Dana Sandu, Nas de Nas: „Sunt parfumuri care miros a ploaie, a sânge, a fructe prea coapte, a ciment, a praf de pușcă…”

A terminat jurnalismul în București. Lucrează în high tech în California. Însă pasiunea pentru parfumuri transcende orice graniță.

Interviu de Adriana Moscu

A fost un interviu tricky, neașteptat. Distanța dintre noi m-a determinat să-i trimit întrebările pe e-mail. Pentru savoarea discuției, mi-a răspuns colocvial și a ținut să precizeze asta. Dar discursul ei așa doar la prima vedere. Pe măsură ce citești, se deschide și se ramifică întocmai ca o enciclopedie stufoasă, dar fascinantă, sau ca un parfum de nișă sofisticat. Aveți răbdare, veți savura fiecare notă, până la cea de final.

Pe site-ul tău românesc te autointitulezi antropolog (amator) de parfumistică. Sună atât de misterios încât musai să ne dai mai multe detalii.

Ca să încep cu baza și ca să ne înțelegem de la început: eu sunt o tocilară. Dacă m-ar plăți cineva să fiu elev toată viața și să halesc informație, asta aș face; dar pentru că asta nu se poate, atunci mă mulțumesc cu o satisfacție mai mică, și anume aia care vine din cercetare. Îmi plac detaliul, abundența, factualitatea, mă interesează tot și mă pierd des în găuri negre pe internet, unde citesc despre de toate. De pe la 4-5 ani îmi căutăm Știați că?…-urile din fiecare almanah și le învățam pe de rost. 

Parfumeria – ca să răspund –, nu-i numai despre parfum. În parfum intră istorie, geografie, chimie, actul de creație, inteligența de business și, în general, elemente de estetică pe care noi le credem trenduri de fashion – în realitate, stilul răspunde nevoilor intangibile din societate. Eu, așadar, analizez parfumeria în context – și pentru că el este foarte strâns legat de social, n-am cum să separ arta parfumistica de om. La fel se întâmplă și cu urbanistica, de pildă, care nu se poate aprofunda, după părerea mea, fără antropologie. 

De 15 ani, așa cum tot pe blog spui, cercetezi, testezi și analizezi parfumuri. Cum ți-ai descoperit această pasiune? 

N-am descoperit-o, per se. Mai degrabă, mi-am conștientizat-o și, la un moment dat, am acceptat că e parte din mine la fel cum e și faptul că pot să fluier. Odată acceptată, realitatea a avut nevoie de structura mai clară și, undeva prin 2010, am început să-mi iau notițe mai organizate, după taxonomii făcute din capu’ meu, la bunul simț. Abia mai târziu am aflat că există forumuri, sisteme de categorizare și un întreg vernacular deja implementate în memoria colectivă a comunităților de parfumieri și parfumiști. 

A fost așa, ca atunci când intri într-o camera în care, în sfârșit, toată lumea e fix la fel de „ambetată” ca tine. 

Ce includ recenziile tale?

View this post on Instagram

 

A post shared by Perfume anthropology (@a_nose_knows) on Aug 20, 2020 at 11:31am PDT

În ordinea numerelor de pe tricou, conținutul meu se împarte cam așa:

– Pagina de Facebook Nas de Nas adună cam tot ce scriu ori filmez în română, plus tombole ocazionale și evenimente (întâlniri de testare, anunțuri despre ce se întâmplă în parfumerie în România și în lume, licitații caritabile etc.).  

– Canalul Nas de Nas (YouTube), unde recenziile se numesc #MartealaMinut și conțin așa: 

• informații despre casă, cu tot istoricul ei;
  
• impresii personale despre fondatori și parfumieri (dacă se întâmplă să-i fi și cunoscut);
  
• contextul creativ (curente stilistice, laitmotive culturale ori geografice – de exemplu, încep să se ridice case bune dinspre sud-estul Asiei și nordul Africii, pe când Dubaiul e în platou în ceea ce privește creativitatea);
• informații despre conceptul și compoziția parfumului în vizor;
• impresii personale (cum îmi dă mie la nas, în termeni simpli; la ce mă face să mă gândesc; note despre cum se comportă);
• câteodată, #MartealaMinut conține episoade educative despre ingrediente anume, terminologii, cadru legal și realități parfumistice, în general.

