Anca Bîlbă: „Hipoterapia înseamnă muncă, încredere, empatie”

Anca este psihoterapeut și iubește oamenii și caii, deopotrivă. Ea ajută copiii cu dizabilități motorii, probleme de relaționare sau limbaj să se recupereze prin hipoterapie.

Interviu de: Adriana Moscu

Drumul Ancăi până la a deveni psiholog cu acte în regulă a fost lung și întortocheat. Iar când a ajuns acolo, tot a simțit că mai lipsește ceva. Într-o zi, a citit despre hipoterapie, o formă de recuperare fizică și psihică prin interacțiunea cu caii și a înțeles că, în sfârșit, ajunsese acasă.

Cum ai decis să devii psiholog? 

Nu știu. Pur și simplu, asta am simțit că îmi doresc să fac. M-am gândit cum mi-ar plăcea să arate zilele mele de muncă și meseria aceasta am simțit ca mi s-ar potrivi. Doar că lucrurile nu au fost așa simple. Am terminat liceul în 1989. Pe atunci, psihologia era aproape interzisă. Oamenii nu trebuia să știe prea multe despre ei și despre nevoile lor.

Mama, cu toate bunele intenții, m-a sfătuit să-mi aleg o meserie frumoasă. Cum ar fi cea de medic. Sigur, pe vremea aceea, toți ne doream să devenim medici sau avocați. Oricum, oferta era cam redusă. Am dat doi ani la medicină, după care am renunțat. Chimia era un mister pentru mine, chiar dacă anatomia mi-a plăcut enorm. Dar, așa ca multe alte lucruri din viața mea, faptul că am învâțat acei doi ani mi-au fost de mare folos ulterior. Așadar, am renunțat la a mai da la medicină și am dat la psihologie. La Constanța. De ce? Nu știu. Eu sunt născută în Rădăuți. Dar, repet, nimic în viață nu este întâmplător.

Am dat, deci, la psihologie, am intrat, însă până în toamnă, părinții m-au sfătuit să renunț, că nu e meserie frumoasă, că nu este de viitor, că… Fratele meu era deja student în București. Așa că am hotărât să merg și eu acolo. Să fim împreună, să ne fie mai ușor. Am căutat o facultate cu care să rezonez și m-am înscris la Economia Turismului Intern și Internațional. Gândeam eu că zona noastră este zonă turistică și că mi-ar plăcea să călătoresc. Cinci ani de facultate, care mi-au folosit într-un singur moment din viață, chiar dacă nu am practicat nicio zi. Dar, momentul acela a fost extrem de important. Cum spuneam, nimic în viață nu este întâmplător!

Ce a urmat după toate aceste întorsături de situație?

Am terminat facultatea, între timp m-am căsătorit și am născut doi copii. La 24 de ani aveam o facultate terminată și doi copii – prima dintre cele mai importante și fericite decizii din viața mea.  Am stat acasă câțiva ani, pentru că mi-am dorit extrem de mult să fiu mamă, să-mi cresc copiii, să mă bucur de această perioadă, așa că am pus acolo tot ce aveam eu mai bun în perioada aceea. Tot.

Însă, în tot acest timp, gândul meu se întorcea la psihologie și la dorința de a fi psiholog. Copiii creșteau, nevoia mea și ea, până într-o zi când, în concediu fiind, am hotărât că nu mai vreau să aștept. Am plecat la Constanța (unde am locuit după căsătorie) și m-am înscris la facultate. Au urmat  niște ani în care eram atât de avidă de informații, de cunoștințe, încât dăruiam acestei profesii tot timpul meu liber. Cu drag și dorință să știu, să pot, să fac.

Ce formare ai acum, ca psiholog, și pe ce pune accent specializarea aleasă?

După terminarea facultății, am continuat cu un master în psihologie clinică și în paralel am început formarea în psihoterapie integrativă, școala Erskine. De ce? Așa am rezonat. Mi s-a părut că este ceea ce mi se potrivește și nu am greșit. Psihoterapia integrativă a ales din mai multe tipuri de terapie metode și tehnici care să acopere cât mai mult din tipologia personalității. Pentru că nu putem utiliza o rețetă pentru toți. Pentru că suntem diferiți și modalitățile de abordare trebuie să fie diferite. Așa am simțit și am avut dreptate. Îmi place mult această abordare și ceea ce am învățat în formarea aceasta mă ajută zilnic la cabinet.

