiecare lună. Da, uneori acele zile de gardă sunt chiar de Sărbători. Însă își iubește meseria și speră că și copiii ei (a treia generație de medici din familie) o vor face la fel de mult.

„Sunt medic primar anestezie terapie intensivă. Lucrez în Spitalul Clinic Prof. Dr. Panait Sîrbu, Maternitatea Giulești din anul 2010.”

Aveți o meserie care nu prea ține cont de sărbători, de weekenduri. Cum e să ai un astfel de program? Și cum v-ați obișnuit cu el?

Obișnuința a venit în timp. Dacă îmi povestea cineva atunci când am început ce va urma, poate că nu aș fi ales această specializare; dar lucrurile au venit cumva firesc, cu bucurii și cu frustrări deopotrivă. Însă asta e viața mea, o iau ca pe un dat. La finalul fiecărei luni știm programul pentru luna următoare și în funcție de el ne organizăm activitățile. Suntem 6 colege în secție (am fost și doar două la un moment dat, și atunci a fost dificil în ce privește gărzile!) Fac, în medie, cam cinci gărzi pe lună și pot să spun că o săptămână pe lună nu dorm acasă! (zâmbește). Am însă norocul că lucrez într-un colectiv în care ne înțelegem și ne ajutăm în orice situație. Știți, eu cred că așa bine se sudează doar colectivele în care e foarte greu; când meseria ți-e atât de grea, ești obligat să te înțelegi bine cu colegii tăi, altfel nu merg lucrurile.

Cum vă pregătiți pentru o astfel de meserie (în care nu ai terminat școala și asta este tot); cât exersați în fiecare zi?

Eu cred că, în general, ca să fii competitiv în medicină tot timpul trebuie să citești, să înveți, să fii prezent la cursuri, la congrese. Nu-ți permiți să rămâi în urmă; a rămâne în urmă aici este, cred, de zece ori mai periculos ca în orice altă meserie. Pe domeniul tău trebuie să știi mereu ce apare nou; există congrese, avem reviste de specialitate și newslettere pe care le primim și le studiem.

Ce a fost cel mai greu, la începuturile carierei? Să vă obișnuiți că nu o să fiți acasă în weekenduri, au existat momente în care familia sau prietenii s-au supărat că ați ratat aniversări?

La început, cel mai greu mi s-a părut că, după ora prânzului (și a fost așa în cele două spitale în care am lucrat ca anestezist), în gardă există un singur anestezist, față de 10-12 chirurgi. Și cel mai dificil asta mi s-a părut: că ești singurul medic din specialitatea ta în gardă și că orice s-ar întâmpla trebuie să gestionezi situația singur. În ce privește familia, cele mai grele momente au fost cele ale nașterilor mele (am doi copii), când am stat foarte puțin acasă. Deși statul ne dădea voie să stăm în concediu de maternitate… la prima naștere eram rezident, așa că am stat opt săptămâni acasă, iar la cea de-a doua naștere am stat doar șase săptămâni acasă.

Ați lucrat de mai multe ori de Sărbători (de Crăciun, de Anul Nou). Cum este să lucrezi când alți oameni se distrează? Care-i sentimentul? Și cum sărbătoriți acolo, în echipă, momentul?

Clar, uneori apare și sentimentul de frustrare, te gândești „ah, iar sunt de gardă”, dar obișnuința este a doua natură. Știm din start că suntem de gardă, așa că luăm lucrurile cum vin și nu mai există supărări. Sărbătorim cu colegii din alte specialități, cu asistentele, cu infirmierele, iar toate aceste sărbători au aici, în spital, o conotație specială. Trebuie să mă credeți, noapte de Înviere mai frumoasă ca la Maternitatea Giulești nici nu există! Avem parte de o slujbă cu un impact emoțional fantastic, pe care o ține preotul nostru – el vine împreună cu cei șase copii ai lui, toți născuți la noi, îmbrăcați în costume populare – în mica noastră curte. Și lângă noi vin pacienții; vin și mămicile cu care poate ai fost în sală în urmă cu 24 de ore! A doua zi fetele de la bucătărie ne fac cozonaci, ouă roșii, ne strângem la masa de prânz în cantină (care poate fi la 12, la ora 2 sau după-amiază). De Crăciun vin la noi prematurii (copiii născuți prematur la această maternitate) sau mămicile care au fost internate aici și pe care le-am salvat, și ne colindă. Anul trecut a venit să ne vadă un băiețel care a avut o poveste tare grea la naștere – acum are 13 ani și ne-a cântat la chitară o colindă special compusă pentru noi. Momentele astea de fapt ne hrănesc și ne dau forță și pentru următorii ani de gărzi.