– Pe site la nasdenas.com am articolele documentare de format lung (despre ingrediente și categorii, parfumuri vintage iconice, istoria flaconajului, modalități de datare, alte produse parfumistice etc.)

– Pe Instagram postez, în general, videouri de un minut, care conțin fie trivia (Știați că…? -uri despre parfumerie), fie dezvăluiri de note secrete în parfumuri cunoscute (ingrediente pe care le percep eu și despre care alți recenzori n-au vorbit încă). 

– Pe canalul în engleză (A Nose Knows) fac sesiuni live cu analize în detaliu pe parfumuri valoroase, despre care nu știe nimeni. 

– O dată la două săptămâni scriu și câte o recenzie artistică în cafleurebon.com, cea mai importantă revistă de parfumerie de nișă din lume. Recenziile artistice sunt, așa cum îți imaginezi, texte de coloratură despre parfumuri anume, garnisite (cel puțin în cazul meu) și cu artă digitală inspirată de parfumul respectiv.

Când a fost cazul, am contribuit cu materiale și pe fragrantica românească. 

Cum ai decis să îți împărtășești cunoștințele prin intermediul unui canal de comunicare? Nu era viața ta și așa destul de complicată? 🙂

Într-o zi, m-am trezit că petrec mai bine de două ore răspunzând, în privat, mai multor întrebări despre miros și parfumerie care-mi veniseră, în săptămâna aia, de la cunoscuți. Și ca să nu mai trebuiască să repet răspunsuri pe jdemii de media ori adrese, am băut o sticlă de vin roșu, m-am costumat (era Halloween, că fără oleacă de show nici nu se putea) și am filmat primul video. 

Viața era complicată, da, da’ ajunsesem la punctul în care rupeau toți hălci din timpul meu liber, pentru că eram foarte bucuroasă să întrețin orice discuție despre parfum și parfumerie; acu’ tot puțin e timpul (dacă nu mai puțin), da’ îmi controlez dispersia: le dau eu la toți, pe rând, cu lingurița. Și public, ca din lingurița aia să ajungă măcar aburul și la alții. 🙂 

Cine îți vizitează site-ul? Cum arată comunitatea ta, cât de mare e și ce caută pe nasdenas.com cel mai mult și mai mult?

Sincer, nu știu cine vine (doar) pe site. Comunitatea românească, în schimb, strânsă de pe toate media pe care prezint materiale, adună cam 15.000 de parfumiști și este, în momentul de față, cel mai mare grup românesc de interes parfumistic din lume, mai mare cu mult față de forumurile dedicate. 

Năsoșii vin la Nas de Nas întâi pentru informație – a mea e nouă, obiectivă, fără fason, ușor de consumat, și destul de variată cât să găsească, fiecare, ce-l interesează. De la recomandări de parfumuri nescumpe la recenzii pe piese de colecție, tehnici vintage, sfaturi practice, ori introduceri de case abia lansate, totul e disecat și prezentat la botu’ calului, și cu fotografii/detalii majoritar originale și nu cropuite de pe interneți.

În plus, îmi plătesc parfumurile singură, astfel încât nu există umbre – totul e transparent și neafiliat. 

Mai apoi, năsoșii descoperă materialul de opinie: o dată pe săptămână, de doi ani, fac un live care se numește #VinereapeViu și care trece în revistă, ca un talk-show, toate evenimentele importante ale săptămânii – un fel de editorial, dacă vrei. 

Vorbesc despre orice e important, de la politică, la social și personal, fără rețineri și dintr-o perspectivă relativ agnostică, scolastică. Când a murit Bourdain am vorbit despre sănătatea mintală; de 8 martie am vorbit despre activismul trans; lunile trecute am marcat Black Lives Matter și cu ocazia asta am discutat istoria colonialismului. Gaslighting, tehnologii CRSPR, virginitate, narcisism, abuz domestic, terapia râsului, Ramses al II-lea – pentru mulți năsoși e ca la Teleenciclopedia: își iau un pahar de vin, pun live-ul pe plasmă și se uită ca la televizor. 

