[Premiile Gopo] Nicoleta Hâncu: „În relații, e nevoie să devenim vulnerabili, să spunem ce simțim!”

În Poate mai trăiesc și azi, lungmetraj în regia lui Tudor Cristian Jurgiu, disponibil acum și pe Netflix, facem cunoștință cu Vlad (Bogdan Nechifor) și Clara (Nicoleta Hâncu). Vlad și Clara visează la o relație ca în filme, însă descoperă curând că iubirea nu este deloc așa cum își imaginaseră. Când Vlad este gelos, Clara se simte sigură pe sine. Când Clara este entuziasmată, Vlad se plictisește. Când Vlad este fericit, Clara este deprimată. Când Clara este furioasă, Vlad este calm. Și tot așa. 

Pentru rolul din Poate mai trăiesc și azi, actrița Nicoleta Hâncu a primit numeroase aprecieri, dar și o binemeritată nominalizare la Premiile Gopo 2022, la categoria Cea mai bună actriță într-un rol principal. Gala de decernare a Premiilor Gopo va avea loc pe 3 mai, însă, până atunci, am invitat-o pe Nicoleta la o discuție despre filme, relații complicate, premii și planuri de viitor. 

1. Rolul Clarei din Poate mai trăiesc și azi este primul tău rol principal în lungmetraj, un rol care a stârnit deja nenumărate aprecieri și care ți-a adus și o nominalizare la Gopo. Ce te-a atras la acest film și, în special, la personajul tău?

Cel mai probabil faptul că e atât de complex și că am simțit că mă provoacă. E un personaj atipic într-un scenariu atipic, iar mie îmi place să ies din zona de confort. Îmi amintesc că pentru casting a trebuit să pregătesc secvența în care Clara începe să vorbească în dodii. Când am citit acasă respectiva secvență, aveam senzația că nu știu de unde să o apuc și că poate nu intuiesc bine situația/personajul, pentru că nu avea o logică realistă, dar la casting deja simțeam că personajul e al meu. A fost foarte organic, nu simțeam că dau un casting, ci mai degrabă că lucram pentru rolul pe care urmează să-l fac. 

2. Cum o vezi TU pe Clara? Ce îți place și ce nu îți place la ea?

Cred că încă e o fată care nu poate accepta că devine femeie/adult. Fuge constant de realitate și responsabilitate. E o ipostază pe care o înțeleg destul de bine. Când am filmat, întâmplător sau nu, eram într-o situație care mă forța să mă maturizez încă puțin și am putut să explorez asta la filmări. Îmi place jovialitatea ei, curajul de a-și expune emoțiile și nesiguranțele, dar mai ales credința oarbă în iubire. Problema ei este că nu se poate conecta la prezent și că devine greu de înțeles pentru partener. Caută iubirea, dar nu știe să iubească. 

3. În ce a constat procesul de documentare pentru rolul Clarei? Cum ai ajuns să o descoperi, să intri în personaj? 

Am avut multe întâlniri cu Tudor și Bogdan în care am vorbit despre relația lor și despre fiecare în parte. Tudor m-a ajutat foarte mult în proces. Apoi, cred că a existat o latura a ei pe care am intuit-o destul de repede, alte părți pe care le-am descoperit la lucru.  Ca la orice rol, încerc să-i descopăr lumea, ce-i place, ce-i displace, ce muzică ascultă, ce haine îi plac, ce cărți citește, cum se alintă, cum se enervează ea specific, lucruri care nu se văd cu ochiul liber, dar care mă ajută să am libertate. Uneori mă surprind comportându-mă ca personajul în viața personală, că să pot să-l apropii de mine sau poate ca să îl descopăr în mine. Cea mai mare provocare a fost filmarea secvenței din mare. Era septembrie, apa era foarte rece, iar eu trebuia să dau senzația că e cald. Îmi amintesc că tremuram când am ieșit din apă și nu-mi puteam controla corpul. 