Cum arăta viața ta înainte de a te specializa în hipoterapie?

Era frumoasă viața mea. Aveam doi copii, un cabinet de psihoterapie, era frumos. Doar că simțeam că nu e doar atât. Că mai trebuie ceva. Căutam, dar nu știam ce. Până într-o seară, când am găsit cuvântul  „hipoterapie” pe net și după ce am văzut ce înseamnă, am spus: „Așa se numește ceea ce vreau eu să fac!”.

Ești prima în acest domeniu, în România.

Nu am înființat eu această profesie. Hipoterapia se practică din 1960. Bineînțeles, nu la noi. Dar această formă de terapie și-a dovedit de mult eficiența. Acum, în unele țări, face parte din schema obligatorie de tratament decontată de stat pentru anumite afecțiuni.  Poate asta se va întâmpla și la noi, cândva.

Ce presupune hipoterapia?

Hipoterapia presupune utilizarea impulsului transmis de cal, pentru a modula impulsurile transmise de cortexul uman. Cum? Datorită faptului că la pas, mersul calului transmite o mișcare foarte asemănătoare cu a omului în mers.

Astfel, așezând o persoană pe cal, în timpul mersului la pas, persoana primește impulsuri asemănătoare cu schema motrică de mers. Așa se creează sau se corectează scheme motrice, în special pentru persoanele cu dizabilități motorii.

În același timp, se lucrează toate grupele de mușchi, inclusiv musculatura intrinsecă a organelor interne. Se încălzesc și se relaxează articulațiile, se aliniază segmentele corpului, se corectează poziția și se îmbunătățește echilibrul. Acestea pe lângă efectele emoționale, care cresc încrederea și motivația.

Dar hipoterapia este doar o ramură a terapiei cu ajutorul calului. Pentru copiii cu dizabilități psihice, cu întârzieri în dezvoltare, se lucrează aspecte legate de focus, menținerea atenției, orientare, coordonare, dezvoltare a abilităților de limbaj și sociale.

Cum sunt aleși caii?

Nu există reguli standard pentru alegerea cailor de terapie. Este necesar ca fiecare terapeut să aibă abilități în lucrul cu caii, pentru a putea alege calul potrivit. Desigur, nu orice cal poate fi însă un cal de terapie. Pentru a putea face această activitate, caii ar trebui să fie cai maturi, echilibrați, desensibilizați la stimuli.

Dar asta nu înseamnă că un cal tânăr nu poate face terapie. Cea mai importantă caracteristică din punctul meu de vedere este curiozitatea. Un cal curios va fi un cal atent, care va fi mai greu surprins și care va avea mai puține reacții necontrolate.

Un alt aspect important este încrederea pe care calul o are în cel care îl conduce. Calul este un animal de turmă. În libertate, el este pradă, nu prădător. Asta înseamnă că, instinctiv, el caută un membru alfa. Iar omul său trebuie să fie alfa. Și asta este necesar să se stabiliească prin încredere, nu cu forța.

Cui i se adresează hipoterapia?

Hipoterapia se adresează oricărei persoane care are nevoie de recuperare. Începând cu vârsta de doi, trei ani, pentru copiii cu Sindrom Down, respectând contraindicațiile specifice, atunci când vorbim de recuperare psiho-motorie, putem să vorbim despre hipoterapie. Vârsta maxima este dată de abilitatea de a sta călare.

Ce se întâmplă în cazul persoanelor cu dizabilități?

Se echilibrează sistemele, se tonifică musculatura, se relaxează articulațiile, se reglează ritmul de răspuns la stimuli, cresc încrederea, capacitatea de orientare, atenția. Se dezvoltă abilități de limbaj prin acțiunea asupra mușchiului diafragmatic, se stimulează funcția digestivă prin stimularea peristaltismului intestinal.

Practic, în funcție de obiectiv și de nevoia fiecăruia, pot fi influențate toate ariile de dezvoltare.