Dacă trec de #VinereapeViu și suntem încă prieteni (să ne înțelegem, părerile mele nu sunt mereu ușor de digerat), năsoșii ajung, în genere, în grupul de Facebook Nas de Nas, unde se schimbă parfumuri, se împărtășesc impresii personale, se organizează evenimente (de pildă, sesiuni de testare), și se împart resurse (recomandări, informație etc.). Toată lumea e binevenită, atâta vreme cât nu calcă pe alții; s-a creat astfel o comunitate de genul stup, în care fiecare acțiune e întreprinsă spre binele comun, fără autocentrări, discriminări, denigrări, postări pasiv-agresive, ori care mănâncă din resursele comunitare (atenție, energie, informație etc.) pentru binele unui singur individ. 

Regulile pe grup sunt foarte stricte (motiv pentru care cei care se simt speciali nici nu rămân foarte multă vreme) și au de-a face cu o condiție simplă: dacă nu e măcar 2 din 3 adevărat, util, ori bun (frumos, amuzant, pozitiv), nu se acceptă. Adică poți să postezi ceva neplăcut (cineva ți-a tras o țeapă), atâta vreme cât e adevărat (factual), și util (ca să atragă atenția asupra unui membru, magazin etc.). Da’ poți să postezi și o memă care nu-i nici adevărată, nici utilă parfumistic, da’ face lumea să zâmbească. 

De grup, să fie clar, sunt cel mai mândră, pentru că modifică spațiul online și – pentru comunitatea noastră – oferă singurul loc în care năsoșii se simt în siguranță și printre oameni care îi înțeleg. Ușor-ușor, învățăm cu toții să facem loc și altora, să nu mai luăm lucruri personal, să ne apărăm opiniile fără atac la persoană, să menținem transparența și să ne asumăm întregul ciclu relațional (de pildă, după ce se încheie un schimb de parfumuri între două persoane care nu s-au cunoscut niciodată, le cer să-și facă recenzii publice, astfel încât și nou-veniții să știe cine și cum este cotat ca partener de schimb). Adică ne dezvățăm de obiceiul balcanic care ne-a învățat că, dacă nu ne convine ceva, ori tăcem și ne retragem, ori urlăm și dăm la cap. 

La Nas de Nas pe grup e nițel utopic (da, artificial utopic, câteodată îmi vine să și râd de noi, vorbim cam cum ne gândeam că se prezintă sectele, pe vremuri! LOL), dar cred cu fermitate că obiceiul impus și repetat schimbă, în final, și atitudini. Și dacă prin țările civilizate s-a putut, se poate și la noi, iar eu mă folosesc de sinergia comunității ca să fac ce-am zis mereu că tre’ să fac: #PeUndeTreciLasaMaiBine. 

Tu scrii foarte bine – de unde ai (și) acest talent? 

Sunt hiperempatică și hiperlexică. Asta înseamnă că la mine legătura dintre concept, limbaj și semnificant e fluidă și mi-e ușor să pornesc, conectez, ori ramific fire narative cu care alții să rezoneze. M-am învățat singură să citesc înainte de 4 ani și scriu cam tot de pe-atunci. Fac infograme și hărți dinainte de-a ști cum se cheamă, învăț cât pot din orice limbă nouă prind și mă gândesc serios să mă apuc de limbajul semnelor. 

De când mă știu vreau să fac tot ce pot ca să-l și înțeleg corect pe ăla de lângă mine, dar să și fiu înțeleasă deplin. Cred că scrisul e parte din ecuație. 

Trăiești în California, în Silicon Valley. Cum arăta viața ta înainte de America și cum ai ajuns să te stabilești aici?

Hm. Arăta cam ca acuma, adică o peteceală de activități diferite și care – din noroc ori altceva – îmi ieșeau cât de bine se putea pe-atunci, studentă fiind și cu puține opțiuni de umplut timpul cu folos (adică, na, să ne amintim Bucureștiul acum 15-20 de ani: nici internetul nu intrase în multe case). Am făcut FJSC la Universitatea București, unde am fost șef de an și am ținut-o numai în ședințe și petreceri, apoi am ajutat la Toaca (o fundație culturală independentă, printre primele din țară și absolut fabuloasă), și mă apucasem de cântat cu băieții de la Sunday People. Am câștigat și nush ce premiu pe la festivalul RFI, cred că doi pe Europa, am tras niște concerte prin Lăptărie, din astea. Cam vag, cam de moment și un pic jiomanfișistic, să spun drept, pentru că eram marcată foarte de situația în care se aflau lucrurile atunci (aveam prieteni minoritari de toate felurile care sufereau, mă sufoca birocrația, mă dispera corupția, mă speria distanța dintre cum știam că vreau să fiu tratată și abuzurile zilnice, din astea) și nu vedeam, sincer, cum o să fie. 