4. Cum funcționează relația dintre Clara și Vlad? E iubire, teamă de singurătate, e altceva? Cum vezi tu povestea lor?

Nu prea funcționează, asta e problema. Dinamica lor e una toxică. Ea e îndrăgostită de ideea de iubire, el de ideea de salvator. Suntem, până la urmă, victimele basmelor, ale desenelor și ale filmelor care promovează falsa idee că o relație necesită o iubire pentru care te lupți la început, că apoi se decurca de la sine: „Și au trăit până la adânci bătrâneți”. Dar cum au trăit? Cum au gestionat situațiile dificile? Cum au învățat să comunice, să evolueze independent, dar împreună? Asta e partea ignorată și, în fond, cea mai importantă. Nimeni nu spune că e nevoie de multă muncă și răbdare. Îmi spunea un prieten că își dorește o relație în care să existe chimie și să nu trebuiască să vorbești ca să te înțelegi, că dragostea e tot ce ține o relație vie. Asta cred că e iluzia cu care ne luptăm. Nu există relație care să decurgă tot timpul de la sine, fie că vorbim despre prietenie, relație familială, relație profesională etc. Suntem prea diferiți că să putem vedea realitatea la fel, pentru că fiecare vine cu traumele sale din copilărie și proiectează pe relațiile actuale. Și atunci e nevoie să devenim vulnerabili, să spunem ce simțim pentru a ne întâlni la mijloc.

5. Care este principalul mesaj al filmului?

Că nimeni nu este eminamente bun sau rău, că o relație se termină pentru că partenerii s-au dezvoltat în direcții diferite, nu pentru că nu se iubesc, că poți alege, în ciuda acestei rupturi, să te întâlnești cu celălalt. Cred că în epoca în care trăim e mult mai ușor să renunți la relație și, uneori, și mai „cool”, decât să rămâi și să încerci să găsești soluții. Fugim de durere și devenim comozi și superficiali. Exclud de aici relațiile abuzive, evident. 

6. Cum ai primit vestea nominalizării la Premiile Gopo și ce înseamnă ea pentru tine?

M-a sunat un prieten, care era entuziasmat că avusese dreptate când mi-a spus că voi fi nominalizată. Nu știu să pun în cuvinte ce am simțit în momentul respectiv, dar știu că mă bucur să exist printre atâția artiști valoroși. Mă onorează că cineva a considerat că rolul pe care l-am făcut merită recunoștință.

7. Teatru sau film? Unde te simți cel mai bine?

Nu pot să aleg între ele. Fiecare în parte mă provoacă diferit. În teatru îmi place schimbul direct de energie cu publicul, faptul că fiecare spectacol e diferit și că ai control până la un punct, că descopăr la fiecare reprezentație o altă nuanță, dar și că e efemer. Filmul, pe de altă parte, e ceva foarte intim cu o perioadă finită de muncă. Aici, fiecare gest, intenție și grimasă sunt vizibile, simt că spectatorul e mai aproape de mine, de parcă ar avea acces la sufletul meu. Plus că apare și bucuria faptului că lași ceva concret în urmă. 

8. La ce proiecte noi lucrezi acum? Unde te mai putem urmări în continuare?

Am filmat în decembrie un scurtmetraj, parte dintr-un omnibus. Urmează să filmăm și a treia parte. Teoretic, anul acesta vor fi încă două proiecte de lungmetraj și asta mă bucură enorm. Momentan lucrez cu o prietenă regizoare să facem un spectacol. Mă entuziasmează faptul că voi colabora cu ea, dar și că este un proiect pe care l-am inițiat, într-un moment în care spectacolele independente sunt dificil de realizat și puțin, înspre deloc, susținute. Încerc, însă, să depășesc frică și să o înlocuiesc cu încredere. Am avut de curând premieră la Unteatru – California Suite – regia Andrei Huțuleac. Nu pot să vorbesc despre mine, dar colegii mei fac niște roluri minunate, așa că vă așteptăm acolo. 

Foto: yo_shi_photo