Care a fost cel mai trist moment de care ați avut parte de Sărbători în tura de lucru?

Cele mai triste sunt cele în care te desparți de anumiți pacienți, cărora li te dedici foarte mult. Mulțumesc lui Dumnezeu că se întâmplă rar, dar te marchează. Am avut o colegă însărcinată care trebuia să facă chimioterapie și am fost nevoiți să-i facem cezariană înainte de termen; copilul a stat mult timp în spital, ea a făcut tratamentul, a mai trăit câțiva ani, a scris și o carte, a apucat să-și vadă copilul cum a crescut. Am fost marcată de moartea unui coleg de care am tras la terapie intensivă mult timp.

Există însă și momente emoționante, frumoase…

Da, sunt multe – vezi cupluri care se chinuie foarte mult să aibă un copil și în cele din urmă reușesc, vezi copii care evoluează bine – te hrănești din bucuriile unui caz ca să ai de unde să dai emoții pentru altele. Am avut parte și de o mireasă care a născut la noi (nu de sărbători însă) care venise direct la spital în rochia de mireasă!

A existat vreun moment în care v-ați gândit să renunțai la ce faceți? Când, de ce? De ce n-ați făcut-o?

Da, dar nu la meserie. Niciodată nu m-am gândit să renunț la meserie. Dar a fost un moment în care mi-a fost greu cu gărzile. Acela a fost momentul în care soțul nu a mai făcut gărzi – și mă întreba de ce nu putem să mergem în fiecare weekend undeva, iar copiii îmi spuneau „uite, tata nu mai face gărzi, de ce nu poți sta și tu cu noi?”. Dar n-am făcut-o, pentru că mi s-ar părea că dezertez din meseria asta și aș lăsa greul pe umerii celorlalți care rămân să facă gărzi în plus, și pentru mine.

Prin urmare, ce vă motivează să nu renunțați la ceea ce faceți?

Poate din bucuriile meseriei, din recunoștință, n-aș ști să spun de unde vine „combustibilul”.

Așa grea (sau plină de neprevăzut) cum este munca dumneavoastră, care e motivul pentru care ați îndemna pe cineva la început de drum să o facă?

Dacă vrei să ai cea mai grea specialitate din medicină și cea care să te consume cel mai mult și cea în care îți sacrifici cel mai mult familia, alege anestezie terapie intensivă. Este foarte frumoasă, este foarte ofertantă, îți întoarce multe bucurii, dar te pune și foarte mult la încercare. Și, de ce nu, trebuie să spun că este una dintre specialitățile oriunde recunoscute în lume (iar în România dăm examenul european). Uneori, spun că noi suntem ca minerii – avem o meserie grea, nedorită și suntem foarte puțini care o facem.

CASETĂ

Sărbătoarea preferată în sezonul rece: Crăciun.

De câte ori ați petrecut Crăciunul sau Anul Nou la job… practic în fiecare an (fie una, fie alta).

Relaxarea preferată (în timpul liber) este… să merg în târguri de vechituri, în piețe, la plimbare.

Filmul preferat de Crăciun este… „Singur acasă”.

Desertul preferat în sezonul rece… cozonac cu mac. Cartea pe care ași reciti-o oricând… „Tatăl celuilalt copil”.