Am ajuns în California pentru nu pentru că aici am mai mult bine din oficiu, ci pentru că în sfârșit nu mai sufăr de atâta rău din oficiu. Pentru un hiperempatic, toxicitatea mentalităților învechite susținute și de infrastructură e doborâtoare, îți spun drept. A trebuit să plec. 

Lumea îmi spune des: „Ce noroc pe tine, normal că ai ajuns să gândești așa când locuiești în cea mai liberală zonă din lume”. Iar eu le zic: „Trăiesc în California pentru că gândesc așa dintotdeauna, nu gândesc așa pentru că trăiesc în California”. 

Jobul tău principal este în high tech. Spune-ne mai multe despre specializarea ta, despre ce faci la serviciu într-o zi obișnuită.

Jobul meu e unul fără nume și variabil în funcție de clienții pe care mi-i selectez. Am încercat full-time-ul de fix trei ori, o dată pe Wall Street (unde mi-au facilitat viza, da’ și-au bătut ăia joc de mine cu salariu de intern și 0 zile libere anual [da, ați citit bine–ZERO]), și de două ori în hi-tech. Concluzia a fost că nu-i de mine. 

Acum fac consultanță pentru start-upuri noi, aflate ori fix înainte de lansare (în statut stealth) ori imediat după. Jobul meu, în mare, este să ajut fondatorii să-și lanseze companiile și să-și sedimenteze, într-o piață hiperdinamică, o temelie a lor. În funcție de momentul în care începe colaborarea, câteodată fac cercetare și analiză de piață, alteori ajut în definirea identității și poziționare și, de multe ori, ajut cu planificarea activităților de lansare și a strategiilor de marketing pe termen lung. 

În paralel, scriu materiale care-i ajută pe clienții mei să își creeze, în colțul lor de piață, o imagine de expert (rapoarte, articole, whitepapers, analize, discursuri etc.). Sunt, cum ar veni, un fel de creier-cu-ziua. Iar aria din hi-tech în care funcționez de cel mai mult timp este IoT (Internet-of-Things), adică o zonă din Big Data care tratează cu ecosistemul de dispozitive și aplicații conectate și reactive în timp real.

(Moama, ce fel sună descrierea asta… mă apucă jalea citind-o, pentru că, dacă e să o luăm la bani mărunți, am acceptat foarte puține proiecte anul asta. Între pandemie, școală de acasă, casă, familie mare de întreținut logistic și focurile din California care ne-au ținut între patru pereți, aș putea spune mai degrabă că jobul meu în acest moment e să ne mențin pe toți în viață, relativ zdraveni la cap, hrăniți și curați cât să nu ne fie rușine :))

De ce nu monetizezi pasiunea pentru parfumuri? 

Pentru că mi se pare hapsân să îi pun să plătească pe cei care au cea mai mare nevoie de ce am eu de dat (informație). Iar dacă taxez brandurile pentru recenzii, se cheamă că nu mai fac jurnalism documentar, ci publicitate plătită, ceea ce nu-i de mine. Iar de parfumuri nu mă apuc, pentru că sunt perfecționistă și mi-ar crăpa obrazul să trebuiască să lansez ceva ce aș critica la alții (mai bine, să fie clar, n-are cum să iasă, pentru că nu sunt nici chimist, nici director de creație cu experiență). 

Și chiar dacă, să zicem, îmi schimb principiile și prin absurd accept să încerc vreuna dintre variantele de mai sus, banii pe care i-aș face n-ar acoperi nici o zecime din valoarea timpului pe care îl petrec lucrând la conținut. Cu alte cuvinte, dacă la job o oră cu mine costă 10 lei și din parfumeală îmi iese 1 lei, atunci mai degrabă îmi țîn obrazu’ curat și fac recenzii pe gratis.