Ce schimbă hipoterapia, fizic și mental, într-un beneficiar?

Hipoterapia schimbă percepția asupra corpului, asupra contactului cu lumea exterioară, asupra capacităților și abilităților individuale. Schimbând percepția, putem obține modificări de reacție, ceea ce duce la schimbare. Ca terapeuți, este necesar să știm ce schimbare ne dorim să obținem, pentru a fi în folosul beneficiarului.

Cei care apelează la hipoterapie trebuie să știe să călărească?

Nu este nevoie să știe să călărescă – foarte rar se întâmplă ca ei să mai fi avut o asemenea experiență.

De altfel, hipoterapia nu are nicio legătură cu echitația. Este total diferit, ceea ce se învață la echitație este inutil la hipoterapie. Aici, beneficiarul nu conduce calul. Acesta este condus de la sol de o persoană responsabilă cu asta. Beneficiarul este pasiv pe cal, primind doar impulsurile transmise.

Când vei avea propriul tău centru de hipoterapie? 

Deocamdată suntem găzduiți într-un loc minunat, de oameni care rezonează cu activitatea noastră. Dar am sperat de la începutul activității mele să am un centru și poate că, într-o zi, visul acesta se va împlini.

Acolo, acum, se întâmplă bucurii și zâmbete. Multe zâmbete în spatele muncii noastre, a copiilor și a eforturilor părinților. Hipoterapia nu este o minune. Este muncă, încredere, răbdare, știință, atenție, implicare, empatie.

Care este povestea de la hipoterapie care te-a impresionat cel mai mult? 

Este foarte greu să răspund la această întrebare. Pentru mine, fiecare copil este o poveste. Îi țin minte pe toți, îi port în suflet. De toți îmi este dor.

Sunt multe povești. De început și de sfârșit. De la primii pași ai unor copii, până la primele cuvinte, sau primul fotbal jucat cu calul în manej. Cum aș putea alege care să fie mai important? Fiecare copil lasă în mine câte ceva. Și vreau să cred că și eu las ceva în sufletele lor.

Ce te-au învățat caii de-a lungul timpului?

Dragostea pentru cai a fost în mine mereu. Nu știu când am conștientizat asta. Poate că dragostea aceasta o am de la bunicul, care era potcovar. Și care atunci când mergeam la el, mă lua pe genunchi să-mi povestească întâmplări din viața lui lungă și intram atunci într-o poveste. Cu cai. Fără prinți și prințese. Cu copii și oameni mari, buni, iubitori de cai. Bunicul era fierar. Și iubea caii.

Mai târziu, fugeam seara la herghelia din capătul orașului, să văd cum trec caii pe hipodrom. Îmi lipeam ochii de gardul hipodromului și îi urmăream de acolo. Le priveam mușchii cum se încordau, încercam să le surprind privirile. În mintea mea, stabileam atunci o conexiune cu ei. Sau poate chiar așa era.

Ce știu este că i-am iubit de când mă știu. Mă fascinau și îmi doream să-i simt.

Cum te descrii în câteva cuvinte? 

Cred că sunt un om bun. Urăsc minciuna și oamenii falși. Iubesc cu tot sufletul copiii. Și, bineînțeles, caii. Și cred că ceea ce fac la cai mă caracterizează cel mai bine. Acolo mă simt întreagă. Sunt încăpățânată, muncitoare și îmi place să fiu independentă. Ca să pot decide. Nu știu dacă sunt calități, dar sunt realități. Dezvoltate pe parcurs. 🙂

Ce te face să zâmbești și cum te reîncarci cu energie pentru a merge mai departe? 

Brațele întinse ale copiilor mă fac mereu să zâmbesc. Cu sufletul. Iubesc îmbrățișările acela sincere. Asta mă încarcă.

Atunci când obosesc, îmi găsesc mereu puterea la cai. Merg la ei, îi iau în brațe și-mi spun că dacă am ajuns până aici, pot să merg mai departe. Caii mi-au dat mereu forță de muncă. Pentru că am vrut mereu să mi-i pot ține alături.

Foto: arhiva personală