Există și alte modalități de-a mă monetiza (că, dacă e să fim drepți, nu pasiunea se monetizează, ci expertiza), însă dintre toate nu mă atrage decât scrisul (cum ar fi, iaca, să fiu consultant de trenduri parfumistice la Vogue, ori pe la altă revista mare), cercetarea (și-am început să caut un loc unde să pot face un doctorat interdisciplinar) și încă un alt-ceva. De altcevaul ăsta m-am apucat, însă nu pot să-ți spun decât că e o companie online, lucrez la platformă de peste un an și îmi mănâncă și somn, și nervi, și bani. 🙂 

De unde îți iei toate acele informații detaliate?

De prin manuale, de pe interneți, de la prietenii parfumieri, din enciclopedii și dicționare, din notițele mele de până acum. Plus că am prins obiceiul să salvez, pentru când o fi, orice bit de informație de context: pagini de National Geographic, infografice, discuții pe forumurile de parfumiști, printscreenuri la câte un comentariu util, referințe, titluri, poze. Strâng tot. 

Ai colaborat cu alți specialiști sau ai scris și pentru alte publicații din domeniul parfumeriei? 

Sincer, n-am respirații câte invitații. 

Ultima a fost compensatorie, ca să zic așa; pentru că Esxence Milano – cel mai mare eveniment de parfumerie de nișă și lux din lume – s-a anulat, organizatoarea panelului în care fusesem invitată să prezint mi-a propus să facem un interviu pe Zoom. 

Am înregistrat săptămâna asta și e o discuție foarte utilă, zic eu, despre cum viața online a schimbat și va mai schimba angajarea cumpărătorului de parfum în relația cu brandurile, pe care, din cauza distanțării sociale, nu le mai poate experimenta direct. Pentru o industrie care se bazează pe procesarea subiectivă a unor senzații pur individuale, abstractizarea este atât de strictă încât e fezabil, de-acuma, să adresăm comerțul cu parfum ca pe o realitate științifică integrată în social și explicabilă cu date statistice. 

Alte proiecte pe rol sunt o serie de interviuri de parfumier pe care le pregătesc în colaborare cu cel mai mare distribuitor din Australia, plus câteva filmări cu Sebastian Jara, cel mai respectat recenzor de nișă din lume. Plus un studiu personal de istorie parfumistică despre care nu pot să vă zic prea multe pentru că nu vreau să mi se fure (iar) ideea. 

Care e diferența dintre un parfum de nișă și unul mainstream? De ce primele costă atât de mult?

Parfumul de nișă este, teoretic, o manifestare creativă care ține mai degrabă de un impuls artistic, decât de o cerere a pieței. Cu alte cuvinte, o casă de nișă adevărată face artă pentru că trebuie și pentru că are ceva de spus, nu pentru că e la modă nișa și e ușor să faci gourmande.  

Ca atare, parfumeria de nișă este creativă și/sau complexă și/sau cu ingrediente de calitate superioară. Din nou, asta e doar teoretic. 

Odată ce s-a alcătuit o estetică paralelă și s-au prins businessmanii cam cu ce se mănâncă, brandurile de nișă au început să se încorporeze cu o viteză amețitoare și să scoată parfumuri pe bandă rulantă care doar imită stilul nișei, fără complexitatea, creativitatea, ori ingredientele de calitate care au consacrat-o ca subindustrie. Unele firme, artistice pe vremuri, s-au săturat de sărăcie și au trecut intenționat în tabăra asta unde se practică din ce în ce mai puțină artă creativă și din ce în ce mai multe proceduri de eficientizare a producției. E apanajul lor, la urma urmei, deși mulți dintre colecționarii de nișă îi privesc pe parfumierii ăștia ca pe niște vânzători de țară… 

În orice caz, când dai peste case din astea răsărite peste noapte care propun colecții întregi cu parfumuri de 400$+ făcute din două molecule parfumate și-un alcool de 13 lei litra, e ca și cum Ikea (care funcționează în stil scandinav și pseudo-mid-century) s-ar apuca să-și vândă mobila la prețuri de Villeroy.

Speranța rămâne la parfumeria independentă și de artizan, unde fondatorii își deschid casa lor și fac, de unii singuri ori cu parfumieri în contract, din resursele pe care le au, ediții limitate și extrem de libere creativ. 

 De ce miros parfumurile atât de diferit de la o persoană la alta?

Uite că asta nu m-a mai întrebat nimeni. În general, apuc să discut de ce același parfum îi miroase cuiva a săpun și altcuiva a fecale; dar de ce același nas percepe același parfum în două feluri pe două persoane diferite n-am mai apucat să lămuresc până acum. Răspunsul – oricare dintre punctele de mai jos, luate singure ori în combinație: 

– pentru că formulele în sine s-ar putea să fie diferite (parfumul meu are 10 ani, al tău doi; chiar dacă nu sunt din serii de producție diferite [unde chiar să se fi suferit o reformulare], timpul de macerare le poate face să fie, chimic, diferite);

– concentratiile pot fi diferite;

– pH-urile pielii sunt diferite;

– nivelul de hidratare e diferit (chiar și pe aceeași persoană, dacă bei azi mai multă apă decât ieri, parfumul o să se comporte diferit); la fel se întâmplă și cu hormonii;

– unde e cazul, produse de îngrijire diferite (săpun, deodorant, creme de gomaj și hidratare);

– tratamente care pot schimba comportamentul sudoripar (botox, de pildă, ori laserul depilator, solarul etc.);

– cantitatea aplicată, suprafața, sistemul de aplicare (pulverizare, tapotare, repetiție), mediul (ai stat în AC? În aer liber? Într-un loc unde s-a fumat?) pot și ele afecta cum se percepe mirosul unui parfum.  

Ai un parfumier preferat? 

Am foarte mulți care ori mi-s dragi ei, ori care fac muncă de calitate. Nu pot să aleg o singură persoană pentru că mi-e greu să separ munca de creație de omul din spate și se întâmplă rar să găsesc artă desăvârșită în oameni buni care rămân curați și când dau de greu ori după ce ajung la succes.

Poate industria îi strică la cap și-i înrăiește, nu știu; poate sunt flămânzi și s-au săturat să tragă la o afacere în care mor de foame; poate joacă teatru ca să pară enfants terribles, mai cool. De judecat, io nu pot să-i judec, fiecare știe mai bine ce simte și care-i e prețul.

În orice caz, încă mai caut. 

De ce există parfumuri pentru femei și parfumuri pentru bărbați? Crezi în delimitarea asta olfactivă pe sexe? 

Nu cred în nevoia intrinsecă a cumpărătorului pentru ea, iar asta e foarte ușor de observat când scoți toți marcatorii și pui parfumul într-o sticlă simplă, fără etichetă. Abia atunci omu’ se dă cu ce-i place și nu cu ce i se spune că-i bine să-i placă. 

Demarcația există pentru că împărțirea pe sexe aduce mai mulți bani (mai mult loc în portofoliul de produs) și pentru că e mai ușor de măsurat datorită compartimentării businessului. 

Altfel, cele mai populare parfumuri lansate vreodată pentru femei au, stilistic, ecou identic în lansările masculine contemporane (adică Chanel 19 s-ar lansa, clar, ca bărbătesc dacă ar fi compus astăzi), iar ingredientele definitorii pentru unii ori ceilalți (lavandă, de pildă, care azi e considerată definitorie pentru fougere, un stil tradițional masculin) au sărit pârleazul de foarte multe ori în istorie; dedicarea lor unui gen este, așadar, absolut artificială. Alt exemplu de împărțire nenaturală: moscul, care conține (chiar și în variantele sintetizate în laborator) multe elemente comune cu testosteronul, e perceput de femei în proporție de până la 1.000 de ori  mai acut decât de către bărbați; ar fi normal, deci, ca el să se includă mai des în parfumurile bărbătești, corect? Iaca, nu-i așa – el este inclus în parfumurile de damă, că să atragă cumparatoarele. Să vândă. 

Te parfumezi vreodată cu arome bărbătești? Dacă da, ce îți place să folosești?

Nișa, bineînțeles, e aproape toată unisex, deci de acolo nici nu are rost să dau exemple, pentru că-s încadrate, otova, și pudre sensibilistice, și pielării cu cuțitu’-ntre dinți. 

Dar dacă ne referim strict la parfumurile de designer care încă sunt marketate separat, atunci da, clar, folosesc parfumuri bărbătești dintotdeauna, fără rezerve – cu Versace Dreamer, de pildă, mă dau de când eram în liceu (în continuare mi se pare una dintre cele mai valoroase compoziții masculine, chiar dacă formulă s-a mai schimbat), iar zilele astea văd că tot trag la Life Essence, o capodoperă discontinuată de la Fendi. 

Schimbi parfumurile? Cât de des? Le asociezi cu stările prin care treci? Cu anotimpurile? Cu momente din zi sau cu evenimente?

Da. Pentru că muncesc de acasă și nu mă mișc mult de la birou, n-am nevoie de mai mult de jumate de fâs. Așa că am ocazii multe să reaplic pe parcursul zilei, în funcție de nevoie, temperatură și dispoziție. Sau poftă – uneori, pur și simplu, mi se face poftă să miros ceva anume și-atunci iau capacul cu mine pe unde mă duc. E de râs pentru alții, însă ăsta e normalul meu și-i bine așa. 

Care este cel mai scump parfum pe care îl ai în colecție? Ce conține, cum miroase?

Cel mai scump parfum din colecție se cheamă Juriah și este un attar (ulei) de la Sultan Pasha Attars care costă 399 lire sterline pe trei mililitri. Are oud și două distilări de trandafir de Taif și miroase a întunericul dintr-o piramidă nedescoperită. E miraculos. 

Dar parfumul cu aromele cele mai năstrușnice?

Eu cu gume și vată pe băț nu le am, în schimb, am destule care mă fac să roșesc. Unum Lavs, de pildă,  miroase a poala popii. 🙂 

De ce există parfumuri cu arome atât de ciudate, unele de-a dreptul urâte și, mai ales, de ce există cumpărători pentru ele? 

Pentru că, dincolo de funcțiile practice (să acopere putoarea; să îmbogățească buchetul personal; să transmită statutul; să atragă), parfumeria e o manifestare creativă la fel de antrenantă, la urmărit, ca și arta vizuală. 

Estetica olfactivă e o treabă personală, da, însă dacă treci de „îmi place/nu-mi place” și cauți să simți ceva, atunci te duci după interesănțenii, nu după bejuri. Iar dacă începi să recunoști mâna parfumierului, atunci e și mai stimulant, pentru că poți urmări creativitatea, evoluția, aplombul. Odată ce crezi că te pricepi, devine treabă de autocentrare și e foarte ușor să prinzi gustul. 

Ori, pur și simplu, căutăm factorul șoc; așa cum unii și-l iau din filme ori știrile de la ora 5, parfumiștii caută amuzament în mirosuri atipice, pe care le consumă așa cum ai face-o cu o caricatură deșteaptă. Sunt parfumuri care miros a ploaie, a sânge, a spermă, a fund, a fructe prea coapte, a ciment, a praf de pușcă… 

Există vreun parfum pe care nu îl suporți? 

Da, mai multe, da’ asta nu tre’ să fie problema nimănui în afară de mine, așa că n-am să le dau niciodată numele. Io nu strivesc corola de minuni a’ lu’ nimenea. 🙂 

Există și zile în care nu te parfumezi? Dacă da, de ce?

Pauză, bre. Creierul obosește, se hipersolicită, se hiperexcită, memoria doare. 

 Ce îți place cel mai mult să miroși, dincolo de parfumuri? 

Aerul dinainte de furtună, sacii de iută, cărțile din bibliotecile municipale (au ăia un fel de mucegai care nu crește acasă), vacile curate, părțile din mașinile vechi de tocat, bujorii de grădină, stupii goi, casele de popă. 

Cum arată viața ta, dincolo de parfumuri și tehnologie? 

E plină. Lucrez la un film despre mâncare, am o fundație caritabilă care se cheamă Droom Boon (e foarte mică, preiau doar câte un caz pe an; până acum am construit o bibliotecă în El Salvador, am renovat un orfelinat în Cambodgia și am echipat trei școli în Moldova, printre altele), țin o familie mare (la Craciunurile fără Covid suntem în jur de 60) și, în mod normal, găzduiesc mese de 3-4 ori pe săptămână. 

Mi-s dragi oamenii și nu mă îndur să mă las de ei, așa că spun da la tot și ard ca o lumânare aprinsă la două capete. 

Foto: arhiva personală